Amy E. Herman este istoric de artă și avocat. A studiat la National Law Center de la G. Washington University, are un masterat în istoria artei la Hunter College și a condus departamentul de educație de la Frickcollection timp de zece ani.
Volumul oferă acces la soluțiile la care au apelat FBI, NATO, Departamentul de Stat, Interpol, Scotland Yard și multe alte organizații și conducătorii lor pentru a găsi rezolvări pentru problemele lor cele mai speciale.
Demonstrând o capacitate ieșită din comun de a identifica soluții, Amy Herman ne învață să vedem lucrurile într-un mod diferit, recurgând la artă ca să atace modul de gândire obișnuit, dezvăluind căi pe care altfel le-am ignora cu seninătate. Metoda ei neașteptată, profundă și adesea încântătoare este căutată și apreciată de lideri și de profesioniști pentru care eșecul echivalează cu catastrofa.
Introducere
Am să vă cer să faceți ceva incomod. Presupune nuditate, moarte și ignorarea tuturor celor din jur.
Închideți ușa, puneți telefonul pe mut, lăsați laptop-ul deoparte, ignorați o clipă sutele de mii de probleme, e-mailuri și solicitări presante și priviți acest tablou! Uitați-vă cu toată atenția, studiați-i detaliile, numărați obiecte, treceți în revistă ceea ce considerați că se petrece.
Pe urmă, respirați adânc și lăsați-vă gândurile să hoinărească în voie!
Ce v-a evocat haosul din acea scenă? Un dezastru natural? O catastrofă produsă de mâna omului? Starea actuală a țării dumneavoastră? Poate v-a evocat scenarii mai personale: o dramă de birou, o ceartă casnică scăpată de sub control, o Zi a Recunoștinței ratată pe Zoom. Indiferent unde v-ați afla sau unde ați locui, sunt șanse să vă descoperiți o legătură cu disperarea descrisă aici.
Pluta Meduzei, pictura lui Théodore Géricault, evocă evenimente reale: o fregată franceză, nava-amiral dintr-un convoi de patru vase, s-a rătăcit de celelalte și a eșuat la treizeci de mile de coastele Africii. Ar putea să pară o nenorocire prea îndepărtată (pânza descrie de fapt evenimente din 17 iulie 1816), însă greșelile care au dus la acea nenorocire s-ar fi putut face și săptămâna trecută, în împrejurări la fel de dramatice, sau, la fel de bine, astăzi sau mâine. Spre exemplu, căpitanul răspunzător de naufragiu era între două vârste, lipsit de experiență și numit din rațiuni politice. Era alb, bogat și atât de incompetent, încât a confundat un munte apropiat de țărm cu un grup de nori din depărtări, crezând că se află undeva mai în larg (cu toate că în jurul vasului valurile făceau creste albe de spumă), și a manevrat vasul spre un banc de nisip. Chiar după ce se împotmolise zdravăn, a refuzat să elibereze nava aruncând peste bord cele paisprezece tunuri (cântărind în total patruzeci și două de tone). Dar și așa, fiind atât de aproape de țărm, tragedia ar fi putut fi ușor evitată. S-a încropit un plan, așa încât restul vaselor din convoi să preia armele și aurul de la bord și să-i ducă pe toți pasagerii la țărm. Dar când o furtună a început să distrugă Meduza, căpitanul a intrat în panică, a abandonat planul și a urcat imediat pe una dintre cele șase bărci de salvare, ale căror locuri insuficiente le rezervase exclusiv ofițerilor de pe vas, guvernatorului teritorial și familiilor lor.
