DEX – Cumpănă, cumpene s.f. – *Expr.- A fi (a sta) în cumpănă = a șovăi în luarea unei hotărîri. *Fig. – Soartă (rea); primejdie, nenorocire, încercare (între altele). Anul 2022, an de cumpănă? Foarte probabil. Dar când n-au fost în cumpănă anii din România? Când n-a fost pusă la încercare lumea noastră? Diferența o fac primejdiile: unele, înainte, altele, după 1989. În ce au constat ele, aceasta e, în fond, întrebarea pe care o pune cititorilor Ancheta R.L. Dacă printre cititorii noștri sunt unii care văd altfel lucrurile, preferând sensul pozitiv al cuvântului cumpănă, existent și el în DEX, și anume echilibru, îi rugăm să ne comunice opinia lor.
Flavia ADAM
Un an al volatilității umanitare, economice și emoționale
Aș spune că anul 2022 a fost, pentru cei mai mulți dintre noi, un an al incertitudinii, un an în care ne-am simțit vulnerabili, debusolați sau îngrijorați. Nu cred că există prea multe persoane care să fi privit cu optimism acest an, ci, mai degrabă, cu teamă și neliniște.
Dacă primăvara lui 2022 a adus, în România, luminița de la capătul tunelului, în ceea ce privește pandemia, concomitent cu speranța evadării dintr-o perioadă sumbră, aflată sub semnul morții, bucuria nu a fost una durabilă, substituită fiind de alte amenințări generatoare de anxietate: războiul din Ucraina, creșterea inflației, criza energetică, schimbările climatice urmate de efecte devastatoare, volatilitatea economică, foametea din unele zone, instabilitatea financiară, care, pe un fond deja existent al destabilizării globale, nu au făcut decât să potențeze declinul unei societăți care, la nivel mondial, a atins cifra de 8.000.000.000 de suflete.
Dincolo de toate aceste amenințări care au fost și sunt cât se poate de reale, ne-am confruntat cu spaima indusă și promovată prin toate mijloacele posibile. O societate deja căzută în genunchi și stăpânită de frică, e mult mai ușor de controlat, gradul ei de obediență și de resemnare crescând. În contextul în care unele drepturi au devenit privilegii, așteptările oamenilor au trecut printr-o resetare. Nu puțini au fost acei oameni forțați să treacă de la nevoia de a visa la nevoia de a supraviețui, cea din urmă reprezentând, poate în multe cazuri, obiectivul cel mai înalt. Toate acestea au condus, desigur, la zguduirea structurii psihice individuale și colective, la senzația că am fi cobaii unui imens laborator al marilor puteri ale lumii, are și un sâmbure de adevăr.
Comparativ cu alți semeni, scriitorul, un artist al propriei transpuneri în existența fragilă, are oportunitatea de a construi, prin exacerbarea eului creator, o altă lume, una paralelă, în care să rămână conștient de toate nenorocirile exterioare, dar, cu toate acestea, să se simtă ocrotit. Este, într-o oarecare măsură, o formă de apărare, un răspuns la stimulii externi negativi, o cochilie mai mult sau mai puțin rezistentă, în care se poate retrage, la nevoie. Actul creației este un refugiu sustenabil, o strategie de exorcizare a spaimei, o manifestare a fluxului sinelui ideatic, prin cuvânt.
În ceea ce mă privește, poezia a reprezentat întotdeauna și încă mai reprezintă un aliat al imunității mele emoționale, fără de care mi-ar fi fost mult mai dificil să trec prin momentele de cumpănă. În anul ce e pe cale să se încheie, bucuria de a citi literatură de calitate, în special poezie, dar și privilegiul de a putea scrie, în pofida tuturor nenorocirilor din imediata vecinătate, mi-au pus la dispoziție acea oază de liniște, de siguranță, de echilibru, de care aveam atâta nevoie.
Adrian ALUI GHEORGHE
Anul 2022: a fost sau nu a fost?
Trăim o accelerare a timpului, a istoriei, a vieții. Simțim această accelerare în inimă, în minte, o simțim în bilanțurile noastre cotidiane. Timpul din copilăria noastră mai conținea ceva veșnicie, timpul de azi pare că s-a golit de sens, avem senzația unui continuu patinaj în gol. Timpul copilăriei omenirii era unul lent, războaiele, de exemplu, durau câțiva ani. Azi, războaiele durează câteva secunde, câteva minute, câteva luni. Apoi toată lumea se poziționează la televizor, pe internet și comentează războiul tocmai încheiat. Azi păcile nu se mai încheie niciodată, se deschid noi fronturi, unul după altul, cu o frenezie care excede istoria. De asta este lumea foarte agitată, că nu se mai face nicio pace.
