Amin Maalouf, n. 1949, creștin libanez stabilit de o jumătate de secol în Franța, deci el însuși migrant (care își scrie cărțile în franceză), pune în această carte problema identității celor care trăiesc la începutul noului mileniu într-o lume globalizată. Identitatea nu mai poate fi privită doar din unghiul religios sau etnic; oamenii trebuie să se înțeleagă unii pe alții printr-o țesătură a multiplelor și diverselor apartenențe. „Ceea ce face să fiu eu însumi și nu altul este fap tul că sunt la liziera a două țări, a două sau trei limbi, a mai multor tradiții culturale.“ Deși creștin, faptul că araba îi este limbă maternă l-a făcut să cunoască în profunzime marea cultură clasică a arabilor și a islamului; un paradox care l-a modelat. „Limba are această minunată particularitate de a fi în același timp factor de identitate și instrument de comunicare.“ Buna vorbire a arabei a creat pentru Maalouf „legături cu toți cei care o folosesc zilnic în rugăciunile lor și care, în marea lor majoritate, o cunosc mai puțin temeinic decât mine“. O importantă temă a cărții rămâne identitatea lingvistică, dar nu numai, pentru că în epoca globalizării suntem toți niște migranți și minoritari. „Suntem toți constrânși să trăim într-o lume care nu prea seamănă cu ținutul nostru de baștină; trebuie să învățăm toți alte limbi, alte limbaje, alte coduri, și toți avem impresia că identitatea noastră, așa cum ne-o imaginam în copilărie, este amenințată.“ Atât cei emigrați din diverse motive, cât și cei care nu-și mai recunosc propriul ținut, simțindu-se străini în propria țară, observă că identitatea devine complexă și greu de afirmat. Nu dispar însă „legăturile de limbă sau religie, dar și muzica… sărbătorile, bucătăria“.
Cu cât mai complexă identitatea, cu atât mai expusă marginalizării, „neînțelegerii, suspiciunii sau ostilității“. Spre deosebire de fanaticii care ar dori, „simplist, exclusiv și bigot“, ca oamenii să aleagă un singur mod de gândire și exprimare identitară, Maalouf îi vede pe cei cu o multiplă apartenență culturală ca pe niște mediatori, factori de unitate. Provenind el însuși dintr-o familie cu tradiții religioase rivale (tatăl său fiind melkit), a înțeles de timpuriu că lupta între religii e absurdă. Ca și masacrele etnice, confruntările religioase îi par de neînțeles. Logica lor nedescifrabilă ne face să vorbim de o „nebunie ucigașă, sângeroasă, ancestrală“. Dar cele mai grave masacre, precum cele din stalinism, nazism ș.a., nu aveau o bază religioasă și, de fapt, niciun fel de bază. „Când criminalii sunt cu miile, cu milioanele, când fenomenul se reproduce dintr-o țară în alta, în sânul unor culturi diferite, la adepți ai tuturor religiilor, ca și la cei care nu practică niciuna, a spune nebunie nu mai este suficient. Ceea ce numim cu comoditate nebunie ucigașă este această tendință a semenilor noștri de a se transforma în ucigași atunci când își simt «tribul» amenințat. Sentimentul de frică sau de insecuritate nu se supune mereu unor considerente raționale.“ Nu doar comunitățile etnice, religioase sau naționale, orice comunitate umilită sau amenințată are tendința de a produce criminali. Fenomenul e comparat cu violența unei pantere, dar pantera, crede Maalouf, poate fi totuși observată, studiată, înțeleasă, apoi domesticită; totul e să împiedicăm „acest Mr. Hyde“, acest monstru, să iasă la suprafață. „Pantera ucide dacă e persecutată și dacă i se lasă frâu liber, dar cel mai rău ar fi să fie eliberată în natură după ce a fost rănită.“
Conștient că nu pot fi date soluții simpliste, autorul mizează pe înțelegerea, discutarea cauzelor, pe limpezirea căilor reflecției. Deși globalizarea a schimbat lucrurile, concepția asupra identității „e moștenită încă din conflictele trecutului“ și mulți dintre noi „ar respinge-o dacă ar examina-o mai îndeaproape“. Totuși continuăm să aderăm la ea „din obișnuință, din lipsă de imaginație și resemnare, contribuind astfel, fără să vrem, la dramele de care mâine vom fi sincer bulversați“. Structurile microidentitare ale violenței, care însoțesc globalizarea, trebuie depășite, așa cum de-a lungul secolelor au fost depășite diverse confruntări. Prilej pentru autor de a vorbi despre evoluția islamului, care