Este greu să nu observăm, în această uluitoare etalare de incompetență, asemănarea cu ceea ce se petrece astăzi în momente de criză. Căpitanul a trimis aproape jumătate dintre pasagerii vasului – civili și marinari de rang inferior – pe pluta improvizată. Deși era în mod normal destinată depozitării de marfă, ea a fost încărcată cu oameni – cu foarte mulți oameni. Era nesigură și naviga pe jumătate scufundată, iar suprafața – lungă de douăzeci de metri și lată de șapte (aproape cât dimensiunile pânzei lui Géricault) – ar fi fost poate suficientă pentru un grup de petrecăreți aflați în vacanța de primăvară, dar nu și pentru 146 de bărbați, o femeie nefericită și un băiat de doisprezece ani. Potrivit noului plan, au fost lansați toți pe pluta remorcată cu frânghii prinse de bărcile de salvare. În toată graba aceea, improvizația a funcționat bine cam o milă.
Dar nu mai mult.
Vâslașii de pe bărci și-au dat seama repede că nu aveau cum să ajungă în siguranță trăgând după ei acea încărcătură. Temându-se ca instabilitatea acelui aranjament să nu-i pună în primejdie pe pasagerii bărcilor robuste, căpitanul a ordonat să fie tăiate frânghiile, lăsându-și compatrioții de pe plută să se descurce cum or putea, fără cârmă, fără pânze și cu provizii constând doar dintr-un butoiaș de vin și o ladă de pesmeți. Rămasă în voia sorții în largul mării, ceata de pe plută – tineri și bătrâni, negri și albi, bărbați și o femeie, oameni încercați ori lipsiți de experiență – s-au luptat cu ferocitate pentru supraviețuire, degenerând cu uimitoare rapiditate în canibalism. După ce și-au mâncat pălăriile și curelele, au început să se devoreze între ei. Când pluta a fost salvată, abia treisprezece zile mai târziu, mai erau în viață doar cincisprezece persoane, cinci dintre ele în stare gravă. Un membru al echipajului care i-a salvat scria: „Cei pe care i-am mai găsit mâncaseră de multe zile carne de om, iar frânghiile care fixau structura erau acoperite cu bucăți de carne atârnate la uscat.“
Această poveste de groază a cutremurat Franța, iar lumina crudă în care a pus regimul a clătinat monarhia abia restaurată. Forțele regaliste au ascuns atrocitatea publicând o înștiințare potrivit căreia toate cele 148 de persoane se rătăciseră pe mare, până când doi dintre supraviețuitori (medicul vasului și un inginer, care apar în pictură sfătuindu-se lângă catarg) au scris o relatare a vieții pe plută (transformată mai târziu în carte) care contrazicea versiunea oficială a evenimentelor. Cartea, care punea în lumină cruzimea aristocrației, a ajuns bestseller în Franța. Căpitanul a fost judecat, iar sentința ușoară primită de el – doar trei ani de închisoare, și nu condamnarea la moarte – a stârnit un val de protest.
La fel a fost primită și Pluta Meduzei, aproape în mărime naturală, când a fost expusă în premieră la Paris la trei ani după naufragiu, în cadrul Salonului din 1819. Ca reflectare a peisajului politic scindat al acelor vremuri, și părerile criticilor legate de valoarea operei au intrat în contradicție, unii lăudându-i spiritul etern, alții ridiculizând-o pentru inadvertențe (supraviețuitorii înfometați au mai degrabă aerul unor concurenți dintr-o competiție de haltere). Unul chiar l-a acuzat pe artist de declanșarea unei dezordini rasiale, de vreme ce un negru ocupă chiar centrul picturii. Văzând lucrarea, Ludovic al XVIII-lea a ales să ignore implicațiile politice și a vorbit cu grație despre marea realizare, spunându-i artistului: „Monsieur Géricault, ați înfățișat un naufragiu“ – iar în acest punct regele a făcut o pauză, ca și cum ar fi fost supărat, ca apoi să continue spiritual – „care nu este și unul personal!“ Însă Géricault, descurajat și cu sentimentul că receptarea lucrării era cu mult sub așteptările sale, a tăiat pânza din ramă, lamentându-se: „Nu merită să-i dați atenție!“
Muzeul Luvru și milioanele lui de vizitatori sunt, cu siguranță, de altă părere. Astăzi, Pluta Meduzei (de altfel achiziționată abia în 1824, după moartea pictorului) ocupă un perete întreg din ilustra instituție. Tabloul este frust, complicat și macabru. Exprimă politica vremii și istoria (atât a lucrării, cât și a Franței) și a pretins ani de studiu plin de migală, urmat de o concentrare febrilă, într-un atelier departe de lume, pentru a fi realizat, după care a avut parte și de receptarea publică. De aceea îl consider un abecedar perfect pentru rezolvarea problemelor complexe.
