Filmul lui Claire Denis a primit Marele Premiu al juriului la Cannes în acest an alături de Close al lui Lukas Dhont, fiind realizat după romanul omonim al lui Denis Johnson. Trish (Margaret Qualley), un reporter american, duce o existență pe muchie de cuțit în Managua, capitala Nicaraguei, într-un hotel modest, ca protejată a unui viceministru și a unui membru al forțelor de ordine guvernamentale, Subtenente Veraguas (Nick Romano). De la bun început, acest statut de jurnalist se dovedește incert atunci când militarul îi solicită cardul de presă și scrisoarea de autorizare fapt pentru care mai obține o partidă de sex. Un director de ziar cu care are o conversație la telefon o expediază scurt, fără niciun fel de menajamente, spunându-i că nu e interesat de poveștile sale și că nu o consideră jurnalistă. Trish este o femeie frumoasă, slăbuță, cu sânii mici, mișcări nervoase de mangustă, păr cârlionțat, ochi care strălucesc literalmente, cu o senzualitate nedisimulată, provocatoare fără a fi vulgară. Rochiile flutură pe corpul ei de liană, adolescentin-anorexic, și tot atât de ușor cad la cea mai simplă mișcare. Ce anume a purtat-o până în acest colț de lume, într-o zonă de conflict, cu soldați patrulând pe străzi, în piețe, hoteluri și magazine, nu știm și nicio clipă, nici în cele mai dificile situații, nu dezvăluie mobilul unei aventuri la confiniile cu promiscuitatea, ratarea și pericolul. În loc să se simplifice, situația se complică când îl întâlnește pe Daniel DeHaven (Joe Alwyn), reprezentant al unei companii petroliere, Watts Oil, cazat la cel mai șic hotel din capitală rezervat turiștilor cu bani, oamenilor de afaceri etc., de unde îl și pescuiește fermecătoarea Trish jucând rolul puțin credibil al dezinteresului pentru a marca apoi latura pecuniară a aventurii. Trish și Daniel fac dragoste în camera acestuia de hotel, pasiunea nu lipsește nicidecum întâlnirii, corpurile se potrivesc și există aici o bună punere în valoare a erotismului, iarăși fără nicio notă de vulgaritate. Corpurile se împletesc, zac încolăcite asemenea șerpilor într-o extatică nepăsare, într-o tropicală umiditate sexuală care conferă un fel de strălucire stinsă cărnii. Există un cinism jucat al lui Trish, care întâlnește unul fair al britanicului căsătorit, care-și recunoaște infidelitatea ca pe un fel de passe-partout. Dialogul tatonează în zona de umbră a unor existențe care nu se deschid niciodată pe deplin, în care intimitatea unui cămin este protejată și obscuritatea unui traseu cu prezumabile erori se menține. Povestea de dragoste, dacă dragoste este, nu are istorie și pune în paranteză istoria ca în cazul cuplurilor arhetipale, în ciuda acestui context sulfuros al atmosferei retro de revoluție sandinistă amestecat cu pandemie Covid. Acest bagaj este inutil în situația de viață (și de moarte) în care se scufundă cei doi, când bărbatul află că cel cu care s-a întâlnit pentru o discuție de afaceri este un polițist portorican (Danny Ramirez) cu interese neprecizate sau când Trish îl întâlnește pe acest soldier of fortune, versatilul agent CIA (Benny Safdie). Foarte repede, aventura celor doi pornită de la tachinări echivoce și avertismente blurate ia o turnură rea când Daniel este evacuat din hotel cu bagaje și card, în absența lui, devenind alături de Trish un indezirabil, un american dubios pentru autorități. Dacă luăm la bani mărunți logica poveștii în ea se întrevăd mai multe fisuri, însă filmul lui Claire Denis nu este un thriller decât la suprafață așa cum nu este un romance propriu-zis, plutind într-o dimensiune onirică.
