„Cronica, de autor întocmită, a unor întâmplări aproape reale petrecute într-un oraș aproape imaginar“: nu se putea o mai bună caracterizare a Marii cărți a uitării decât acest subtitlu al romanului lui Gabriel Chifu. Nu e vorba doar de împletirea, firească în orice roman, dintre realitate și ficțiune, ci de ceva mai mult. Tot autorul găsește cuvintele potrivite într-o precizare de pe coperta interioară: „N-am descris ce s-a petrecut, am descris ce mi-am imaginat că s-a petrecut.“ Formularea se aplică nu numai romanului de față, ci și celorlalte romane ale lui Gabriel Chifu și, în fond, oricărei scrieri care aparține genului romanesc de ieri și de azi. În fond, orice roman este o ficțiune, chiar și cel autobiografic (sau, cu termenul pus în circulație în 1977 de romancierul și criticul francez Serge Doubrovsky, autoficțional). Nu cantitatea de realitate îl definește, ci perspectiva subiectivă asupra realității. Cronica lui Gabriel Chifu este un roman realist, impregnat de istorie contem porană, și, totodată, o parabolă în care viața de zi cu zi, pe o perioadă întinsă, a unui oraș oarecare e zugrăvită din unghi moral și politic. Marea carte a uitării (uitarea care-nchide-n scrin cu mâna ei cea rece evenimente și destine) este deopotrivă o Mare carte de învățătură, în care nu e vorba doar de personaje și de întâmplări fictive, ci de noi toți, oameni reali, fie că am trăit în acea epocă și într-un loc asemănător, fie că ne-am născut mai târziu și într-un loc diferit (situație care va deveni în viitor absolut normală pentru toți cititorii), fiindcă noi toți avem de învățat din lecțiile istoriei. Cu atât mai mult, cu cât ceea ce citim nu este o pagină de istorie, ci un roman, și, încă, unul excepțional, în care imaginația potențează semnificația faptelor și le imprimă un caracter de universalitate de care niciunul dintre noi nu e neapărat conștient când le trăiește sau când îi sunt relatate de o străină gură. În pofida pesimismului autorului de la sfârșit, îi citim romanul ca să învățăm să nu uităm. Succinta mea prezentare este și o invitație la lectură. Citiți romanul ca să nu uitați! – Nicolae Manolescu
*
Fresca istorică, politică, morală și psihologică propusă de Gabriel Chifu se sprijină pe o galerie de personaje tipice proiectate brutal în situații atipice. Rezultanta e o tensiune existențială insuportabilă, pe care n-o mai pot controla nici oamenii, nici istoria. Drama individuală devine dramă cosmică, destinele sunt destructurate, pentru a fi imediat recompuse și regândite de imaginația, autonomizată, a autorului: fastuoasă și luxuriantă, solemnă și precisă. – Mircea Mihăieș
*
Marea carte a uitării este, în proza românească de azi, o mare carte a memoriei. A memoriei răului (cel prin care am trecut în perioada comunistă) și a memoriei ființei. Căci acest rău, în romanul lui Gabriel Chifu, se exercită asupra unor oameni concreți, cu viețile, speranțele și căderile lor. Un roman unic ca viziune și forță a imaginației semnificative, care nu reproduce litera istoriei, ci recreează, prin povestire, spiritul ei. – Răzvan Voncu
Prolog
Ocasum
Orășelul acestor întâmplări este situat în Sud-Vestul țării, pe malul Dunării, mai exact într-un pliu al fluviului care face aici un arc de cerc larg și mărginește pitoreasca așezare pe trei dintre laturile sale.
Numele localității, Ocasum, sună ciudat, deloc românește, și cei mai mulți dintre locuitorii săi, lipsiți de cunoștințe lingvistice și neatenți la nuanțe, habar n-au de unde vine sau ce semnifică. În cazul în care ar fi întrebați de cineva ce e cu numele ăsta, atâția dintre ei ar ridica din umeri, iar câțiva ar răspunde la repezeală că trebuie să fie de origine turcească, așa le sună. În realitate, numele e latinesc: dacă, în negura și în zbuciumul veacurilor, n-ar fi pierdut o consoană, litera c, s-ar fi scris Occasum, adică acuzativul substantivului Occasus , care, în limba latină, înseamnă apus, asfințit (de soare).