A trecut pandemia de covid, zice-se. Dar trăim, mai departe, de parcă altora li s-a întâmplat, nu nouă. Care pandemie?, ne vine să întrebăm. Războiul a intrat în rutină, facem statistici, contabilizăm morți, mă mir că subiectul războiului din Ucraina nu a intrat ca miză la Casele de Pariuri. Cinismul este o regulă de bază în lumea noastră, fericirea se reduce, pare-se, din ce în ce mai mult, vorba lui Churchill, la o memorie slabă și la o digestie bună.
În rapoartele optimiste ale ONU se spunea, la nivelul anului 2016, că omenirea a rezolvat trei mari probleme, cu care se confruntă de mii de ani: foametea, războaiele și problemele de sănătate globală. Dar rapoartele „statistice“ nu rezistă în fața realității expansive, în ultimii doi, trei ani, chestiunile de bază ale omenirii sunt reafirmate ca tot aceleași: sănătatea globală încercată de pandemii, pacea mondială încercată de războiul din Ucraina, problemele alimentare care se întrevăd la nivel global. Trăim sau patinăm în gol? În virtutea acestei realități ne întrebăm ca după Revoluție: anul 2022 a fost sau nu a fost?
Dar cum clipa dintre ani este un fel de „no man’s land“ care desparte, dar și adună, loc al speranței, dar și al împăcării, cu sine și cu ceilalți, las o urare pentru colaboratorii și pentru cititorii României literare, dintr-o panoplie optimistă: „Să vă fie veseli anii/ Și cât Ceahlăul să trăiți,/ Să vă trăiască toți dușmanii/ Și să vă vadă fericiți“.
La mulți ani!
Adrian BODNARU
Să rămână 2022 un vârf pe linia izoelectrică a cordului meu?
„Anul“, „anii“ nu-mi sunt cuvinte prea dragi. Vorbim mult în ele, despre ele, iar asta mă obosește. Mai umane mi se par lunile, mai calde chiar și cele reci. Poate și fiindcă, spre deosebire de ani, au nume. E trist însă când 12 nume devin un număr. Ca într-un lagăr. Al timpului? Ba chiar al vieții, cât nu găsim altceva pentru a ne măsura existența. În fața anilor n-avem niciun as în mânecă. Și nici Ace în mașina de spălat cămașa.
Cuvântul „ani“ e, așadar, prea dramatic pentru mine. Și, aș adăuga imediat, cam ridicol. Prea are putere de viață și de moarte. Prea e și membrul drept, și membrul stâng al ecuației cu egalul înjumătățit de sub pozele clasicilor. Prea de tot exprimă trecerea.
Petrecerea? Ea e de domeniul clipei. „Trăiește anul!“ nu i-ar fi trecut prin minte lui Horațiu. Și nici nu i-a trecut, pentru că poeții lucrau – când lucrau pentru economia de piață – cu unități de măsură fundamentale. Secunda, clipa e una din cele șapte. Câte arte.
Însă artele nu se mulțumesc numai cu clipa. Mai au nevoie de o unitate de măsură. Să fie ea candela, măsura intensității luminoase? Aici ar semăna cu anii. Cu cei mai lungi, bisecți. Anii cu flacără olimpică.
La sfârșitul lui 1976 am făcut, în premieră personală, totul ca la carte. O noapte de Anul Nou până în zori. Omenirea luase, prin Nadia, primele note de 10 la gimnastică, iar eu, prin mine însumi, ca un liberal rupestru, primul 10 la liniuțe și bastonașe. Nu puteam pierde cititul anului de la ora 12 noaptea. Ultima clipă de ’76, întâia clipă de ’77 mi-a părut însă o proză banală. N-am simțit nimic. Nimic comparabil, în orice caz, cu lumina din 1 ianuarie. Prima ce m-a prins – pe care am prins-o – nedormind. Nu trecusem un an, ci veșnicia însăși. Și o trecusem eu, eroul, olimpianul.
Spuneam că-mi plac lunile nu pentru că mă cred o planetă de om. Sau de poet. Dar mă încălzește gândul că anii – morfologic și aritmetic vorbind – sunt lunatici. Și, ca să nu pierdem vremea, pe cei mai mulți, mai buni sau mai răi, îi ascundem într-o cratimă, o linie de unire. Sau într-una de pauză. De dialog? O linie între cei doi: anul nașterii și anul morții. Sigur, ortografia, punctuația sunt contrazise de medicină, de cardiologie. Cratima, linia de pauză sunt doar segmente din unda EKG-ului.