Atmosfera pe care o creează regizoarea este una romanescă, în spiritul romanelor caraibiene ale lui Graham Greene, Comedianții și Omul nostru din Havana, pe un fundal postcolonial violent al unor dictaturi macabre, exotice și grotești deopotrivă. Greene a și petrecut ca reporter un timp în Republica Dominicană și Haiti în timpul dictaturii lui Papa Doc. Nu avem nicidecum aici un film politic, un film despre dictatură, despre un stat eșuat precum cele din Costa Rica, Cuba, Venezuela, Columbia etc., despre mizeria unei populații suferinde, deși avem câteva exemple de cruzime în film. Punctul de observație este unul detașat de problemele locale, și cei doi iubiți de ocazie nu sunt animați de impulsuri etice în ceea ce fac, relația cu localnicii fiind una superficială, lipsită de empatie și închisă față de cultura locală. Un indiferentism lax plutește în toate, așa cum totul este rezultatul unor compromisuri, al unor înțelegeri ocazionale. Însă dialogurile sunt vii, savuroase, încărcate de electricitate sexuală sau de violență reținută în pragul unei politeți calomnioase precum cele din benzile desenate ale lui Hugo Pratt cu Corto Maltese. Remarcând albeața pielii lui Daniel, Trish are o replică aproape poetică: „Este ca și când ai fi futută de un nor“. Personajele exotice precum acest consilier în afaceri cu petrol sau agentul CIA sunt remarcabile, descriu o lume a tuturor oportunităților, a unui vag înrudit cu realismul magic, a unei filosofii în marginea condiției umane, a unei degringolade totale, a unei promiscuități care respiră firesc în toropeala umidă unor localități cu aspect de favelă. Daniel apare îmbrăcat impecabil într-un costum alb, și în ciuda schimbărilor de decor acest costum rezistă tuturor încercărilor marcând, ca în benzile desenate, marca unui personaj, dandilocvența sa. În plus, Daniel și Trish sunt pe fugă, alerta dă pulsul deopotrivă al aventurii și al relației dintre cei doi, o febră constantă alimentează acest climat al unei evadări care are însă calitatea unei evaziuni pe care ficțiunea o întreține. Ceea ce intensifică frenezia erotică este un gust al primejdiei, al promiscuității nepedepsite și al morții pe măsură ce lațul se strânge în jurul lor. În genere, omul alb cu bani este zeul care intră în acest tărâm pustiit putându-și permite aproape orice, numai că odată ce zeul ajunge cu picioarele pe pământ, își pierde imunitatea, nu este altceva decât un vânat exotic. Lumea din jurul lor trăiește într-o penurie deplină, o viață lipsită de orizont, dar Trish pare să se bucure asemeni unui copil de bălțile de după ploaie, de lumina gălbuie prelinsă pe asfaltul ud în noapte, de muzica picurată de un DJ cu freză afro într-o sală pustie, de sentimentul de pierdere, de alunecare, de aneantizare. Pe de o parte, situația ei este din ce în ce mai complicată pe măsură ce alegerile se apropie și Ministerul Apărării pare să o aibă în vizor pentru un articol critic scris cu ceva timp în urmă, pe de altă parte, există un soi de libertate stranie, un mizerabilism puțin hipsteric, un fel de a cocheta cu promiscuitatea și degradarea în timp ce-și oferă trupul pentru 50 de dolari. Farmecul femeii, ca și al aventurii, decurge din absența unei explicații la care se adaugă o umiditate aproape sexuală a climei, din amestecul de copilărie și cinism. În orice caz, Denis Claire a reușit un film care prin atmosferă, spirit se află mai aproape de Nouvelle Vague decât de timpul nostru, un film încărcat de nostalgia cinemaului de dragul cineamului, fără agendă ideologică, fără nimic de demonstrat, pură plăcere a imaginii ancorată în visele noastre, în evazionismele noastre irealizabile.