Numele datează de la fundarea în antichitate a orașului: trupele romane ocupante și-au fixat aici una din taberele lor întărite. Fapt notoriu, împăratul Traian a descins cu armatele sale în ținuturile acestea, Oltenia de astăzi, prima dată în anul 101, după Hristos. Ceva mai la nord de Ocasum, romanii, cu ajutorul, surprinzător, al triburilor dacice locale, potrivnice lui Decebal, au construit în numai doi ani de zile, între 103 și 105, un pod peste marele fluviu, între Pontes și Drobeta, conceput de faimosul arhitect Apolodor din Damasc. Roma a stăpânit teritoriile acestea din anul 106, imediat după victoria obținută de armata imperială în al doilea război purtat cu dacii, și până la retragerea aureliană, din anul 271. Asta oficial, fiindcă retragerea nu s-a petrecut efectiv. Cuceritorii de odinioară, într-o proporție considerabilă, au rămas fără întrerupere aici, amestecându-se cu populația locală.
La ce se vor fi gândit întemeietorii când au botezat Occasum castrul clădit pe malul fluviului? Poate la apusurile de soare în apele Danubiului, splendide aici, pe timpurile acelea vechi, ca și astăzi. Sau, poate, la altceva, mai tainic, nu se știe.
Curios și spectaculos, așa s-ar putea caracteriza relieful micului oraș: într-o zonă de câmpie, terenul pe care se află localitatea nu este unul plan, cum ar fi de presupus, ci are variații neobișnuite de forme și de înălțime. Se ridică lin formând, în preajma Dunării, o colină terminată cu un platou de unde priveliștea spre apă este tulburătoare. Pentru ca apoi, deodată, la marginea dinspre Nord-Est a Ocasumului, solul să coboare abrupt printr-un povârniș argilos. E o discontinuitate evidentă: o falie pare să despartă cele două spații, vatra așezării, ondulată, cu neregularități, suișuri și coborâșuri, iar mai încolo, jos, șesul, care se întinde monoton, parcă nesfârșit.
Clima este, la rândul ei, aparte: temperat-continentală în regiune, ea prezintă în oraș influențe mediteraneene, care-i schimbă însușirile, îndulcind-o. Aceste intruziuni neașteptate dau, după cum se povestește, blândețe iernilor, aduc primăvara de timpuriu și favorizează o vegetație mai diversă și mai bogată decât în rest: până pe malul fluviului, orașul te întâmpină cu faleze, cu alei de promenadă și cu parcuri, unde cresc arbori, dar și altfel de plante și flori ce-și au originea nu prin părțile locului, ci în ținuturi meridionale, de pe țărmul mării.
În plus, urbea dispune de alte două însemnate atuuri. În primul rând: lucrările de sistematizare realizate în secolul al XIX-lea de către Sima Nazaret. Sunt făcute cu cap și cu simțul duratei. („O dată pentru totdeauna!“, așa cum îi place să constate profesorului Bazil Costea, unul dintre protagoniștii acestei narațiuni.) Planul după care s-a ordonat urbanistic așezarea i-a avut autori pe inginerii Petrache Poenaru și Ioan Simon. Potrivit ideii lor, au fost trasate cele două axe principale, care se întretaie perpendicular: Bulevardul Tudor Vladimirescu, de la Est la Vest, și Bulevardul Horia, Cloșca și Crișan, de la Nord la Sud. Fiecare, cu trotuare largi, cu două benzi de carosabil pe sens, cu alee pietonală pe mijloc – aceasta având, de o parte și de alta, castani și tei, bănci pentru odihnă și straturi de flori. Cele două bulevarde au generat direcția pentru restul străzilor. A rezultat o tramă stradală perfect rectangulară.
În al doilea rând, ceea ce conferă personalitate micului oraș este zestrea de imobile vechi, remarcabile prin bun gust, prin soliditate și armonie: clădirea gării, îmbrăcată în cărămidă aparentă, cu turnuri care o transformă, în ochii copiilor din oraș, într-un castel plin de secrete, clădirea elegantului Hotel-restaurant „Carpați“ și cea a grădinii de vară Debarcader, bisericile Sfântul Nicolae și Adormirea Maicii Domnului, numeroase vile și mici palate, așa cum sunt casa făcută pe la anul 1900 de Ioniță Marincu, care găzduiește acum Tribunalul, și casa unde se află sediul Comitetului Raional de Partid: aceasta datează tot din vremea aceea și a aparținut lui I. S. Drăgulescu, primar al Ocasumului, la începutul secolului al XX-lea; dar, mai cu seamă, cel mai frumos dintre toate, mândria localnicilor, este palatul înălțat între anii 1904 și 1907, proprietate a lui Ștefan Marincu, un foarte bogat moșier și negustor de grâne. Acest din urmă edificiu e o construcție impunătoare, cu marmură adusă din Italia, cu imense oglinzi de Murano, la care au lucrat meșterii italieni Adotti, Georgetti și Traunero, sub supravegherea arhitectului de origine poloneză Constantin Rogalski și după schițele unui arhitect olandez, Josef Schiffeleers. Deși, e de menționat, unii atribuie paternitatea proiectului unui arhitect francez celebru, Paul Gottereau.