Să fi fost, să rămână 2022 un vârf pe linia izoelectrică a cordului meu? Stridențele, care nu i-au lipsit deloc acestui an – dimpotrivă! – să-l fi făcut să sară din linie, din cratimă? Din cratima mea fără membru drept?
Acum, nu-mi dau seama. Ceea ce simt însă, după ce mi-am băut cafeaua de dimineață într-un bar pustiu, cum nu era niciodată „pe vremuri“, e că până și Illy a schimbat rețeta. Începutul zilei e mai amar și se consumă ceva mai rece. La temperatura deschiderii pe care nici măcar n-am așteptat-o. Fiindcă de ea mi-a fost frică, nu de închiderea din 2020.
Pandemie, criză, război? Mondiale posibile? Să rămânem cu singurul de anul acesta! Mondialul de fotbal.
Hanna BOTA
Criza și înțelepciunea
Războiul are darul de a speria pe oricine. E răul ridicat la putere, cu cât meditezi asupra sensului lui, îi vezi nonsensul. Te gândești că, dacă ar fi voință, orice s-ar putea rezolva prin comunicare, prin înțelegere, prin recurs la pace înainte de toate. Și am crezut că nu voi avea experiența războiului în proximitate, deoarece suntem mai evoluați decât să ne-apucăm să ne omorâm între noi pentru niște adevăruri istorice sau pentru deosebirea de păreri ale guvernanților. Însă e clar că m-am înșelat, mai există multă violență în genele noastre…
Realitatea e că sunt foarte mulțumită că ne aflăm pe partea astalaltă a graniței, cu toată durerea pentru cei care suferă dincolo. Sunt conștientă că s-au purtat multe războaie de-a lungul ultimilor ani, dar, fiind la distanțe considerabile, am fost atât de puțin atentă, atât de puțin interesată, ca și cum n-ar fi fost chiar pe planetă. Acum, expusă la atâtea informații contradictorii privind ceea ce se întâmplă „alături“, observând tergiversarea situației, care mereu părea că se va încheia curând, psihicul se protejează întorcându-și atenția în altă parte: nu mai urmăresc știrile decât rar, m-am implicat în proiectele obișnuite, locale sau mai largi, în cele personale, dar m-am desprins suficient (conștient și voit), ca să nu mai permit dozei de stres zilnic să-și pompeze adrenalina și cortizonul în organism, deoarece simțeam că homeostazia are de suferit, că îmi face rău și nu ajută pe nimeni cu nimic.
Crizele, scumpirile și schimbarea traiului – dacă nu mult, cel puțin, într-o măsură observabilă –, nu m-au dat prea mult peste cap. Cred că suntem o generație călită, cred că știm ce sunt crizele și știm că ele vin și trec, că viața nu e constant suitoare, nici măcar liniară. Încă țin minte prin ce am trecut cu niște decenii în urmă și că, deși a fost greu, deși a fost deseori neplăcut în frig, în lipsuri, stând la cozi sau nesiguri că vom avea ce pune pe masă în mod onorabil, situația de acum, oricum am lua-o, nici nu se compară cu cea pe care am depășit-o. Iar timpurile acelea nu m-au traumatizat, sunt conștientă că există alte valori, care se pot căpăta și în condiții de consum redus. Nu elogiez lipsurile, dar nici nu mă sperie dacă vom consuma, în general, mai puțin și mai economicos: suntem atât de aproape de risipă, încât un pic de echilibru ar deschide o cale spre valorile interioare. Deranjantă este doar măsura în care niște guvernanți incapabili sau orgolioși ne obligă să trăim crizele. Nu criza în sine, ci motivul care ne împinge în ea mă deranjează. Dacă ar fi o criză naturală în care nu putem interveni, ar fi mai ușor de acceptat, dar incompetența și reaua-voință, egoismul acerb și dorința de putere a unora care ne bagă în falimente naționale, respectiv planetare, sunt de amendat.