Rezolvarea problemelor este o abilitate esențială de supraviețuire, deoarece ele apar la tot pasul în calea fiecăruia și soluționarea lor este vitală în ceea ce privește productivitatea, profitul și pacea. Dar capacitatea noastră de a trece peste obstacole se vede împiedicată de lumea tot mai complicată și mai dependentă de tehnologie. Pentru prima oară în istoria omenirii, mulți dintre noi avem aceiași cei mai buni prieteni: Siri și Alexa. Ne bizuim tot mai mult pe inteligența artificială, chiar și pentru a ne trezi imaginația. Internetul, cu viteza lui de a da răspunsuri, ne-a diminuat capacitatea de a gândi, încetinindu-i tendința firească de a se dezvolta permanent. De ce ne-am bate capul să rezolvăm o problemă dacă Google e în stare să ne ofere răspunsul pe tavă?
Din păcate, o nenorocire este mai greu de încadrat într-o rubrică de căutare. După cum ne asigură Legile lui Murphy, dar și Biblia, evenimentele au obiceiul să o ia razna. Și, din ce în ce mai frecvent în lumea noastră modernă, plină de pericole, încurcăturile care apar sunt subtile, strecurate în subtext sau ezitând pe o muchie alunecoasă – adică în așa fel încât o mică intervenție umană să fie vitală. Ca oameni ce suntem, trebuie să fim în stare nu numai să abordăm problemele întâlnite în profesiune și în viață, ci să le și rezolvăm. Înainte să ne doboare, să ne condamne sau să ne distrugă. Din fericire, poți învăța să rezolvi încurcăturile. Din păcate, această artă se predă rareori. Nu demult am luat prânzul cu o profesoară de colegiu care mi se plângea de lipsa soluțiilor exact pentru această problemă. „În fiecare semestru întâlnesc studenți atât de obișnuiți să se bizuie pe telefoane ca să găsească un răspuns, încât nu fac față în situații care îi obligă să găsească singuri rezolvarea“, mi-a spus ea. „Problema este că eu nu mă pricep să le formez deprinderi de rezolvare a încurcăturilor.“
În calitate de consultant de leadership, care de optsprezece ani străbate pământul în lung și în lat predând cursuri de dezvoltare unor profesioniști – de la directori din Silicon Valley până la Navy SEALs –, cunosc câte ceva despre ce rol joacă materialele de pregătire de bună calitate. Știam că există nenumărate cărți valoroase despre reglarea atitudinii sau despre abordarea momentului când lucrurile o iau pe o cale greșită și le-am parcurs pe toate cu plăcere, dar nu am descoperit niciuna care să îl prindă pe cititor de mână și să-l călăuzească pas cu pas spre lumină. Prin urmare, m-am hotărât să o scriu eu.
În activitatea mea, când lucrez cu detectivi specializați în omucideri și în cazuri de luare de ostatici, am învățat că uneori, ca să descoperi răspunsul corect, este nevoie să te uiți înapoi, dedesubt sau în cu totul altă parte decât ar fi firesc, prin urmare mi-am propus să pornesc de la cea mai cunoscută constatare despre rezolvarea problemelor, și anume înțelepciunea despre inevitabilitatea catastrofei: „Dacă ceva ar putea merge rău, este sigur că va merge rău.“ […]
Dacă cea mai faimoasă înțelepciune legată de rezolvarea încurcăturilor provine de la oamenii de știință militari, m-am gândit că o soluție ar putea fi găsită în direcția opusă – la grupul de persoane care se bazează pe cealaltă zonă a creierului: artiștii.