Din păcate, în vremurile când se petrec peripețiile din această carte, asemenea comori de arhitectură nu se mai bucură de prețuire, căci, așa cum repetă întruna propaganda de partid și de stat, ele amintesc de orânduirea burghezo-moșierească, societatea nedreaptă în care țărănimea și întreaga clasă muncitoare erau nemilos asuprite. Regimul politic instalat la 23 August 1944 a produs în țară transformări profunde, de care oficialitățile sunt foarte mândre: una dintre ele, aici, în Ocasum, este întrebuințarea nouă pe care a căpătat-o Palatul Marincu. Acesta a încetat să mai fie un lăcaș de lux și de huzur, doar în folosul câtorva exploatatori, și găzduiește Școala Agricolă, unde se pregătesc cadre de nădejde, tehnicieni agrari și tractoriști destoinici pentru ogoarele patriei.
Partea I
Primul an: 5 noiembrie 1961 – 4 noiembrie 1962
1. 5 spre 6 noiembrie, 1961:
o descindere în noapte
Este anul 61, din secolul 20 și este trecut de miezul nopții de duminică, 5, spre luni, 6 noiembrie. Vreme de toamnă mohorâtă și rece. Cerul fără stele seamănă cu o lespede de piatră așezată deasupra orășelului Ocasum. O mașină mai rar întâlnită în mica așezare de la Dunăre și care, atunci când își face apariția, le dă totdeauna fiori localnicilor, tocmai a oprit pe strada principală, în dreptul unei locuințe cu intrarea printr-un gang, lipită într-o parte de cizmăria ținută de domnul Nae Vasilescu, iar în partea cealaltă, de magazinul de tricotaje cu vitrina luminată slab de un bec care pâlpâie. E o dubă, un vehicul închis, cu înveliș metalic, prevăzut în spate cu o ușă tot metalică și având pe laturi ferestruici cu gratii.
Din ea coboară plini de zel mai mulți bărbați în uniformă, cu armele atârnate la spate. Chipurile nu li se disting mai deloc din pricina întunericului. Sunt trei milițieni, grade inferioare și trei soldați de armată, conduși de un civil care s-a dat jos din cabina mașinii, foarte sigur pe el și parcă sfidător. Militarii par să-și cunoască bine misiunea pe care o au de îndeplinit: fără să stea pe gânduri, iau cu asalt poarta mare, de tablă, o lovesc îndârjit, trag de ea și, după ce reușesc să-i vină de hac, străbat în pas alergător gangul, apoi curtea interioară a imobilului. Comandantul pășește în urma lor fără să se grăbească, liniștit. În fine, ajung la ușa cu geamuri de la intrarea în locuință. Bat în ea cu patul armei și strigă cu dușmănie în glas:
– Deschideți, deschideți imediat!
În casă se aprinde lumina, se aud pași precipitați și cineva dinăuntru le descuie. O femeie în cămașă de noapte, buimăcită, speriată, se arată în prag. Îi privește pe inșii înarmați, amenințători, fără să înțeleagă nimic. Cămașa de noapte pe care o poartă lasă să i se ghicească formele trupești generoase. În spatele ei, se ivește, îmbrăcat și el în pijama, un bărbat de statură mijlocie, la fel de răvășit și cu frica întipărită pe chip: e soțul ei, stomatologul Slobodan Stoianovici. Impresia de fragilitate fizică pe care o lasă e sporită de ochelarii de vedere pe care-i are la ochi.
Oamenii în uniformă îi împing cu brutalitate pe stăpânii casei înapoi, în locuința de tip vagon, cu camere care dau dintr-una într-alta. Și, imediat, se îmbulzesc după ei în micul hol de la intrare. Trec toți printr-o bucătărioară, apoi printr-un dormitor cu două paturi. Într-unul, se vede un băiat care aduce a elev de liceu: stă în capul oaselor, și-a pus ochelarii, ca și tatăl său nici el nu are vederea bună, și privește scena dezorientat.
