Unul dintre primii scriitori consacrați pe care i-am întîlnit „pe viu“ a fost Dan Cristea. Era în anul 1981, eram elev de liceu, la Mihai Viteazul. La biblioteca de vizavi de liceu, din casa Elenei Lupescu, imobil devenit, nu știu cum, „Hanul berarilor“, se înfiripase un mic cenaclu la care veneau mulți tineri. Conducătorul său, Ion Drăgănoiu, a început să invite cîte doi-trei autori consacrați care să citească și să poarte un dialog (acesta era numele cercului nostru) cu noi, tinerii, plini de emoții și de orgolii.
La una dintre primele ședințe a citit Elena Ștefoi, încă nedebutată editorial, dar apreciată ca o speranță ale generației 80, și a venit să comenteze și să discute cu tinerii care eram criticul Dan Cristea. Îmi amintesc bine acea după-amiază de primăvară și pe Dan Cristea, un domn între două vîrste (avea sub 40 de ani, dar, ceea ce conta, avea de două ori vîrsta noastră), cu ochelari cu ramă groasă, neagră și voce joasă. Ne-a vorbit rar, ne-a corectat unele exaltări, ca și pe ale organizatorului din partea Bibliotecii, Alexandru Horia, care era un mare enunțător de paradoxuri și sofisme. Întîlnisem semnătura lui Dan Cristea în „Luceafărul“ Mi-a lăsat impresia unui domn sigur de el, foarte simpatic și după aceea nu l-am mai văzut mai mult de zece ani.
Următoarea întîlnire s-a produs după Revoluție, cînd criticul revenise din SUA și se alăturase redacției revistei „Luceafărul“. Laurențiu Ulici reînființase revista cu autoritate și cu succes. Primele ședințe se ținuseră chiar la el acasă, în ianuarie 1990. În scurt timp, redacția se așezase în sediul Uniunii, la Casa Monteoru. Printre redactori și colaboratori erau Nicolae Prelipceanu, ca adjunct al lui Ulici, Marius Tupan, Viorel Știrbu, Mircea Croitoru și nouăzeciști ca Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Dan-Silviu Boerescu și cu mine.
După un timp, a apărut și Dan Cristea, apreciat în mod deosebit de Ulici, acesta devenit și președinte al Uniunii. În 1993, spre iarnă, am publicat al doilea volum de teatru și am intrat în Uniunea Scriitorilor. Recomandările, după regula de atunci, mi-au fost date pe colțul unui birou din redacția „Luceafărului“ de Dan Cristea, Nicolae Prelipceanu, Viorel Știrbu, fie iertat. Le păstrez recunoștință. Prin 1995, Dan Cristea a devenit directorul Editurii Cartea Românească, unde am debutat ca poet. L-am întîlnit în sediul din strada Berthelot, fostă Nuferilor, care avea să fie repede pierdut în condiții neclare și apoi în noua amplasare din Casa Monteoru. Atunci am cunoscut-o și pe soția lui, Ioanna Deligiorgis, față de care criticul avea o mare afecțiune.
Am calitatea de martor ocular și pot spune că Dan Cristea s-a reinventat, odată cu revenirea în România, ca un critic de întîmpinare, cum fusese înainte de plecare. A perseverat în această calitate în special după 2008, cînd a preluat conducerea revistei „Luceafărul“, ulterior „Luceafărul de dimineață“. Studiile sale de literatură americană și cele de literatură română clasică, precum și eseurile rămîn niște lucrări de rezistență. Dar, începînd cu Poezia vie (2008), continuînd cu Citind cartile de azi (2014) și cu Cronicile de la Snagov (primele și „altele“), critica de întîmpinare a autorului cu privire vie și sagace începe să prevaleze în opera sa. Nu e un paradox. Doar trecut bine prin literatură și viață, criticul poate reflecta cu pătrundere asupra scrierilor noi. Dintre criticii de vîrsta lui, Dan Cristea este, nu probabil, ci sigur, singurul care se află și astăzi în prima linie a criticii de întîmpinare.
Dan Cristea vine în critica de primă instanță cu pasiune și cu o mare erudiție care precede acest act de curaj. Tot o amintire personală: eram la Tîrgu-Jiu, la Festivalul „Tudor Arghezi“, prin 2012. Ne adunaserăm seara, la o discuție informală, scriitori români și străini, cîți eram acolo. Cei din afara granițelor, dar și destui dintre cei autohtoni, încercau să se dumirească despre istoria Europei de Sud-Est. Dan Cristea a ținut o strălucită prelegere de istorie, perfect articulată în argumente, lămurind în cîteva fraze, cu nume și date precise, tot ce era de aflat în subiectul discutat.
Aparența – pe care o și joacă uneori, cu talent – a persoanei confuze, lesne de tachinat, care nu-ți găsește niciodată telefonul cînd sună și încurcă atașurile mesajelor pe email – se spulberă în fața paginii de critică precisă, neconcesivă, vioaie, dar nu frivolă. La împlinirea a 16 luștri de viață, îi doresc sănătate și longevitate, cărți multe și aceeași tinerețe spirituală pe care toți confrații i-o admiră.
La Mulți Ani !