O alegere potrivită, se pare. La urma urmei, realizatorul de film german Wim Wenders definea creativitatea drept „rezolvare obsesivă de probleme“, iar eu m-am întrebat dacă parcurgerea metodică a nenumăratelor obstacole pe care le depășesc artiștii nu ar reuși să alcătuiască un amănunțit manual de instrucțiuni pentru rezolvarea concretă a problemelor așa cum îmi doream eu. Explorând modalitățile creatoare prin care mințile artistice triază și rezolvă probleme – de la conceptualizare la actualizare, înfruntând în acest timp obstacole, de la termenele de predare la lipsa de resurse, printre care bani, materiale și motivație –, a rezultat un abecedar ușor de urmărit, un fel de rezolvare a problemelor pictând suprafețe în ordine numerică, dacă vreți.
Am organizat cartea urmând procesul artistic, de la abordare și execuție până la difuzare și receptare. Este împărțită pe secțiuni – Pregătire, Schiță și Exponat – care cuprind atât pași direcți, ca „Schimbă-ți pantofii!“ și „Stabilește un termen!“, cât și instrucțiuni mai neconvenționale, despre cum să „detectezi legăturile și pistele false” și să „dezlegi contradicțiile“.
Rezultatul este o călătorie pe care o poți parcurge vizual, simțind-o instantaneu, etalând opere de artă surprinzătoare, fastuoase și deseori enervante – căpățâni retezate și sâni dezgoliți, graffiti, fotografie, maeștri clasici și trash art – care de fapt servesc drept călăuză tangibilă și sigură spre capacitatea de a lua hotărâri, de a rezolva probleme și de a gândi creator, toate la superlativ. Nu-i nevoie de GPS!
Arta și artiștii înșiși și-au atras adesea prostul renume că ar fi complicați, obtuzi, chiar obsceni, și tocmai de aceea pot oferi fundalul perfect pentru rezolvarea problemelor, câtă vreme și viața de astăzi este la fel de încâlcită.
Fiți siguri că nu trebuie să fi studiat istoria artei, să aveți pregătire specială sau prea multă cunoaștere în domeniu pentru a beneficia de această experiență, e nevoie doar să priviți totul cu atenție și să aveți mintea deschisă. Aici nu este vorba despre un studiu de artă, ci de utilizarea artei pentru a ne studia pe noi înșine și problemele de care ne lovim zi de zi.
Arta este capabilă să ajute oriunde pe oricine să pună lucrurile la punct, deoarece este un limbaj universal. Doi oameni din medii complet diferite, cu puncte de vedere opuse în orice privință, pot sta înaintea aceleiași imagini și pot discuta despre ce văd. Arta pune la dispoziție un spațiu sigur, din afara noastră, unde să ne analizăm observațiile și să transformăm acele detalii perceptibile în cunoștințe cu valoare practică. Procedând astfel, ne poate ajuta să înțelegem cum și de ce lucrurile o iau razna și, mai important, ce putem face ca să le dregem. Arta oferă soluții pentru rezolvarea problemelor și pentru că scoate la lumină adevăruri adânc înrădăcinate despre noi înșine, care altfel pot sta în calea salvării personale – adevăruri dintre cele pe care ni le-am ascuns cu convingere.
Îngăduiți-mi să ilustrez.
Prezint următoarea pereche de imagini în seria mea live intitulată The Art of Perception®. Le spun participanților, indiferent cine ar fi, că sunt încrezătoare că nu s-au aflat niciodată sub dominația lui #1 ori #16, după cum îmi place mie să le denumesc.
Le cer participanților să identifice diferențele și asemănările dintre cei doi. Discutăm despre ținută și atitudine, despre cravata lui Lincoln, dezordonat legată, despre curcubeul din spatele lui Washington și despre faptul că uneori trebuie să afirmi ceea ce este evident: una este o pictură, iar cealaltă o fotografie. Rezervați-vă un moment să priviți ambele imagini și vedeți dacă puteți găsi o listă de cel puțin alte cinci asemănări și diferențe.