În celălalt pat, micuț, cu grilaj metalic, se află o fetiță de vreo șapte-opt ani: s-a ridicat în picioare, se ține strâns cu mâinile de bara grilajului protector al pătuțului metalic și plânge amarnic; inima stă să-i sară din piept de spaimă la vederea străinilor cu puști, care au dat buzna peste ei.
Militarii nu se sinchisesc de copii. Își continuă drumul, îmbrâncindu-i pe cei doi soți. Străbat o altă cameră care e amenajată ca dormitor matrimonial și, în fine, se opresc într-o încăpere ceva mai mare: un fel de sufragerie, cu ferestre spre stradă. Un soldat se postează în dreptul ușii, păzind-o ca nu cumva să-i treacă prin cap vreunuia dintre copii să vină peste ei. Ceilalți îi înghiontesc cu țeava puștii pe soții Stoianovici până îi lipesc de perete, ca pe niște condamnați.
Cel care poartă haine civile, șeful, trage un scaun de la masa aflată în mijlocul camerei și se așază liniștit. Gândește că folosința dată încăperilor e total anapoda: întâi bucătăria, apoi dormitoarele și abia la sfârșit camera de zi. Ce tâmpenie! Observă o ușă pe peretele lateral al încăperii și-i ordonă unuia dintre gealați să verifice ce este dincolo de ea: o mică baie improvizată, nimic altceva.
Ofițerul așteaptă câteva clipe ca și cum tocmai s-ar desfășura o scenă dintr-o piesă de teatru și cei prezenți ar trebui să-și ocupe locurile conform rolurilor ce le revin. Când i se pare că totul e pregătit cum se cade, vorbește pronunțând apăsat fiecare cuvânt, ferm convins de adevărul spuselor sale:
– Tovarășe Stoianovici, există reclamații repetate și cu detalii foarte exacte că dețineți ilegal în locuința dumneavoastră aur.
Tace și reia ca pentru a înlătura orice dubiu:
– Aur. Da, da. Aur.
Lasă impresia că fapta aceasta reprezintă în ochii săi o infracțiune cumplită, de neiertat, care trebuie aspru și urgent sancționată.
E foarte mulțumit de tonul său politicos și calm. Îl întrebuințează cu un fel de satisfacție ascunsă, perversă, știind că, în realitate, cel căruia i se adresează e complet lipsit de apărare și de drepturi în fața lui, e mai neajutorat decât o muscă pe care ai prins-o și o ții sub un pahar întors cu gura în jos. Da, acest omuleț cu ochelari n-are nicio putere, nu valorează nimic. Poate dispune absolut după cum poftește de viața insului.
Înveșmântat în pijamaua cu dungi verticale de culoare albastră pe fond gri, domnul Stoianovici chiar arată ca un osândit. Stă pironit și se uită prin ochelarii aburiți la acest acuzator sinistru, apărut dintr-odată în existența lui. Domnul Stoianovici e un om cu mintea ascuțită, cu capul pe umeri, așa că își cântărește rapid situația și o evaluează corect. Își spune că acuzația e complet aiurea, nu se bazează pe nicio probă. N-are cum să se bazeze. Chiar dacă el ar avea aur, cum pretinde ofițerul, l-ar ascunde bine, cine nu știe că să deții aur în vremurile astea e interzis? Da, da, nu l-ar ține undeva unde să-i fie găsit, e prea periculos, Slobodan Stoianovici are atâta judecată, încât să nu se expună, să nu se bage singur în gura lupului.