M-am învățat să găsesc valoarea din spatele evenimentelor: chiar dacă pe față ele par dificile, fiecare eveniment poartă în sine doza sa de înțelepciune, dacă ai ochi și răbdare s-o vezi. Așa „funcționez“ eu. Prin ceea ce am trăit, prin călătoriile efectuate în zone extreme, am fost norocoasă să văd că, pe glob, printre atâtea popoare care au un nivel de trai foarte scăzut, la limita supraviețuirii, măcinate de cutume și legi care încă îi subjugă pe oameni, îi țin în violență și supunere față de niște ierarhii arbitrare, noi trăim, comparativ, într-un „paradis“ pe care ar fi bine să-l apreciem și să-l susținem printr-o atitudine asertivă, spre mai multă înțelegere.
Ion BUZAȘI
Suferințe și apogeu
Anul 2022 a fost, într-adevăr, un „an de cumpănă“, un an în care s-au îngrămădit asupra bieților muritori trei năpaste: pandemie, criză (crize), război, încât percepem ca actuale cuvintele înțeleptului cronicar Miron Costin care se plângea și el că a trăit și el„cumplite vremi“: „Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de amu, de nu stăm de scrisori, ci de griji și suspinuri“.
De fapt anul 2022 a fost precedat (anunțat) de aceste nenorociri care au venit pe rând: 2019, epidemia de Covid (Coronavirus), războiul din Ucraina, sigur că ambele generatoare, sau accentuând crize latente: energetice, alimentare, economice, etc.; așa cum războiul atât de apropiat de granițele noastre produce mai ales neliniște existențială, încât îl percepem ca un război psihologic, printr-o permanentă amenințare. Nu e, desigur, o consolare, dar e bine să nu uităm că în decursul istoriei, fiecare epocă a fost năpăstuită de una sau alta din nenorociri. Si licet exempli…numai din perioada comunistă sunt atâtea, e drept mai puțin știute sau neștiute, aflate numai pe „șoptite“ sau pe căi oculte de teama dictaturii.
Cred că anul 2022 a fost resimțit de mulți oameni ca unul de apogeu al suferințelor abătute asupra omului, așa cum convingător scrie Dan Stanca în ultimul său „pieziș“, interesanta sa rubrică din România literară: „Fiindcă ne aflăm într-o perioadă extrem de complicată, cu derapaje imprevizibile, mulți dintre noi, mai exaltați, nu întârzie să spună că se apropie Apocalipsa“ – și scriitorul arată că mulți dintre cei ce spun aceste previziuni nici nu știu sensul adevărat al Apocalipsei, ultima carte din Sfânta Scriptură. Dar cred că trăim vremuri biblice de care vorbește Sf. Evanghelist Luca, arătând contrastul în care era perceput dezastrul iminent în zilele lui Noe și ale lui Lot, „când oamenii mâncau și beau, se însurau și se măritau“, ignorând pericolele iminente. Știrile zilnice de la Radio și Televiziune reiterează această situație: după o cronică a dezastrelor, a victimelor războiului, a Covidului, a înfometării, urmează secvențe cu „dezlănțuite, frenetice petreceri de week-end. Așadar, „anul de cumpănă“ 2022, cum bine spuneți, cu năpastele lui a fost perceput diferit, în funcție de condiția socială și intelectuală a individului, adevăr stihuit aforistic de Glossa eminesciană: „Căci acelorași mijloace/ Se supun câte există,/ Și de mii de ani încoace/ Lumea-i veselă și tristă“.
Ion CRISTOFOR
„Prunele pentru pălincă“
Indiscutabil, anul 2022 a fost unul bogat în nenorociri. Așa cum ați menționat în întrebare, această spurcată trinitate (război, crize, pandemie) părea să promită iadul pe pământ. Apocalipsa încă nu a sosit, dar tot anul acesta nu am avut ocazia de a putea respira ușurați.