Iar acum, studiați cele două asemănări din următoarele două imagini.
Dacă sunteți suficient de matur să citiți, ați fost contemporan cu unul, dacă nu cu ambele mandate ale președintelui din prima imagine. Iar mintea dumneavoastră studiază acum febril. Nu contează dacă l-ați iubit sau l-ați urât pe Obama sau dacă v-a fost indiferent, mintea dumneavoastră s-a înviorat odată ce am schimbat imaginile. Acum este ceva personal. V-ați gândit la lucruri care v-au plăcut sau v-au displăcut. Este posibil să-l fi comparat pe Obama cu Lincoln din punctul de vedere al talentului oratoric sau poate al rasei. Dacă v-a trecut prin minte ceva legat de sănătate și joburi, de alegeri, sclavie, tristețe, mânie sau glorie, v-ați gândit și la ceva care nu se leagă direct de imagini.
Asta înseamnă să fii părtinitor, să te lași influențat de prejudecăți.
Când ați privit prima pereche de președinți, ați putut să analizați obiectiv imaginile. Nu ați votat pentru sau împotrivă. Și, dacă nu vi s-a indicat să o faceți în cadrul unui curs de istorie americană, probabil nu ați adoptat o opinie pe care să o transmiteți prin SMS ori Twitter, pro sau contra, unuia dintre ei. Nu la fel s-a întâmplat în procesul de analiză a celorlalte două portrete. Deodată, asupra percepției dumneavoastră s-a lăsat un filtru, care a dat culoare celor văzute: bună sau rea.
În ciuda tuturor avertismentelor, precauțiile și preferințele nu sunt inerent rele. Le avem cu toții. Unele sunt foarte bune și chiar vitale în anumite împrejurări, cum ar fi instinctul înnăscut de teamă la apariția unui tigru. Dacă nu am fi programați să ne ferim, am fi devorați cu ușurință. Pe de altă parte, reținerea nejustificată față de o persoană, cauzată doar de înfățișarea ei, ne poate împinge spre o judecată greșită, riscând să o jignim sau să ratăm o relație care s-ar fi putut dovedi importantă. În acest fel este posibil să nu îl luăm în seamă pe cel mai valoros elev, să ratăm copilul fenomenal al cărui mentor am putea deveni sau pe bătrânul de a cărui înțelepciune am avea nevoie disperată. Din perspectivă profesională, ne-ar putea împiedica să progresăm în carieră, să obținem profit sau să promovăm. Trebuie să învățăm să ne identificăm prejudecățile dacă vrem să ne rezolvăm cu succes problemele, mai ales când este vorba de chestiuni care au de-a face cu „cealaltă tabără“.
Așa cum o face Pluta Meduzei, sunt de părere că arta ne poate înălța deasupra confuziei și haosului care însoțesc de regulă un conflict – înainte să ajungem să ne sfâșiem reciproc, sperăm. Astfel am putea învăța să privim problemele nu ca pe un dezastru, ci ca pe un prilej favorabil. Problemele pot fi adevărate șanse, dezvăluindu-ne defecte ale sistemului, slăbiciuni ale organizației și aspecte legate direct de noi care, odată identificate, pot fi rezolvate, întărindu-ne și consolidându-ne munca și relațiile cu ceilalți. După cum spunea Winston Churchill, nu lăsa niciodată să se irosească o criză zdravănă.
Adoptarea a ceea ce este nefamiliar (partea întâi)
La scurt timp după ce pandemia de COVID-19 a pus, practic, capăt posibilității de a călători, am primit un telefon de la o doamnă aflată la comanda unei unități militare neidentificate, care și-a exprimat dorința să programeze un curs de „Art of Perception“ („Arta percepției“) conceput în mod special pentru ei. S-a prezentat doar cu prenumele – am să o numesc „Caroline“, deși ea a folosit un alt nume, care probabil că nu se regăsea pe legitimația ei guvernamentală. Nu eram foarte sigură nici măcar că este femeie, deși vocea ei avea caracteristici specific feminine, și a preferat să se și prezinte în acest fel – așa cum nu cred că ar fi procedat un militar bărbat.
