O glumă tristă spunea, pe vremea trecutei dictaturi, că înainte ne urmărea siguranța, iar acum ne urmărește nesiguranța. Ea poate fi parafrazată în felurite chipuri. Una dintre parafraze ar fi: înainte ne stăpânea un dictator, acum ne stăpânesc mai mulți, nenumărați. Rezultat al democrației, azi, când nu mai sunt tocmai dictatori individuali, cel puțin în țările care practică alegeri libere, au apărut dictaturile colective. Acestea îți dictează ce să gândești, ce să spui și ce să scrii, ce filme să faci și cum să fie ele, ce personaje au voie să apară și ce personaje nu și așa (mult) mai departe. La noi încă nu s-a consolidat de tot noua dictatură, dar nici mult nu mai are. În alte părți…
În timpul regimului comunist era (și pe-atunci) un fel de condamnare colectivă dacă ieșeai din rânduri, dar ea era mai degrabă dictată de sus decât din mintea celor care compuneau colectivitatea respectivă. Pentru că, de fapt, nici nu exista o colectivitate reală, ea figura doar în documentele de partid și, poate, în mintea celor care le elaborau (dacă nu cumva acest termen nu e prea serios pentru minciunile alea). Exista și o parte de la sine înțeleasă în această – să-i spunem pe nume – cenzură, dar ea ținea de raționamentul „taci, domnule, nu-i mai enerva, că o să ne fie mai rău dacă ăștia se supără“.
Azi, însă, în câteva părți ale lumii, conducătorii statelor nu se mai bagă în ceea ce credem, doar în campaniile electorale ne mai îndeamnă spre aia sau spre cealaltă, liniștiți că avem noi grijă să ne-o facem cu mâna (sau, mă rog, mintea) noastră. Nu luați la literă acest noi, dar așa vine vorba, e doar pluralul majestății sale poporul. Iar când cele dictate de popor, prin reprezentanții lui autoproclamați, devin insistente, atunci, pac, și parlamentele se amestecă și dau vreo lege în același sens, că, deh, de aia au fost alese – nu-i așa? – de masele largi populare.
Așa se schimbă limba în care vorbim, cu atenție să nu-i jignim pe ăia sau pe ăilalți. Îmi amintesc, fără drag (îl las celor care răspund „cu drag“ la vreun „mulțumesc“ rătăcit, în loc de clasicul „cu plăcere“, chiar dacă în realitate e cu vădită neplăcere), de momentele vieții mele de june publicist, când mi se atrăgea atenția că „nu e momentul“ pentru a spune nu știu ce adevăr despre vecinii noștri, ai patriei, chiar dacă el se baza pe documente, pentru că doar suntem în același lagăr. Al păcii, cum altfel? Și, așa, tot eliminând, tot delirând, se exclud din comunicare unele vorbe mai puțin banale, astfel eliminându-se și culoarea pe care o limbă poate să o aibă. Dar, după cum aflăm, tot din același dictat al majorității (?) democratice, limba nu mai e decât comunicare, deci decolorată la maximum, ca să vază (sic) și daltoniștii când situația e roșie sau albastră. Ba chiar și literatura a devenit doar comunicare. Asta e ca și cum ai încerca să netezești un creier care are, vai, foarte multe accidente de teren și nu se poate merge cu motocicleta pe el, cum spunea un drag prieten al meu de altădată despre creierașul unui al treilea drag prieten… Sigur, dacă o iei ad litteram, expresia de a merge cu motocicleta pe un creier e o absurditate, cum cred că li s-ar părea și comunicatofililor că e, dar altfel e o metaforă destul de veselă.
Ura față de cei pentru care nici gândirea și nici literatura ori alte arte nu sunt simple comunicări crește, ea a existat dintotdeauna, între copiii de școală cuvântul deștept era o insultă, chiar și pe vremea mea. Cum cei neinstruiți rămân la calibrul celor citați aici, „ce, te crezi deștept?!“ se propagă azi aceeași mantalitate și între adulți. Nu zic, e mai bine să te crezi prost și să fii deștept, decât să fii prost și să te crezi deștept, dar cuvântul ăsta, cel din urmă, e rostit cu atâta obidă, încât chiar îți vine să te temi să mai gândești sau, de fapt, să-ți exprimi gândurile, ca nu cumva să ți se dea peste bot. Circulă o vorbă, atribuită lui Dostoievski (dar fără indicație bibliografică nu-i cred), conform căreia gradul de toleranță o să crească în așa hal încât inteligenților li se va interzice să gândească, pentru a nu-i jigni pe idioți, sau, mă rog, pe cei nedeprinși cu această îndeletnicire. Sigur, vorba, a cui o fi, are în spate gândul unui conservator, dușman declarat al toleranței, dar, pe de altă parte, nici exagerarea acesteia din urmă nu poate duce la nimic bun. Or, și asta, exagerarea, e un produs al dictaturilor de mase.
Cândva omenirea estică trăia sub dictatura proletariatului, pretinsă firește, căci și proletariatul, cel real, o ducea ca vai de el. Acum dictatura s-a întors și tot un fel de proletariat o manipulează. Un proletariat al gândirii.
Mai că-ți vine să repeți o vorbă care circula în timpul aparent decedatului regim: „în capitalism e exploatarea omului de către om, în socialism e invers“… Chiar dacă nu e vorba aici tocmai de exploatare, ci de dictat(ură).
Nu-i o idee nouă, știu, dar nu strică să ne-o reamintim mereu.