Cu fibra mea de țăran am constatat că vara ce tocmai a trecut a fost dominată de creșteri mari de temperatură și de o secetă prelungită, ceea ce a făcut ca pe câmpuri recoltele sperate să se afle în pericol. În hambare a început să sufle vântul, iar sărăcia a provocat panică inclusiv printre șoareci. Colac peste pupăză, a început să sufle vântul și prin buzunarele noastre. E limpede că războiul din Ucraina și pandemia, ca să nu amintim nici prin preteriție de neghiobia politicienilor, au avut efecte nefaste asupra monedei naționale. Inflația a umflat prețurile în chip neverosimil, iar promisiunile și măsurile guvernului, mereu întârziate, au avut efectul unei frecții la piciorul de lemn. Încât îți vine să exclami ca Vasile Bob Fabian, în poemul intitulat “Moldova la anul 1821“: „S-au întors maşina lumei, s-au întors cu capu-n gios/Şi merg toate dinpotrivă, anapoda şi pe dos,/Soarele d-acum răsare dimineaţa la apus/Şi apune despre sară cătră răsărit, în sus./Apele, schimbându-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi/Ca să bată fără milă cu izvoarele război;/S-au smintit să vede firea lucrurilor ce la vale/Aflându-se din vecie, urmá pravilelor sale./Ş-au schimbat se vede încă şi limbele graiul lor;/Că totuna va să zică di mă sui sau mă pogor.“
Iar sminteala firii nu se limitează doar la plaiurile mioritice. Un vânt de nebunie pare să bată prin toate marile capitale ale lumii civilizate. Asta ne face să stăm cu ochii țintă pe ecranul televizoarelor și să ne întrebăm ce poate să mai urmeze în materie de nenorociri. Fiind optimist din fire, mă consolez cu ideea că poate fi și mai rău. „Toate ca toate – mi-a spus nu demult un bătrân dintr-un sat ardelean –, numa să nu dea nebunii cu atómica până nu mi-oi strânge io tăte prunele pentru pălincă!“…
Vasile DAN
Războiul vizibil și cel invizibil
Generația tatălui meu (n. în 1922, repauzat, Dumnezeu să-l ierte că prin multe încercări a mai trecut) a fost una a războiului real, cel de-al doilea mondial, el fiind combatant și încolo, și încoace, și spre Răsărit, și spre Apus. Nici el nu știa cum, dar a scăpat cu viață, deși, din același leat cu el, din același sat, peste 20 de feciori nu s-au mai întors niciodată acasă. Mai exact: nici din Basarabia, nici din Munții Tatra. A trăit apoi dramatic, după așa-zisa pace din 1945, războiul comunizării silite a țării. Al colectivizării agriculturii, când și-a pierdut totul, toată agoniseala lui cîștigată și moștenită: pămînt arabil fertil în lunca Mureșului, animale de lucru și de producție alimentară pentru familie în primul rînd, atelaje, unelte agricole. Nu a fost acest război perfid, din vremea păcii, cu nimic mai ușor de îndurat decît cel real de pe frontul de luptă, cu arma în mînă. Dimpotrivă, a durat insuportabil de mult, cu consecințele de rigoare pentru familie, copii și nepoți. Apoi a urmat răzmerița din decembrie 1989: un amestec de revanșă, frustrare adîncă și anarhie. În sfîrșit, credeam că generația tatălui meu a plătit cu vîrf și îndesat totul, că ajunge, că, adică, ar fi fost ultima generație de sacrificiu. Iat-o acum pe a mea, a copiilor lui, și pe cea a copiilor copiilor mei. Istoria va fi, în sfîrșit, mai generoasă cu ea? Nici n-am pus bine întrebarea că a și venit pandemia, acest război subtil sanitar care a durat doi ani bătuți pe muchie: 2020 și 2021, dacă nu mai mult. Au pierit peste tot în lume, inclusiv la noi, milioane de oameni contaminați de Covid 19, indiferent de vîrstă – mulți medici cu faimă în lupta cu virusul căruia nu i se putea da de capăt. Nu se știe nici astăzi de unde și cum a venit. Sînt doar presupuneri, repede nuanțate sau contestate. Dar iată, s-a sfîrșit războiul sanitar, fiindcă, de fapt, despre asta vorbim, și ne-am trezit cu un altul real, militar, de o ferocitate greu de imaginat pentru secolul XXI. O țară de la Răsărit, Rusia, cu tradiție belicoasă istoric, atacă tîlhărește, peste noapte, o altă țară vecină, Ucraina. Mai mult, atacă o soră a ei, o soră prin origini comune etnice, prin cultură, religie și afinități lingvistice. Cu victima, Ucraina, se solidarizează instant, dar fără să intre efectiv în război, toate țările europene și transatlantice, în primul rînd SUA și Canada, dar și cele de la antipozi, Australia, în primul rînd. Prima consecință a războiului acesta absolut oribil și deloc motivat, este o criză globală, fără precedent a energiei (petrol, gaze) și a materiilor prime pentru complexele economice ale țărilor dezvoltate. Toată Europa suferă astăzi. Pînă și aliate de fațadă ale Rusiei din Orient (China, India) sînt lovite puternic economic.