a vădit de la început o anumită toleranță față de ahlu-l kitab, oamenii Cărții (creștinii și evreii). A fost o istorie cu practica toleranței, „dar toleranța nu mă satisface. Nu doresc să fiu tolerat, mă aștept să fiu considerat cetățean cu drepturi depline, oricare ar fi credințele mele“. Prilej de a compara această evoluție și cu a creștinismului. Dacă au fost vremuri când oamenii au acceptat „comerțul cu negri, subjugarea femeilor, cele mai rele dictaturi și inchiziția“, înseamnă oare asta că, prin esență, „creștinismul este despotic și intolerant? Nicidecum. Este de ajuns să privim în jurul nostru pentru a constata că astăzi face casă bună cu libertatea de expresie, drepturile omului și democrația“. Atât creștinismul care a modelat Europa/ respectiv Europa modelând creștinismul/, cât și lumea musulmană trebuie văzute prin evoluția societăților. Și în lumea musulmană „societatea a produs constant o religie după chipul său. Care, de altfel, nu era niciodată aceeași de la o epocă la alta și de la o țară la alta“. Altfel arăta islamul la Bagdad, altfel în China și India. Societățile trebuie să își asume propria diversitate prin intermediul unor simboluri vizibile, astfel încât oricine să se poată identifica în cele văzute, recunoscându-se în imaginea țării în care trăiește „și să se implice mai degrabă decât să rămână pe dinafară“.
Optimist, Maalouf crede că „dacă vrem să împiedicăm moartea propriei limbi, dacă vrem să facem cunoscută în lume, respectată și iubită cultura în sânul căreia am crescut, dacă dorim ca societatea căreia îi aparținem să cunoască libertatea, democrația, demnitatea și bunăstarea, bătălia nu este dinainte pierdută. Exemple venite de pe toate continentele arată că aceia care luptă cu abilitate contra tiraniei, contra obscurantismului, segregării, contra disprețului, a uitării, pot adesea să obțină câștig de cauză. La fel cei ce luptă contra foametei, ignoranței și epidemiei. Trăim o epocă uluitoare, când orice persoană care are o idee… o poate face să ajungă, în aceeași zi, la zeci de milioane dintre semenii săi“. Oamenii care provin din diverse tradiții trebuie să lucreze la ceea ce va fi mâine cultura noastră comună. „Dacă credem în ceva, dacă avem în noi suficientă energie, suficientă pasiune, suficientă poftă de viață, putem găsi în resursele pe care le oferă vremea de astăzi mijloacele de a ne realiza unele dintre vise.“ Între aceste vise se numără și cel al autorului, de a vedea Orientul Apropiat lăsând în urmă timpul războaielor și al identităților ucigașe, pentru a construi ceva în comun.
Deși autorii nutresc de obicei speranța că o carte pe care tocmai au încheiat-o va supraviețui peste secole, în cazul acestui eseu, care se citește cu plăcere și poate fi deosebit de util profesorilor, Maalouf încheie declarându-și speranța că peste nu foarte mulți ani rostul scrierii sale va fi perimat. Că nepotul său va ridica într-o bună zi din umeri, mirându-se „că în vremea bunicului încă era cazul ca toate aceste lucruri să fie spuse“.
Într-adevăr, după numai un sfert de secol de la apariția cărții în Franța (1998) au devenit deja vizibile numeroase eforturi de a schimba felul integrării imigranților și conlucrarea la o cultură comună. Chiar recent, în Germania, țară pe care Maalouf o amintește printre cele cu probleme ale identității compozite, a fost acceptat dreptul muezinului de a chema câteva minute, vinerea, musulmanii la rugăciune. (Chemarea fiind considerată de mai mică/ sau aceeași intensitate ca bătăile de clopote ale bisericilor, deci nereclamând o legislație specială.) Pe Qantara.De., platformă de presă care promovează dialogul german cu lumea islamică, putem citi despre organizațiile panarabe din Berlin, despre creatori și intelectuali care se întâlnesc în librării și centre culturale specializate pentru a discuta puncte de vedere legate de feminism și migrație.Tot ce s-a scris recent în Orientul Apropiat se poate cumpăra în librării, căci e mai complicat „să duci o carte din Liban la Cairo, decât la Berlin“. Desigur, dialogul înseamnă înțelepciune. Dar, cum spune Maalouf în eseul său, nici înțelepciunea nu este decât un drum de creastă, o potecă îngustă și periculoasă între două extreme.