De felul său, Slobodan Stoianovici este un om precaut, își calculează fiecare mișcare. Nu e propriu-zis un minoritar, dar cei din jur așa îl tratează, luându-se după numele său sârbesc, și astfel omul a ajuns să se comporte ca și cum chiar ar fi de altă etnie, drept care nu uită nicio clipă că trebuie să stea cu ochii în patru la fiecare pas pe care-l face, mai ales în perioade urâte, cum e asta. În împrejurarea de-acum, e conștient că, deși n-au dovezi împotriva lui, dacă ei i-au pus cumva gând rău, atunci nu e nimic de făcut: chiar acum, aici, la percheziția care va avea loc, bineînțeles că îi vor găsi aur în casă. Căci, ce mare greutate?!, îi vor planta ei înșiși câțiva cocoșei pe undeva, pe care, vigilenți și iscusiți, îi vor descoperi în doi timpi și trei mișcări și apoi îi vor flutura prin față proba materială incontestabilă, triumfători. Iar el, confruntat cu evidența, nu va avea cum să se apere. Da, așa va fi, dacă și-au propus, o să-l înfunde, cu ușurință. Deznodământul nu e decât unul, a intrat în vizorul lor și n-are cum să scape! Dar de ce l-au luat în vizor? De ce tocmai pe el? Slobodan Stoianovici nu-și dă seama deocamdată, însă e convins că în zilele și în săptămânile viitoare se va lămuri despre ce e vorba. N-are nicio îndoială, pe fir e Securitatea. Iar dacă Securitatea s-a pus pe drumuri în miez de noapte, cu milițieni și cu soldați înarmați, atunci în mod clar îl vor aresta, e ceva serios. Plus că cel care-i conduce, acuzatorul, nu e localnic. Pe cei din Ocasum Stoianovici îi cunoaște, măcar din vedere. Acesta a venit, probabil, de la Craiova, de la Regiune.
În cele câteva zeci de secunde de tăcere tensionată, stomatologului îi trec prin minte toate gândurile astea. Își imaginează și ce va urma după încarcerare: Olimpia va rămâne fără bărbat, singură, cu toate treburile și neajunsurile casei pe cap. Nu, nu va avea cum să se descurce. Iar copiii, da, da, copiii vor rămâne fără tată. Pentru cât timp? Ce-or să se facă, dacă el nu va mai fi lângă ei? Cum o să se descurce Olimpia, cum o să-i întrețină pe copii?, când singurul lor venit lunar e câștigul lui de dentist? Cum o să meargă cu școala Bebe?, e deja elev de liceu, iar liceul e greu și la vârsta asta apar tot felul de tentații, care pot să-l abată de pe calea lui. Și, mai cu seamă, mai cu seamă, ce o să se întâmple cu Dajana, fetița lui? În urmă cu nici o săptămână, fusese cu ea la doctor, pentru ceva banal, un vaccin, și amicul său, doctorul Popescu, i-a făcut și un consult de rutină și a descoperit, absolut întâmplător, că fata are probleme cu inima, o disfuncție din naștere se pare, cel puțin asta a fost opinia lui de medic pediatru: i-a recomandat s-o examineze și un specialist, iar Slobodan Stoianovici deja programase s-o ducă grabnic la Craiova, săptămâna viitoare, la un cardiolog foarte bun.
Și acum în grija cui va rămâne Dajana?, se întreabă el și își dă seama că Olimpia, singură, biata de ea, n-are cum să rezolve o problemă atât de complicată. Slobodan Stoianovici se gândește cu îngrijorare la faptul că, mai ales în momentele astea, sperietura pricinuită de brutele care au tăbărât peste ei în miez de noapte îi face rău fetiței! O aude cum plânge în încăperea vecină și, cu pumnișorii strânși, bate în ușa încuiată cu cheia de soldatul ăla cu o față de tembel și țipă înfricoșată: „Mamă, mamă! Tată, tăticul meu!“
Iar lucrurile se petrec întocmai cum presupusese domnul Stoianovici. La un semn al șefului, patru din cei șase gealați părăsesc încăperea tropăind ostentativ, ca să-și arate puterea. Se duc să facă percheziție.
Curând, unul din ei se înapoiază cu un aer victorios. Ochii îi sticlesc, ține în mână dovada de netăgăduit a culpei: trei monede de aur.
– Tovarășe căpitan, l-am prins, l-am prins, s-a demascat: banditul deține aur ilegal, exact cum ați zis dumneavoastră! Îl avea ascuns în lada cu făină.
Căpitanul în civil sare de pe scaun ca un arc și își freacă palmele mulțumit: demonstrația a reușit, vinovăția e dovedită. Gata, ajunge, nu mai au de ce să piardă timpul cu pramatia asta, e vremea să-l salte pe ochelarist și să plece! Din cauza lui, și-a stricat seara de duminică și a fost obligat să se deplaseze prin coclaurii ăștia, în loc să stea și el ca omul, liniștit, la căldurică, la un șpriț. Și așa e târziu și au destul drum de făcut până la Craiova.
(Fragment din romanul cu același titlu în curs de apariție la Editura Cartea Românească