Aceste rînduri însă voiam să le pornesc din altă parte, de la altă premisă. De la o simplă întrebare: este, oare, pentru om, pacea cu putință? Pacea aceea tihnită. Cînd viața însăși este pentru el, pentru om – biologic, psihic, social, profesional – o stare continuă de atac și apărare, adică de război. De război nevăzut. Vorba poetului vivace, nemuritorul nostru Coșbuc: „O luptă-i viața, deci te luptă…“ Altfel, ea e doar dincolo. Pacea. Acolo sînt toți cei ce nu mai sînt.
Nichita DANILOV
An al bilanțurilor
Anul 2022 poate fi privit ca un an al bilanțurilor și al unor experiențe împinse spre limită ce nu s-au așezat încă într-o matriță atemporală – vorbesc aici de pandemie, de războiul din Ucraina – ca să putem trage concluzii cât de cât pertinente.
Am trecut prin pandemie. Cum o vedem azi, dacă o privim printr-un ochi extins în viitor?
Eu o privesc ca pe un fel de performance sau un happening extins la nivel planetar, în care ansamblul îl reprezintă un virus invizibil, în timp ce exponatele și protagoniștii am fost noi, locuitorii Terrei.
Grupul de artiști care stă în spatele acestui experiment halucinant a urmărit mai multe scopuri. Unul dintre ele ar fi încercarea de manipulare a omului la o scară planetară.
Al doilea, ar putea fi considerat încercare de intruziunea a anumitor organisme statale sau post-statale – după cum afirmă Patrice Franceschi în recentul său volum „Buna ziua, domnule Orwel“ – „în viețile noastre private și în intimitatea noastră“ prin intermediul controlului digital exercitat la o scară planetară.
În perioada pandemiei tot spațiul nostru public a fost înghesuit în strâmtul spațiu individual sau familial. Acolo, au fost comasate, toate dramele și toate politicile posibile și imposibile. Garsonierele, apartamentele și vilele în care am fost izolați au suplinit și mai suplinesc încă în mare măsură – căci am dobândit între timp anumite frustrări și anumite reflexe de autoconservare – arena publică, teatrul, cinematografele, plaja, cârciumile, stadioanele și toate spațiile destinate vieții publice. Astăzi, suntem învățați, mai bine zis dresați, să socializăm cu propriul nostru eu.
În urma acestui performance global va apărea, desigur, omul nou. (Pandemia a fost o etapă. Vor mai apărea și altele.) Omul distanțat social.
Un om cu mișcări robotizate, incapabil să empatizeze și să comunice cu semenii săi altfel decât prin intermediul prompterului.
Timp de aproape doi ani de zile, întreaga viață economică, politică și socială, ba chiar și intimă a planetei s-a învârtit în jurul unui virus despre a cărui existență nu ne putem îndoi, dar a cărui proveniență rămâne în continuare enigmatică.
Efectul economic a fost devastator. Reculul psihologic va veni mai târziu. Întreaga noastră viață intimă și întreaga noastră viață socială au fost întoarse pe dos. Și faptul acesta nu va rămâne fără urmări.
Există în prezent un stil de-a conduce lumea trecând-o din catastrofă în catastrofă prin fumul și flăcările iadului, în așteptarea unui viitor mai bun pentru alte generații.
În acest sens, și războiul din Ucraina ar putea fi privit tot ca un experiment, menit să împingă lumea spre o altă eră.
Într-un interviu, F. M. Dostoievski spunea că războiul dezvoltă iubirea fraternă, o împrospătează şi-i apropie pe oameni, obligându-i să se respecte unul pe celălalt. Pe când o pace îndelungată scoate la iveală tot ce e mai rău în om, invidia, necinstea, lașitatea. În acest sens, războiul e o urmare a tarelor pe care le are lunga perioada de pace asupra destinului societății umane. Oare nu cumva exagerează Dostoievski împingând lucrurile spre un paradox pe care mintea noastră și bunul nostru simț nu vor să-l înțeleagă? Dar Dostoievski nu e singurul care a făcut astfel de afirmații. Concluzii similare a mai spus și Tacitus. Și alții.
Ca să fie mai bine înțeles, autorul Amintirilor din subterană mai afirmă că, în perioada de pace, știința și arta lâncezesc și că ele se regenerează „întotdeauna în perioada imediat următoare încheierii războiului“, iar sufletul omului se pervertește, devenind dur, feroce, dar şi extrem de lunecos. „Inima oamenilor – spunea Dostoievski – nu e decât un câmp de bătălie în care se luptă Dumnezeu cu diavolul.“ Omul călduț, omul care nu vibrează la durerile şi nedreptățile semenilor, ci se complace într-o stare de lâncezeală și de cumințenie aparentă, nu îi e pe plac Domnului. „Știu faptele tale, răsună cuvintele Atotputernicului în Apocalipsa lui Ioan, că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.“
Oare cuvintele Apocalipsei lui Ioan reproduse și în scrierile lui Dostoievski se referă la omul modern și postmodern și la societatea consumeristă sau, poate, la cea corporatistă, lipsite de credință și de impulsul metafizic sau la societatea umană în general?