Echipa ei, mi-a explicat Caroline în termeni sugestivi, însă intenționat vagi, dispunea de înaltă pregătire și se distingea grație „performanțelor cognitive în împrejurări de stres ridicat“, dar în cursul unor sesiuni recente de antrenament membrii ei începuseră să manifeste neglijențe potențial periculoase în percepția lor. Chiar în cadrul sesiunilor de analiză de după antrenamente, ei au fost de acord că nereușitele lor erau atât individuale, cât și colective, iar conducătoarea grupului, care auzise de programul nostru de la o persoană de legătură din Departamentul Apărării din SUA, spera să pot pregăti o prezentare interactivă care să îi ajute în rezolvarea defectelor de percepție și să le pună la dispoziție instrumente pentru o mai bună evaluare a conștienței situaționale în misiuni viitoare.
În vremuri mai calme, aș fi călătorit unde era nevoie și aș fi susținut personal programul. De obicei, asemenea voiaje sunt lipsite de strălucire: de multe ori ne întâlnim în clădiri guvernamentale fără personalitate sau în spații de conferință oarecare. Ori de câte ori se poate, încerc să țin sesiunile într-un muzeu de artă din zona orașului unde călătoresc, în așa fel încât în pauzele dintre cursuri combinate cu prezentări PowerPoint, pe care le susțin, să putem vedea împreună lucrări de artă. Iar aceste călătorii îmi asigură un lucru important: întâlnirea cu auditoriul. În astfel de situații – așa cum s-a întâmplat și cu persoana care mă solicitase, împreună cu echipa ei, care țineau să-și păstreze oficial anonimatul – pot aduna informații din limbajul corporal. Urmărind interacțiunea dintre ei, pot de obicei stabili dacă există o ierarhie și dacă acea ierarhie este respectată relaxat sau strict. Îmi dau seama cine și ce rol joacă în cadrul grupului, cine îi face pe oameni să se destindă când le vorbește și la discursul cui toți participanții își îndreaptă brusc și discret ținuta.
Dar de data asta nu mai aveam acces la niciunul dintre aceste indicii. În condițiile pandemiei, trebuia să ne întâlnim online. Studenții sau cursanții mei urmau să apară sub formă de casete negre, identificate doar prin prenume. Caroline nu mi-a pus la dispoziție mai multe date despre componența grupului și nici despre misiunea lui, în afară de informația că membrii lui erau implicați în „evaluarea continuă a riscului în medii unde se petrec schimbări drastice și de multe ori ostile“. Operau aici? În străinătate? Personal? De la distanță? Singuri? În echipe? În acțiuni scurte? De lungă durată? Ori de câte ori am încercat să culeg câte un mic indiciu în plus, Caroline mă făcea să înțeleg limpede că îmi spusese tot ceea ce îmi putea spune fără să pună în pericol securitatea grupului. „Vă pot spune că, în munca lor, nu se pune problema nereușitei“, mi-a spus Caroline.
I-am răspuns fără să stau pe gânduri: „Cam la fel stau lucrurile în ce ne privește pe noi toți!“
Abia atunci a lăsat să-i scape ceva ce am socotit că mi-ar putea fi de folos: „Da, dar în cazul acestei echipe, eșecul nu intră în discuție deoarece efectul ar fi pierderea catastrofală de vieți.“ Așa, acum aveam parametrii necesari. Nu mai era nevoie să pornesc de la zero, dar oricum trebuia să gândesc bine ce aveam de făcut. l
(Volumul Psihologia Artei de Amy E. Herman urmează să apară la Editura Baroque Books, în Colecţia Savoir-Vivre Aquarelle, în traducerea lui Mihai Moroiu.)