Războiul din Ucraina e o boală care se cronicizează. Deși
informațiile despre desfășurarea ostilităților nu lipsesc, e
imposibil să tragi o concluzie despre ceea ce se întâmplă cu
adevărat în teatrul de război. Strategia abracadabrantă a
rușilor, ce pare a se modifica de la zi la zi, dezvăluie, totuși,
confirmă ceva din planurile lor inițiale. În ciuda declarațiilor
din zilele premergătoare invaziei, rușii plănuiseră de la bun început ocuparea
întregii Ucraine. Felul în care erau masate trupele — inclusiv pe teritoriul
Bielorusiei — indicau o tactică menită să paralizeze țara despre care afirmau
că e condusă de urmași ai lui Hitler. „Denazificarea“ a fost, de altfel, termenul
propagandistic sub care agresorii și-au ascuns intențiile de a-și extermina
inamicii.
Cum Kievul a rezistat eroic — și continuă să reziste și în clipa de față
—, trupele putiniste s-au reorientat, capturând cam 15 la sută din teritoriul
de Vest și de Sud al Ucrainei. În ultima
lună, o mică parte, zona Herson, a fost
recucerită de armata lui Zelenski, ceea
ce a împins armata lui Putin la represalii,
prin bombardarea unor orașe din
interiorul ucrainean, întinzându-se
până la cele situate în Vestul țării. Așa
se explică și incidentul provocat de
căderea pe teritoriul Poloniei a celor
două rachete. Ca în orice război, victoriile
sunt încărcate imediat cu sensuri
simbolice. Faptul că rușii au abandonat
o parte din teritoriul anexat cu forța
a dat naștere unui cor de urale ce
anunțau înfrângerea Rusiei. Mi-aș dori
ca lucrurile să stea așa. Logica spune
însă că suntem încă departe de un
deznodământ.
În ultimele luni, a devenit evident
că războiul nu mai e doar al lui Putin.
Percepția inițială a fost că liderul rus
a înnebunit și a declanșat o operațiune
militară într-un delir de grandoare
imperială. Primele scenarii vizau
posibilitatea încheierii războiului prin
simpla anihilare a dictatorului. Or,
ceea ce vedem începând cu această
vară indică o altă realitate. Toți, absolut
toți politicienii din jurul lui Putin
împărtășesc viziunea criminală a
liderului lor. Mai mult, populația însăși
pare a susține într-un procent zdrobitor
politica asasină a dictatorului. Tot mai
des, comentatorii au ajuns să vadă în
Putin un „factor de moderație“. Oricât
ar părea de bizară, ideea nu e întru
totul absurdă, dacă luăm act de pozițiile
unor Medvedev ori Lavrov, promotori
sălbatici ai măcelului — ba chiar partizani
ai extinderii acestuia la o scară planetară,
prin folosirea armelor nucleare.
La Moscova, e de neconceput că
războiul s-ar putea sfârși fără atingerea
fie și parțială a obiectivelor (se pare că
au renunțat, pe moment, la înlăturarea
de la putere a lui Zelenski). E greu de
spus ce înseamnă „obiective parțiale“,
dar e de presupus că ele vizează cel
puțin teritoriile ocupate începând cu
anul 2008, adică Donețkul, Luganskul
și Crimeea. Fără îndeplinirea acestor
condiții, nu e de imaginat nici măcar
un armistițiu, darmite semnarea păcii.
Ținând cont de radicalizarea aparatului
politic și de propaganda sălbatică a te –
leviziunilor și presei oficiale, înfrân –
gerea Rusiei ar presupune eliminarea
obligatorie a lui Putin. Războiul contra
Ucrainei a devenit echivalentul dement
al „războiului pentru apărarea patriei“
de acum optzeci de ani.
E pregătit Putin să
deconteze o eventuală
înfrângere? Nici gând. În clipa de față, singura variantă care-i
garantează integritatea e continuarea cu orice preț a măcelului,
fără a exclude și o confruntare directă cu NATO. Prudența îl
îndeamnă, totuși, la construirea unei strategii care să dea
impresia că el personal nu e implicat în operațiunile militare. E însă o
gesticulație de fațadă, deoarece ordinele provin din biroul lui, în conformitate
cu obiectivele pe care le-a stabilit de unul singur. Reținerea din ultimele două
săptămâni e semnul că încearcă să-și dezlipească numele de dezastrele din
Herson. În puținele sale ieșiri publice a abordat teme diverse (procedurile
de faliment și problemele din industria auto, stimularea investițiilor din
Siberia, consultări cu cercetători și cu președintele Academiei de Știință din
Rusia, comemorarea victoriei din 1945 etc.), dar nimic despre război și evoluția
de pe front.