Dar oare pandemiile și războaiele, războaiele devastatoare sunt trimise de Cel de Sus pentru resetarea din timp în timp a omenirii? Sau poate că însăși omenirea, bântuită de un instinct de autoconservare, se resetează de la sine putere, pentru a prinde din nou avânt?
Gellu DORIAN
Un an tulbure pe toate planurile
Dacă pînă în noiembrie 2020 nu am ştiut cum este să stai internat într-un spital, trecînd sănătos prin viaţă, de neatins, de neatins, vorba lui Nicolae Prelipceanu, ori trecînd prin spital doar să-mi văd unele rude bolnave (apropo, mama, cînd s-a îmbolnăvit, la optzeci şi cicni de ani trecuţi, n-a vrut să se interneze, de frică, de neîncredere, lăsîndu-se în grija lui Dumnezeu!), de atunci, din 26 noiembrie 2020, am început să deschid uşile spitalelor, să iau contact cu medicii, care, aşa dintr-odată, au găsit în mine un „pacient rentabil“. Şi nu e o glumă! Anul acesta, încă în pandemie la început, am descoprit că nu stau atît de bine cu sănătatea, ba chiar ameninţat serios de ascunsele ei secrete, gata să dea în clocot. Nu am disperat şi am luat-o calm pe căile deschise de noua mea stare de spirit şi mai tot anul am fost pe mîna medicilor.
Însă acest aspect este unul absolut individual şi ţine de spuma recentei mele memorii în fierbere. Pe lîngă aceasta, războiul început pe 24 februarie la cîţiva paşi de Botoşani, cu refugiaţi văzuţi doar în filmele despre războislele secolului trecut, cele mai crîncene purtate şi în ţara noastră, m-a pus serios în gardă şi mi-am spus că, dacă de boală nu aveam cum să scap pînă la sfîrşitul vieţii, dobîndind-o, că aşa e scris omului să trăiască, de război, că voi avea parte, nici prin cap să-mi treacă, aşa cum pînă la căderea Zidului Berlinului nu am crezut că voi prinde căderea comunsimului şi la noi acasă, ce părea a fi veşnic precum se credeau făuritorii lui.
Le-am prins, prin urmare, pe toate, dar cele mai recente par încă poame în pîrg în preajma mea, gata să devină fapte mai mult decît regretabile. Însă cum obişnuinţa e a doua natură, cu pandemia şi spiama ei m-am liniştit deja, iar războiul de lîngă casă sper că se va retrage în găoacea celor care l-au clocit, aşa cum şi alte astfel de ouă din cuibarul minţii omeneşti au devenit istorie. Mi-am asigurat astfel normalitatea mea de om dedicat scrisului, vieţii literare, în aşa fel ca, prin toate aceste necazuri, să pot trece cu folosul unor roade bune. Am scris, am publicat. În acest domeniu a fost aproape normal, ca pînă mai ieri. Însă cum în ultimii treizeci de ani am fost obişnuit să mă dedic şi bucuriei confraţilor mei, oferindu-le şansa unui premiu cu adevărat, cum este Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, anul acesta instituţia cu care am colaborat, nu de fiecare dată bine, dar oricum cu destulă înţelegere, a încercat (şi văd că nu a renunţat, aşa cum dădea semne în ultima vreme!) să ducă acest premiu în derizoriu, printr-un rapt al mărcii şi modificarea din mers a regulamentului, încît, la o lună şi jumătate pînă la desfăşurarea celei de a XXXII-a ediţii, nu sunt sigur că vom putea organiza şi desfăşura în condiţii bune acest eveniment. Şi acest lucru, peste toate cîte am trăit, la tensiuni maxime, vine ca o încă nenorocire, aşa o percep, pe care cei care au pus-o la cale o savurează ca pe o victorie. N-a fost un an liniştit, care să-mi dea speranţa că la anul va fi mai bine.
