Într-o perioadă când, din păcate, oamenii nu se mai gândesc decât la bani, dar n-au încotro altfel, pot lansa o asemenea întrebare ușor comică, dar care permite o dezvoltare interesantă.După părerea mea, raporturile pe care le avem cu banii se pot defini pe trei paliere. Care este primul? Este, cum ar veni spus, stadiul estetic sau hedonist. Banii, deci, sunt cheltuiți. Este, evident, cel mai ușor, cel mai comod, cel mai plăcut. Doar cei mai zgârciți dintre noi, care au încrustat în firea lor ADN-ul lui Hagi Tudose, nu se pot bucura de o asemenea posibilitate. Desigur, ca să cheltuiești, trebuie să și ai că nu poți cheltui dintr-o pungă goală, dar sunt destui care, deși au punga plină, nu se îndură să scoată dn ea niciun gologan. Așadar, primul stadiu este cel al cheltuirii și, conform tezei kierkegaardiene, corespunde nivelului estetic. Aici filosoful danez îi includea, bunăoară, pe Don Juan, pe Casanova și pe toți alți cavaleri care-și trăiesc viața pentru desfătare și delectare.
Opus esteticului este eticul. Acesta reprezintă al doilea stadiu și aici intră aceia care au asupra banilor o cu totul altă concepție. Ei nu sunt neapărat zgârciți, dar au vocația investirii. În modul acesta a apărut și s-a dezvoltat capitalismul. Morala protestantă este anti-hedonistă și se bazează pe o judecată rece, care nu îngăduie nicio ambiguitate. Așadar, banii nu mai sunt cheltuiți, ci investiți. Nu există progres și bunăstare fără investiții. O economie sănătoasă nu este aceea care-și risipește bugetul în consum, ci aceea care pune pe prim-plan investițiile. Până și actul de-a depune banii la o bancă e tot o formă de-a investi. Adică îi pui acolo pentru a obține dobândă care e tot un câștig. Tu ai de câștigat, câștigă și banca etc. Cred că cei mai mulți dintre noi așa procedează. Speriați de grija zilei de mâine, economisesc sperând că în felul acesta vor fi mai liniștiți. Evident, poate să apară un colaps nimicitor și se alege praful de toate economiile. Reformele monetare de după război nu au avut ca scop doar lichidarea unor averi, ci de-a-i arunca pe oameni în brațele deznădejdii. Mulți s-au sinucis văzând că din tot avutul lor nu s-au ales decât cu doi trei lei. La urma urmei, aceasta este riposta pe care neprevăzutul o dă acelora care-și închipuie că pot prevedea tot, în primul rând soarta banilor.
Dar mai există un ultim stadiu și acesta trebuie să ne dea mult de gândit. Care este acesta? Filosoful danez care a trăit extrem de puțin spunea că acesta este stadiul metafizic. Deci, iată triada: estetic, etic, metafizic. În stadiul acesta din urmă, din nefericire, intră destul de puțini. Intră doar aceia care au putut să-și limpezească mintea și să privească dincolo de orizontul propriului buzunar. Care nu se mai gândesc obsesiv la persoana lor și pun deasupra acesteia alte mize. În asemenea condiții, ce fac ei cu banii? Nici nu-i cheltuiesc pentru plăcere, nici nu-i investesc pentru un viitor profit, pur și simplu, îi dăruiesc. Apare o nouă categorie a utilizării banilor, banii dăruiți. Intrăm astfel într-un domeniu care de fapt nici nu mai are legătură cu viața obișnuită.
Cunosc oameni care put de bogați ce sunt și nu ar da un leu. Sau dacă se îndură să scoată din buzunar o hârtie de zece lei își închipuie că au făcut un act de maximă generozitate. Ei dau unui amărât bancnota respectivă pentru a-și pune conștiința la adăpost și a se lăuda pe ei înșiși: iată, sunt un om bun. Dar aceasta nu e bunătate, ci meschinărie mascată. Așa-zișii filantropi sunt mai odioși decât cei care nu dau nimic. Spun toate astea fiindcă palierul pe care ne situăm acum este extrem de pretențios. A dărui nu este simplă pomană. Cel care dăruiește riscă. Vi se pare acesta un paradox insuportabil? Poate. În momentul, așadar, în care faci un gest de milostenie, toată ființa ta intră într-o tensiune formidabilă. Adică te lupți cu tine însuți, cu firea egoistă, cu tot ce e mai înrădăcinat în om și nici în ruptul capului nu ar vrea să cedeze. Cum am spus, dacă dai ca să mimezi bunătate, mai bine nu da! Dacă dai, atunci fă asta în numele Domnului pentru a te învinge pe tine însuți. Nu-i dai prăpăditului care ar fi în stare să-ți pupe și tălpile pentru ce ai făcut, ci dai întregului univers. Un act adevărat de milostenie subțiază ambianța în care trăim. Din păcate, așa stau lucrurile… Trăim într-o lume îngrozitor de compactă, de opacă, de lipsită de orice transparență. Ne considerăm făpturi superioare când de fapt suntem niște jivine care aleargă de dimineața până seară ca să-și satisfacă poftele sau să mai strângă în contul bancar câteva mii de euro. Stadiul metafizic, prin ruptura pe care o creează față de stadiile anterioare, propune o miză uriașă pe care, dacă nu știi s-o respecți, te prăbușești într-un abis înspăimântător. Mai simplu spus, stadiile anterioare, cel estetic și cel etic, se răzbună pe temerarul care a îndrăznit să urce mai sus. De aceea, dăruirea nu e de nasul oricui și acela care se încumetă e ca un cruciat care vrea să elibereze din firea lui, la fel de compactă precum ambianța, piatra Graalului.
Sincer să fiu, nu știu în ce categorie mă înscriu. Probabil, am puțin din fiecare și cred că mai toți oamenii sunt așa. Cheltuim puțin, investim puțin, dăruim puțin… Asta ne caracterizează: puținul. Suntem de fapt niște fricoși care din când în când schițează gesturi eroice, dar imediat se corectează. De ce? Fiindcă ne e teamă să nu fim ridicoli. Da, ăsta-i adevărul. Mi-aș da și haina de pe mine, dar n-o fac nu pentru că pe urmă mi-ar fi frig, ci pentru că altul care ar afla de gestul meu ar râde în hohote. De aici și vorba: e prost de bun. Dar mai bine decât deștept de meschin… Cam asta ar trebui să facem cu banii. Până la urmă, cel mai fericit e acela care nu are un chior, deoarece nu se situează în nicio categorie sau se află până și deasupra metafizicului, purtând prin lume, ca pe o hlamidă regală, luciul sărăciei, cea mai curată strălucire…