Credință și feminitate

În ultima vreme mi-a atras atenția poezia Stelei Iorga. Temperament romantic dominat de o credință care devine un laitmotiv al versurilor d-sale, instrument al compoziției lirice aplicat cu smerită ori mai puțin smerită obstinație. Având loc o asociere a simțământului sacrificial cu cel al expresiei, meșteșug în perspectivă morală, întrerupt de momente de pioasă ori doar cochetă tăcere. În căutarea temeiului mistic, ființa se caută cu ardoare pe sine: „scrisul vine dintr-o mare smerenie/ când nu o ai atunci ți se mai dă o cruce/ cea a cuvintelor toate/ care au un suflet/ iar tu târâi cu greu crucea atâtor suflete după tine/ tot la deal/ numai Cel de sus îți șterge zilnic fruntea de sudoare/ și îți mai adaugă un suflet de la alt și alt cuvânt/ tot așa până când înveți în sfârșit să taci în numele Lui“ (tăcerea). În fapt avem a face cu două ipostaze. Pe de o parte, umilința închisă în impulsul religios, pe de alta prezența vitală a autoarei, mobilă, anxioasă, iscoditoare. Stăpânită de pietate, cu brațele desfăcute patetic și privirea înălțată spre cer, aceasta e în egală măsură identitate feminină marcată de eros, de domesticitate, de amănuntele fizice ale ambianței. Cu aerul de-a dori să aibă satisfacții senzoriale spre a le putea adăuga vizionar ceea ce i se pare că le-ar putea depăși. Parcurgerea trăirilor contactând ușor impietatea: „ai lua viața de la început în fiecare zi/ cum ar fi să uiți că ai fost vreodată/ laolaltă cu însuși îngerul tău veghetor/ inventându-l zilnic până și pe înaltul Dumnezeu?“ (cântec de adormit ura). Ca și: „ce te-ai face dacă într-o bună zi însuși diavolul/ ți-ar oferi ceremonios o pană să scrii despre întuneric/ dar numai să scrii/ toată viața/ ce ai face atunci/ căruia dintre dumnezei să te închini/ ca să scapi de urâtul din tine?“ (urâtul). O incertitudine necutezând a avansa, susținută până la un punct prin reflectarea de sine a feminității. Nu o consecventă confruntare, nu o tensiune totală, ci o alternanță a secvențelor implorator dolorice cu grațioase răsfrângeri speculare ale ființei: „când dau să mă uit la mine, prin mine se zărește clar un Dumnezeu al milei nesfârșite“. Raportul cu El se întoarce la motivul oglinzii, obiectul ispitei se aprofundează în inimă: „în spatele ochilor ei se văd ca prin ușoară ceață numai ruine, și cum plouă de sus, pic, pic, peste norul de cenușă dintre ele, iar praful se ridică de două degete, cam cât speranța ei, doar Domnul ce-i mai închide ochii ficși și îi pune în dreptul lor o oglindă mică care se aburește a răsuflare de viață, și mărul otrăvit din suflet tot mai adânc de inimă se duce“ (mărul). Incapabilă a se desprinde de lumea materiei, ființa sentimentală proiectează asupra acesteia imagini plutitoare, visându-și o înaripare păsărească, lejeră dublură a celei angelice. Imaginarul, o supapă a eliberării de ambele angajamente: „de atâta cruce grațioasă și împlinită i s-au făcut ochii roșii micii păsări, de atâta cruce plină, neostoită și împlinită mi s-a întunecat privirea a pustiu de cenușă, de atâta fragilă cruce a păsărilor care îmi cântă viața mi-au crescut niște perechi de aripi cu care scrutez lumea și uneori mai și cad în ea“. Situată între două extreme, simte nevoia de a-și notifica inclusiv afinitatea vegetală ca și o vizualizare a muzicii, spre a admite posibila ruptură divină: „aud cuvintele în mine/ cum cresc ca vrejul de fasole fermecată/ văd muzica/ în general sunt un om neobișnuit/ numai cu văzătorii de cuvinte mă adun/ și mă despart/ când Cuvântul Tău mă taie pe din două“ (profil). Sonurile credinței nu ezită a se materializa crunt: „clopotele catedralei inimii ei/ aveau toate limbile sparte/și dangătul lor/ suna uscat/ ca al pruncilor sugrumați în fașă“ (în amurg). Sunt mărturisite fără ocol chiar vizitele demonice de care, în aventura căutării absolute, autoarea are parte. Răul poate veni fără veste, încețoșând divina lumină. Fără complexe, tonul coboară la tânguirea exclusivistă: „nu mă mai vizitează îngerii/ doar cavalerii întunericului se aștern tăcuți la masă/ și așteaptă noaptea ce o să se coboare peste noi toți/ neînsoțiți de îngeri/ singuri/ goi/ fără speranțe/ pentru noi cei fără de soartă/ și cei mai părăsiți dintre oameni/ cei care gândim gândurile lumilor de cuvinte/ slavă Ție înălțăm/ și din bezne ni se cutremură ochii fără de lumină“ (ochii). Apare menționată și experiența alterității produse de trecerea de la o vârstă la alta. Dar și într-un atare context grav, o grimasă a femininului lasciv, dovadă a regăsirii în normalul cotidianului ireductibil: „mi-e teamă să trăiesc cumva viața altcuiva, care nu îmi mai seamănă deloc, de la copilul care știa că este fericit până la viața de acum, se întinde un cer și un iad de deznădejdi și de căderi, dacă ți-aș spune că mi-am găsit alaltăieri mănușile acelea pe care le miroseai delicat și îți plăcea parfumul lor discret și puțin senzual, le-am găsit, îți spuneam, pe un site de vânzări on line, ce blasfemie, mănușile mele erau acolo, puse de altcineva la vânzare“ (scrisori către tine, 1). O întrebare apoftegmatică: „ce va fi gândind pasărea despre lacrimile mele, în care se vede chipul lui Dumnezeu?“. La mică distanță, postura terifiantă a unei divinități vulnerabile, aidoma unui obiect de sticlă spart, spre a se reface din cioburi. O analogie cu arta japoneză kintsugi, conform căreia obiectul reconstituit ar fi mai de preț decât cel primar, „pe care lumea bună îl va licita mai târziu, cu nu se mai știe câte mii de dolari, la cea mai mare casă de amanet din lumea de porțelan a sufletelor“. Nu putem a nu menționa un episod de nudism, nu doar afectiv în care poeta pare a se celebra pe sine, cum într-un cult păgân, convinsă fiind de izbânda recunoașterii în caracteristica-i ambiguitate: „ai să mă recunoști ușor, după cum mă despoi alene, trandafir obosit de atâta frumusețe, ai să mă recunoști sigur după pasul meu singuratic, care lasă în urmă doar umbra unui picior pe zăpadă și nisip“ (trandafirul de cenușă). Circumstanță în care credința alunecă ușor aidoma unui veșmânt de pe trupul eternei feminități mundane.