(Emanoil Bucuța, Fuga lui Șefki, 1927)
Romanul Fuga lui Șefki, 1927, este un roman poematic, nu liricoid, doar pitoresc și uneori feeric. Cuprinde o poveste de dragoste tragică plasată într-o lume plină de culoare și inocență, ilustrare expresivă a balcanismului.
Ne aflăm la începutul secolului al XX-lea, după revoluția rusă din 1905 și în preajma răscoalelor țărănești din 1907. Pe malul drept al Dunării, în localitatea Dii, din apropierea cetății Vidinului, trăiește o populație multinațională compusă din români, aromâni, turci, belgieni și alte neamuri, într-o relativă frăție. Personajul adus în prim-plan este Șefki, un băiat de turc de paisprezece-cincisprezece ani, rămas fără părinți. Bunica lui era originară din Craiova. El trăiește în casa unchiului său Ali, vânător, care îi este tată adoptiv. Acesta, la rândul lui, văduv, are o fată frumoasă de vârsta lui Șefki, pe nume Umurli.
Pe măsură ce Umurli devine o domnișoară, Șefki începe și el să se simtă bărbat și își dă seama că, de la un moment dat, nu o mai privește cu sentimente de frate. Drept urmare, fuge de acasă pentru a scăpa de vraja verișoarei, alăturându-se unui grup de pescari turci care pescuiesc în Dunăre. Vine doar vinerea în târg, pentru a aduce pește lui hogea, ocazie cu care se mai întâlnește cu Umurli și cu unchiul lui, însă, cu toate stăruințele acestora, refuză să se întoarcă acasă.
Într-o zi, la târg, se întâlnește cu doi prieteni de-ai lui, cam de aceeași vârstă, unul român, Florea, și altul bulgar, Vanci. De la ei cumpără câțiva pui de erete cu gândul să-i facă cadou lui Umurli pentru a-i crește și a-i pune la dispoziția tatălui ei ca ajutoare la vânătoare. Când însă îi ia din cuib, Șefki cade și se accidentează, puii pe care îi pusese în sân îi sfâșie pieptul și în cele din urmă mor înăbușiți, iar el este nevoit să-i arunce în apă.
Fata își dă seama de la început că el a fugit de acasă pentru că o iubește, ea împărtășind, de altfel, aceleași sentimente. De aceea, printr-un băiat, îi trimite în tabăra de pescari inelul moștenit de la mama sa, ca un simbol al logodnei dintre ei doi.
A doua zi Șefki trebuie să însoțească un călugăr, Antim, venit din Țara Românească cu cărți pentru a le distribui creștinilor din valea Timocului, cei mai mulți, români. După ce îl lasă pe călugăr în Dii, urmând ca mai departe să-l însoțească Florea, Șefki hotărăște să plece cu un vapor, pentru totdeauna, în Turcia, chiar a doua zi după ce își va fi luat rămas bun de la pescarii cu care lucrase un an. Întâlnindu-se din nou cu prietenii săi Florea și Vanci, stabilesc ca noaptea să fure pește pe care să-l mănânce pe malul apei, după care să se despartă. În aceeași noapte, Ali, unchiul său, sfătuit de hogea, pleacă cu pușca de vânătoare, ca și cum ar pleca la vânat, să-și aducă nepotul de la pescari și să-l însoare cu fata sa.
Umurli se îmbracă și ea băiețește, cu hainele lui Șefki, luate dintr-o ladă rămasă la ei din timpul când locuiau împreună, îl urmărește pe tatăl său, dar după puțin timp, speriată de un om beat care își dă seama că este fată și începe să o urmărească, fuge înapoi acasă.
Ali, în plină noapte, trece pe lângă cei doi băieți care îl așteaptă pe Șefki și, când se apropie de tabăra pescarilor, aceștia cred că este un hoț care vrea să le fure peștele. Îl înconjoară, iar Șefki îl lovește în cap și îl omoară. Când își dă seama că l-a ucis pe tatăl său adoptiv, la care ținea mai mult ca la propriul său tată, ia un cuțit și pleacă imediat spre casa unchiului său pentru a ajunge înaintea celor care îl vor aduce pe mort. Vrea să se sinucidă la picioarele lui Umurli, pentru a fi jelit și înmormântat împreună cu tatăl ei.
Sfârșitul romanului se dizolvă, cu intenție artistică, în incertitudine. Atmosfera poematică se reinstaurează, îngropând într-o frumusețe nepăsătoare suferințele oamenilor:
„Vidinul de odinioară urcă în cerceveaua cu perdea albastră de senin, ca într-o oglindă vrăjită, la dorința lor. Auzeau chemarea din minaret a ajutorului de hoge și le părea o rugăciune mândră, de pe vremuri, într-o cunună de candele aprinse, sus în jurul cerdacului, ca un cort între stele. Argintarii soseau, sunându-și papucii pe pietre și înfășurați în alb, ca arabii. Muzica subțire de la curtea pașei pătrundea și ea până aici.“
Este păcat că ignorăm un roman scris cu talent, numai pentru că îl considerăm demodat după exigențele noastre de azi.