Demult de tot, într-un elan care depășea deseori lungimea spadei, m-am înfipt polemic ghiftuindu-mă în Istoria literaturii române contemporane 1941-2000 a lui Alex Ștefănescu. Citez un fragment nu pentru relevanța judecății de valoare, cât pentru ceea ce face farmecul criticului pentru că în timp, ceea ce cândva mi s-a părut a fi un defect, lipsa de irgoare științifică, am regăsit ca fiind o savoare particulară a unui mod de a trăi textul în și prin litera lui, într-o altă dimensiune, a atingerii, al îmbrățișării lui: „În absența criteriilor, Alex Ștefănescu face o critică la întâmplare, impresionistă, intuiționista după un model inspirațional unde criticul devine el însuși autor, reluând prin parodie ceea ce disprețuieste, jocul avangardist al falselor atribuiri, al legăturilor instituite ad-hoc, prin colaje, desprinderi din context sau utilizări improprii ale termenilor ducând la paradoxuri spumoase. Este și modelul mai degrabă al unei critici de întâmpinare pe care nu-l părăsește pentru o critică a sintezelor.“ Și într-adevăr Alex Ștefănescu este astfel, iar istoria sa literară una altfel și critica sa literară savuroasă și inspirată de moment, convivială, atrăgătoare, ironică, punctată de anecdotic, interesată de viața textului și a autorului din afara lui – nu așa explorează G. Călinescu o serie de biografii uneori mai interesante decât producția literară a autorului? –, și nu o magisterială așezare canonică. Da, Alex Ștefănescu nu a trecut în dimensiunea sintezelor, a rămas să viețuiască alături de autori și texte într-un banchet nicidecum platonician, ci unul în stilul lui Trimalchio din Satyriconul lui Petronius, o grande bouffe măsurată cu propriul apetit pentru viața literară, pentru vitalitatea injectată în text. De altfel, criticul o mărturisește în „Convorbirile“ cu Ioana Revnic: „Critica literară este tot literatură, nu e cu totul și cu totul altceva. În comparație cu un scriitor, care scrie despre realitate (Fie și fantezist), criticul scrie despre realitatea literaturii (fie și fantezist). Ce mijloace folosește pentru a convinge și emoționa cititorii este problema fiecăruia. (…) Când compui un text (literar sau critic) nu contează ce anume investești în el, contează numai și numai ce efect are acel text asupra cititorilor.“ Iată credo-ul criticului spus pe șleau: critica nu este o știință, – și Jean Paulhan cel din Florile din Tarbes sau Teroarea în Litere îi dă dreptate cu un amuzament superior când înșiră aprecierile contradictorii despre aceeași carte din partea unor autorități critice – critica literară este literatură! Iar literatura se bazează pe efectele pe care autorul le creează pentru a emoționa cititorul. Privind prin această lentilă istoria lui Alex Ștefănescu relevă alte mize, și se oferă ca o lectură interesată nu de verdictul incontestabil, ci de impresia impregnantă de o subiectivitate asumată, expresie a unui gust, adică a unei personalități cu particularismele ei, cu idiosincrasiile, simpatiile, inutițiile ei.
În fapt, Alex Ștefănescu este un gurmand literar, un depozitar sau mai bine zis o arhivă vie și limbută de istorii apocrife, de năzdrăvănii ale boemei scriitoricești, un scriitor epicureic și pantareic, un critic goliardic, pentru care masa de scris este aceeași cu masa din bucătărie, unde se prepară și se pun bucatele. Când patimile teoretice mi s-au mai potolit și spada a intrat în teacă ca și dorul de pozne mușchetărești, am ajuns să apreciez partea pe care muschetarii lui Dumas o reflectau din plin, este drept în marginea neastâmpărului lor aventuros, și anume copioasa îndestulare cu omlete gigantice și numeroase sticloanțe. Înainte să-mi dea prin cap că ratarea reprezintă o temă tocmai bună de exploatat, criticul mi-o lua înainte cu lectura unor cărți ratate, savurate de pe poziția unui degustător de finețe care știe cum să te amuze. Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste, apărută în 2009 la Editura Humanitas inventaria câteva eșecuri spectaculoase, servite magistral în sosuri grele. Ceea ce numeam într-o cronică o „critică de ecarisaj“, – urâte expresii am mai folosit! – se vădea a fi una de gust, unul al clasicilor, în măsură să recupereze savoarea unui derapaj literar, diformitățile estetice, exagerările, șontâcăielile, expresivitățile involuntare, cum ar spune Eugen Negrici, a unor texte care tatonau împleticit măreția marii literaturi. Mă întrebam atunci asupra utilității unui astfel de efort de a recicla rebuturile, de a repune fie și într-o circulație restrânsă deșeurile, de a reda literaturii un teritoriu al neîmplinirilor. Recunosc tardiv acestui exercițiu de înaltă desconsiderare un rost secret, de a întrebuința resursele literarului și altfel, nu în ceea ce este mai realizat, împlinit, în temeiul unor exigențe stilistice și de construcție dramatică, ci în nereușite, în derapaje, în această parte de inconsecvențe estetice. Alex Ștefănescu nu oferea valențele unei pedagogii negative, o rețetă pe dos, cât cartografia unui teritoriu repatriat literelor, unul accidentat, fracturat, dezorganizat al unei literaturi ratate sub aspect estetic, dar trăind în intermundii destul de voios și plenar. Și mi-am amintit de cartea lui Liviu Papadima, Literatură și comunicare. Relația autor-cititor în proza pașoptistă și postpașoptistă, unde teoreticianul explora tocmai această literatură a începuturilor plină de defecte, de inconsecvențe, de naivități, nesigură și labilă, dar cu o delicioasă stângăcie. Și într-un fel, cărțile lui Alex Ștefănescu evocă o parte de making of a literaturii, iar în ultima sa carte, Despre impuritatea literaturii, criticul invită la o reflecție cu privire la literatură și la scris din acel loc al unei receptări fără fasoane, din zona de fabricație, postulând această libertate imensă pe care o oferă imaginația și afirmându-și rezervele cu privire la literatura care se naște dintr-un demers theoretic, prin metodă, demonstrând ceva. Alex Ștefănescu este criticul care-ți vorbește de literatură fără emfaza unui jargon teoretic, a terorii conceptului, ci cu un fel de trăirism care scoate la suprafață plăcerea textului, viața sa, biografia sa, sau dacă vrem, cu un termen prețios, despre o fenomenologie a scrisului.
În timp, am realizat că locul lui Alex Ștefănescu în Republica Literelor este bine delimitat, nici marginal, nici central, sfidând o canonicitate austeră, o situare în ierarhii bine definite, în cadre teoretice fixe, în scorțoșenii de grămătic. Alex Ștefănescu discută despre literatură în cărțile sale firesc, cu o plăcere nedisimulată, cu o convivială disponibilitate, atrăgător, cu înțelepciune și finețe. El este interlocutorul ideal, prietenul cu care ți-ar plăcea să schimbi idei de dragul ideilor, care posedă acest geniu al frazei memorabile, al poantei care dă savoare și instruiește. Mă gândesc că acesta este poate cel mai potrivit mod de a apropia tânăra generație de literature și că Alex Ștefănescu joacă un rol pe care puțini dintre noi sunt capabili să-l joace, acela de Cicerone, de gazdă perfectă, amabilă și amuzantă care te trece pragul literaturii, fie ea ficțiune sau critică, cu un pahar în mână și o vorbă de spirit pe buze invitându-te la un ospăț pe care-l patronează cu o insațiabilă poftă și un incontestabil gust.