E o sărbătoare până la urmă discretă. E Ziua Națională, e zi liberă, dar sunt puțini cei care știu ce se ascunde în spatele ei. O sută de ani de la un eveniment reprezintă o dată memorabilă. Sărbătorirea ei nu este însă opțională, ci obligatorie. Când e vorba de un eveniment crucial din viața unui popor, nimeni nu se gândește, în principiu, să lase acel eveniment să treacă neobservat.
Iată însă că regimul comunist instalat în România după război reușise această performanță: timp de decenii, data înfăptuirii României Mari a fost acoperită de tăcere. În șirul oficial al curgerii vremii, prima zi a lui decembrie trecea fără nicio semnalare – o zi ca toate celelalte. Ceea ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918 și apoi la 1 decembrie 1922 (realipirea Ardealului, apoi încoronarea Regelui ca suveran al României Mari) nu mai era amintit nici măcar sub forma faptului istoric divers. Dacă ai fi întrebat, în 1950 sau în 1960, pe un tânăr dacă data de 1 decembrie îi spune ceva, ar fi răspuns invariabil că nu-i spune nimic.
Atitudinea comuniștilor față de evenimentul creării României Mari a fost din capul locului fără echivoc. Abia-înființatul PCR (simplă ramură externă a Partidului Comunist Bolșevic din Rusia) a preluat integral viziunea sovietică asupra noului stat românesc întregit; pentru Lenin și pentru urmașul său, România Mare ar fi fost un stat capitalist multinațioal, artificial prin definiție; comuniștii din țara noastră aveau drept sarcină lupta pentru desprinderea de România a provinciilor unite cu țara noastră după Primul Război Mondial.
Toate congresele PCR din perioada interbelică s-au ținut în Uniunea Sovietică. Iar documentele acelor congrese (ordinea de zi, cuvântările, rezoluțiile finale), redactate la Moscova în birourile Cominternului, erau apoi trimise sub formă de directive comuniștilor aflați în România. Asupra acestei istorii sordide a comunismului românesc din perioada interbelică s-a păstrat o tăcere de plumb de-a lungul întregii perioade ceaușiste; evocarea circumstanțelor exacte în care avea loc activitatea „partidului clasei muncitoare“ ar fi scos la iveală nu numai dependența directă a acestuia de Moscova, ci și absența oricărei legături reale cu muncitorii români.
Ne-am fi așteptat, după Revoluția din decembrie, când adevărul a putut fi rostit fără rețineri, nu doar ca ziua de 1 decembrie să fie complet repusă în drepturi, ci și să se facă lumină asupra mitologiei legate de această dată.
De fapt, toate evenimentele importante din prima jumătate a secolului XX, care au dus la întregirea hotarelor României, s-au desfășurat la inițiativa, cu sprijinul și cu contribuția directă a familiei regale române. Această realitate, multă vreme ocultată, apare astăzi cu toată claritatea la o examinare istorică obiectivă.
Astfel: ignorarea deliberată a obligațiilor pe care Regele Carol I le avea, în 1914, față de Germania, cu a cărui familie imperială se înrudea; intrarea apoi în război, în 1916, alături de Aliații franco-englezi și efectuarea unei campanii militare dificile și sângeroase; refuzul Regelui Ferdinand, în 1918, de a semna Pacea de la București, impusă de germani; intrarea din nou în război, în 1918, și înfrângerea definitivă a armatelor Puterilor Centrale; realizarea Unirii Ardealului cu România, la Alba Iulia; recunoașterea, prin Pacea de la Paris, a României Mari – toate acestea au avut familia regală în centrul scenei politice. Până și ultimul act al celui de al Doilea Război Mondial, petrecut la 23 august 1944, l-a avut ca autor tot pe Rege, Mihai I, dincolo de consecințele ulterioare nefaste pentru țara noastră.
Toată seria istorică evocată se concentrează în simbolica zi de 1 decembrie. Transformarea ei în sărbătoare națională nu a compensat decât în parte ignorarea deliberată de jumătate de secol. În viziunea oficială instalată începând cu 1990, Ziua Națională se sărbătorește mai ales ca zi a alipirii Transilvaniei, fără evocarea dimensiunii regale a evenimentului.
N-are importanță! Din fericire Întâi decembrie a revenit în calendarul național festiv. Iar istoria, mai devreme sau mai târziu, face întotdeauna dreptate celor care au schimbat, în sens benefic, destinul unui popor.