În vremurile noastre, când se răspândește ca o molimă ideea că toate scriiturile sunt egale și că valoarea e un cuvânt cel puțin dăunător dacă nu mai mult, un critic literar de altădată și de azi poate face figură de dinozaur. Dan Cristea rămâne, asemenea congenerilor săi, dintre care cei mai mulți nu mai sunt, un critic literar atent la valoarea estetică a cărților pe care, o viață întreagă, le-a comentat. Cu instrumente fine, el a urmărit, în anii foarte dificili pentru arta literară, ca și pentru viață de altfel, din vremea regimului comunist, evoluția adevăratei literaturi, aceea care, citită și azi, rămâne în picioare ca artă, iar nu ca manifest ori ca simplu document.
Fără să fi ambiționat vreodată la a scrie o istorie a literaturii române, Dan Cristea lasă, totuși, o mărturie critică prețioasă, pentru că în paginile cărților sale (Faptul de a scrie, Arcadia imaginară, Poezia vie, Cronicile de la Snagov, ca să citez numai câteva titluri, din epoci diferite) poți vedea, ca-ntr-un panopticum, o întreagă lume, lumea creației literare din ani demult trecuți și demult, poate, uitați. Fără să fi dorit să obțină acest rezultat, criticul și estetul a reușit ceea ce istoricii literari își propun și nu totdeauna reușesc, și anume faptul de a lăsa un semn asupra mișcării ideilor literare ale unui trecut altminteri cețos, dar și asupra lui însuși, a felului în care s-a raportat, în diferitele epoci ale vieții sale spirituale, la lumea din jur și mai ales la aceea a literaturii române, paralelă și de multe ori străină de falsa lume, aceea a indicațiilor prețioase, a cenzurii și a Cântării României.
Critica lui a urmărit literatura ca viață paralelă, spuneam, cu ceea ce pretindea ideologia predominantă a epocii și, așa cum cărțile comentate au fost, de cele mai multe ori, desprinse dintr-o altă lume decât din aceea a epocii îmbâcsite de ideologie și de minciună, nici opera sa de comentator aplecat mereu asupra a ceea ce era destinat să rămână, nu s-a pliat nici pe „documentele de partid“, nici pe ceea ce era obligatoriu în optica partidului unic, ignorând falsele opere literare, cele supuse ideologiei comuniste. Chiar din opera unor scriitori care și-au plătit taxele față de prețioasele indicații ale conducătorului, criticul a știut să desprindă ceea ce nu depindea de acestea, ci doar de conștiința literară, nepătată încă, a autorilor comentați.
Dan Cristea, vechiul meu prieten, este, cred, ultimul mohican al criticii literare aflat încă în activitate, care s-a manifestat de prin anii ’70 – ’80 ai secolului – vai! – trecut. El urmărește încă evoluția literaturii vii, comentează cărțile ce apar azi, când asupra lor nu mai planează aripa neagră a ideologiei, căutând în ele, ca și-n cele de altădată, numai sunetul pur, estetic, așa cum ar fi trebuti el să rămână, dacă evenimentele istorice nu ar fi dictat o altă cale. Și cum au și rămas, atâtea, în epoca în care Dan Cristea și-a început îndeletnicirea sa de critic de întâmpinare, semnalând, adesea cel dintâi valorile independente de contingent.
Literatura autoreferențială, cum i se spune azi, aceea a autobiografiilor, jurnalelor și scrisorilor scriitorilor, a stat mereu în atenția sa, dincolo chiar de volumul special dedicat acestui tip de literatură, azi atât de gustată de cei care mai știu să citească, volum editat și reeditat, Versiune și subversiune, în care criticul comentează operele câtorva autori din literatura anglo-saxonă, să zicem, de altădată. Și de totdeauna. Dar dacă răsfoim cărțile sale de cronici, vom găsi mereu pagini despre acest tip de literatură, scrisă de-a lungul anilor și în România.
Faptul de a scrie a constituit la Dan Cristea preocuparea unei vieți dedicate meditației asupra literaturii și asupra acestui fel, mai puțin obișnuit pentru spiritele pragmatice, de a înțelege viața. Azi, când scrisul trece printr-o perioadă nu tocmai fastă, poate tocmai din cauza lipsei oricărei constrângeri, inclusiv a aceleia estetice, poate că Dan Cristea ar trebui să ne dea și o carte intitulată Faptul de a citi, pentru că, de fapt, acesta e cel care i-a marcat o viață bogată, așa cum sunt numai viețile celor care știu să o facă și, mai ales, să înțeleagă acest semnal tot mai disperat al unor sensibilități ulcerate de epocile pe care le e dat să le parcurgă.
Așadar, dragă Dan, pe când Faptul de a citi?