Din aceleași motive, continuă să numească invazia Ucrainei „operațiune
specială“, adică o chestiune pur militară, a cărei responsabilitate o poartă în
întregime generalii din armată și din serviciile secrete. Altfel spus, își rezervă
dreptul ca, în cazul unui eșec, să-i tragă la răspundere, bagatelizând sau chiar
negând participarea sa nemijlocită la masacrul declanșat dincolo de granițele
țării. Șiretlicul e pe cât de grosolan, pe atât de laș. Asemeni lui Ceaușescu în
decembrie 1989, el caută, preventiv, țapi ispășitori pretutindeni, numai în
propria oglindă, nu, începând cu trădătorii din interior și sfârșind cu „rusofobia
globală.“
Că nu există un sentiment anti-rus generalizat o dovedește trecerea
în surdină a criticilor la adresa crimelor de război și a atrocităților Rusiei în
mediile politice și jurnalistice din Vest (cât despre cele civice nici nu poate fi
vorba!) Putiniștii, slavofilii de nuanță moscovită, resentimentarii, inamicii
Americii, „idioții utili“, pescuitorii în ape tulburi își fac auzite în ultimele luni
glasurile mai amplu ca oricând. Reintrarea în arena politică a lui Donald
Trump a reîncărcat bateriile reprezentanților gândirii suveraniste, a
naționaliștilor și nombriliștilor indiferenți la soarta celor năpăstuiți. Ținând
parcă morțiș să confirme acuzațiile de la alegerea lui Trump, potrivit cărora
acesta ar fi câștigat cu ajutorul rușilor,
apropiați ai fostului președinte american
au declanșat o campanie acerbă în care
afirmă că susținerea Ucrainei de către
administrația Biden contravine intereselor
vitale ale Americii. E de notorietate că
după vizita la Kiev a lui Mitch McConnell,
liderul minorității republicane din
Senat, politicianul a devenit ținta
atacurilor lui Trump. O politică prorusă
duce, pe față, și canalul Fox News,
îndeosebi prin comentariile cel puțin
stranii ale lui Tucker Carlson, vedeta
postului de televiziune.
De partea cealaltă, nici Zelenski
nu se află într-o poziție de invidiat. Și
nu e vorba doar de faptul că are ghinio –
nul să administreze o țară ruinată de
război. În ultimele săptămâni, semnalele
venite dinspre cei care l-au ajutat necon –
diționat de la începerea bombardamen –
telor rusești conțin și note ambigue:
poate că n-ar fi rău să cadă la înțelegere
cu Putin, poate că nu e înțelept să se
mențină la inflexibilitatea care, pe de
o parte, a făcut din el un erou, pe de
alta, i-a obligat pe occidentali să se
implice mai mult decât le-ar fi convenit.
Adevărul e că povara războiului o duc
și țările vestice, cu precădere Statele
Unite. Cum criza economică e deja
o realitate, mulți lideri care nu sunt
neapărat prietenii lui Putin ar răsufla
ușurați dacă regimul de la Kiev ar
fi mai „flexibil“ și s-ar ajunge rapid
la încheierea ostilităților. Ei chiar
nu înțeleg că pentru ucraineni ceea
ce se întâmplă acum e o chestiune de
viață și de moarte.
P aradoxul e, însă, că
soarta lui Zelenski
seamănă izbitor cu
aceea a lui Putin. Nici
el nu are foarte multe
opțiuni. Și el e pri zo –
nierul unui scenariu care-l obligă să
meargă pe „repede înainte“, riscând
totul pe cartea victoriei. Or, tensiunea
paroxistică a evenimentelor diminuea –
ză luciditatea necesară în contextul
de-o exasperantă complexitate în care
îi e sortit să acționeze. Așa se explică
și greșeala pe care a făcut-o încăpățâ –
nân du-se să susțină, în ciuda probelor
tot mai numeroase, că rachetele care
au căzut pe teritoriul Poloniei le aparțin
rușilor. Primul său gând a fost să
exacerbeze incidentul și să-l folosească
drept pretext pentru a forța mâna
occidenta lilor. Spera să-i determine
să ordone, în sfârșit, o acțiune pe care
o solicită de multă vremea: interdicția
de survol a spațiului aerian al Ucrainei.
Din motive lesne de înțeles, Statele Unite și aliații său au preferat să nu se
ajungă în faza acută: gestul ar fi semnificat intrarea de facto în război a NATO.
Privit de sus, peisajul e deprimant. Imaginea de ansamblu e aceea a
unui vlăjgan primitiv, agresiv, mahmur, surb și orb la rațiune, căruia „i s-a
pus pata“, cum se zice în limbaj de cartier, pe vecinul său mult mai slab, ba
chiar, prin comparație, pipernicit. Sigură pe ea, matahala îi cară la pumni cu
nemiluita. De pe margine, o mulțime de oameni civilizați, manierați, bine
îmbrăcați și, obligatoriu, pacifiști, privesc scena (cu îngrijorare, desigur), dar
nu manifestă nicio intenție să-l ia de guler pe „bagabont“ (cum zicea jupân
Dumitrache) și să-l dea de pământ. Se rezumă să-l încurajeze pe cel agresat
și să-i arunce câte un bețișor cu care să-l înfrunte pe haidamacul înfierbântat.
E limpede: ursul putinian nu se va opri atâta vreme cât gentlemenii
din Vest nu vor fi dispuși să-și tăvălească prin noroi ilustrele fracuri și cât
se vor rezuma la dojeni blajine de pe margine. Damful dezgustător al
agresorului e depășit doar de duhoarea lașității tot mai respingătoare din
cancelariile occidentale, burdușite cu agenți, mai mult sau mai puțin
acoperiți, ai Moscovei.