Cum a fost anul acesta, pe care tocmai îl încheiem? Un an de răspântie? Probabil e prea mult spus. Mai degrabă a fost un an al mai multor cumpene. Am avut parte de o sumedenie de provocări, încercări, primejdii care ne-au luat prin surprindere și cărora am fost puși să le facem față.
Să le reamintim. Amenințarea pandemică produsă de un virus care a răvășit, a blocat întreaga planetă. Apoi, declanșarea aici, în Europa, aproape, a unui război absurd și atroce de invadare a teritoriilor unui stat independent, un război pe care judecata unuia ca mine nu-l concepea ca fiind posibil și un război care e departe de acel deznodământ dezirabil. Apoi, am intrat într-o brutală criză energetică transformată, rapid și previzibil, într-o complicată criză economică, pentru care, deocamdată, nu găsim soluții, ci o tratăm doar cu paliative cel mai adesea inconsistente.
De fapt, criza nu e doar economică, ci e o criză care s-a amplificat, s-a ramificat, s-a multiplicat la nivel global în crize de naturi diferite: în acest moment, avem și îngrijorătoare crize politice în interiorul diverselor state, dar și crize geopolitice (sunt în lume regiuni cu un nivel ridicat de alertă privind declanșarea unui conflict, așa cum ar fi, pe lângă Rusia-Ucraina, China-Taiwan, sau Coreea de Nord, sau Iranul); avem și crize care țin de ideologii și mentalități (ne lovim toți de excesele corectitudinii politice care a ajuns la forme de manifestare stupefiante), dar și o criză culturală, o criză a școlii și a educației (vedem cum, în jur, astăzi, atâția își afirmă cu zgomotoasă, bizară exultație un drept în sfârșit câștigat de care sunt foarte mândri: dreptul de a fi ignoranți, needucați și nesimțiți!); dar și o criză de management comunitar, social și o criză de establishment (în feluritele structuri de conducere incompetenții sunt la ei acasă).
Dar, poate, ceea numesc eu criză generalizată ori crize suprapuse nu sunt în toate cazurile crize, ci reprezintă un soi de tentativă de a reseta codul de valori publice și individuale ori, cu termenii limbii de lemn, o tentativă de schimbare a ordinii mondiale. A ordinii mondiale și a celei lăuntrice. Dacă asta se petrece de fapt, nu sunt pregătit să răspund.
Observ însă că această idee a resetării, la care eu am ajuns în aceste însemnări cumva pe bâjbâite, prin observații asupra a ceea ce ni se întâmplă zi de zi, este una prezentă în dezbaterile care preocupă planeta. Există o carte faimoasă, semnată de Klaus Schwab și Thierry Malleret, care are chiar în titlu acest concept, Marea resetare (The Great Reset). Cei doi autori privesc lumea actuală ca fiind o lume postpandemică ale cărei caracteristici sunt interdependența (care se traduce prin: „o problemă care apare dă naștere multor altora“), viteza („52% din populația lumii este conectată online“) și complexitatea (ceea ce duce la imprevizibilitate). Autorii identifică cinci domenii în care e neapărată nevoie de o schimbare radicală, de resetare, și anume: resetarea economică; resetarea socială ( neîncrederea în instituțiile statului a atins cote maxime); resetarea de mediu (combaterea încălzirii globale, o viață a omului dusă sub semnul grijii pentru echilibrul ecologic); resetarea tehnologică. Ar fi de adăugat că aserțiunile din The Great Reset… au fost puse în cheie biblică, cu interpretări cumva conspiraționiste după Apocalipsa lui Ioan, și s-a mers până acolo încât s-a căutat să se distingă care dintre statele lumii noastre post- (post-modernă, post-pandemică, post-istorică…) ar fi Balaurul, care Fiara și care Falsul Profet. În realitate, cartea, repet, pune în discuție un concept, marea resetare, aflat în centrul numeroaselor dezbateri ale specialiștilor de pretutindeni despre felul cum e necesar și benefic să transformăm lumea în care trăim.
Dar să ne întoarcem la constatările făcute pe calea intuiției și a experienței personale, directe. Nu cred că tulburările și turbulențele din acest an trebuie să ne ducă cu gândul la Apocalipsă și sunt convins că vom reuși să depășim dificultățile nou ivite. Așa cum a demonstrat nu a dată de-a lungul istoriei sale, omenirea are o capacitate excepțională de a ieși din impas, iar sensul în care se deplasează este, în cele din urmă, cel bun.
Așadar, pe termen lung, sunt optimist. În schimb, pe termen scurt și mediu, anul acesta, cu pandemia și războiul, mi-a strecurat în minte gândul că în orice clipă orice ni se poate întâmpla. Orice, oricât de inimaginabil ar părea.