Horia GÂRBEA
Cumpăna s-a înclinat demult
Fiecare an aduce propriile lui nenorociri și bucurii. Să vedem partea plină a anului. Am scăpat de pandemie, războiul ne-a afectat, dar nu ne-a atins direct. Există o anumită strîmtorare, dată mai mult de modul haotic în care este condusă țara noastră, fără nicio preocupare pentru nevoile concrete ale populației. E drept, s-a adîncit tendința de a nu face nimic, și mai ales de a nu face nimic de calitate, dar ea exista dinainte. Nu este vreun „dar“ adus de 2022. A continuat aplicarea concepției „pînă la urmă“ : vom avea, pînă la urmă, autostrăzi și căi ferate mai bune, vom reuși pînă la urmă să intrăm în spațiul Schengen, chiar și războiul de lîngă graniță se va termina pînă la urmă, ca orice război, adică printr-o pace. Un simplu membru al populației, fără atribuții majore în administrație, chiar dotat cu o clarviziune extraordinară, nu ar putea influența semnificativ sensul în care merge existența noastră. De aici vine și un anumit fatalism, care desigur nu duce lucrurile spre bine. Membrii societății își dau seama de contraselecția care operează, prin care în funcții cheie ajung în majoritate idioți, gîngavi, hoți, incompetenți. Atunci renunță la orice încercare sau, în cel mai bun caz, scriu eseuri cu strălucire stilistică și fără nicio urmare practică.
Gabriela GHEORGHIȘOR
Ca niște soldați obosiți
2022 a fost un an al spaimelor și al angoaselor. Dacă anxietatea legată de virusul Corona, deja îmblânzit în noile sale tulpini, se mai domolise, a izbucnit, în februarie, războiul din Ucraina. Conceput ca un Blitzkrieg de către invadatorii ruși, acesta s-a prelungit până azi și nu i se vede încă sfârșitul. Rezistența eroică a ucrainenilor, susținută de ajutorul militar și umanitar occidental, pare că a distrus mitul temutei armate rusești, astfel încât și fricile noastre s-au mai atenuat între timp. De altfel, tensiunea psihologică și febrilitatea urmăririi știrilor din prima lună de război nu puteau rămâne la același nivel de intensitate, întrucât ființa umană își activează, după o anumită perioadă, diverse mecanisme de adaptare, necesare supraviețuirii. Nu este neapărat o banalizare a răului, însă micșorarea temperaturii trăirilor negative te ferește de explozii psihice devastatoare. Cu toate acestea, cei mai prăpăstioși nu s-au eliberat încă de perspectiva unui atac nuclear apocaliptic.
Pandemia și războiul au atras după ele și alte crize: inflația, creșterea prețului la energie, contracția economică. Ne mai târâm pe acest sfârșit de an, ca niște soldați obosiți, dar nimeni nu știe cum va fi următorul. Fiecare român obișnuit duce micul său război cotidian, fără violență explicită, fără iminența glonțului sau a bombei deasupra capului, dar și fără glorie. Să te ferească Dumnezeu să ajungi într-un spital autohton de stat, ori într-o încurcătură administrativă, ori într-o încâlceală juridică! Boli sistemice vechi, cronicizate toacă nervii sau scurtează viața semenilor mei. Ei nu înfruntă barbari cu mintea zdrobită de votcă și de dogmatism politico-religios, năvălind cu puști, grenade și tancuri, ci veșnica nepăsare, rapacitate, corupție și aroganță a privilegiaților din țara asta tristă și plină de umor. Barbarii sunt printre noi, ferchezuiți și dedați la matrapazlâcuri de tot felul, menite să le ostoiască râvna înavuțirii cu orice preț. Poate bucuria copiilor în fața decorațiunilor și a luminițelor de Crăciun să mai șteargă ceva din senzația că trec pe lângă oameni sleiți, împovărați, cu priviri mohorâte și gânduri cernite.
2022 mi s-a părut un an când prea lung, când prea scurt. Cel care vine mă trimite cu gândul la câteva versuri tulburătoare dintr-un poem al lui Varujan Vosganian: „anul nou trece, pe rând, în ovații/ precum carele triumfale/ cu învinși/ pe sub porțile Romei“ (Aleph). Deși încercăm să privim fiecare nou an cu speranță și optimism, fiecare nou an poartă deja în sine lanțurile micilor și marilor noastre înfrângeri umane. Trecerea fiind, de fapt, prima și cea mai mare dintre ele.
Andrea H. HEDEȘ
Erodarea reperelor
Să nu dea Dumnezeu omului cât poate acesta să ducă, se spune. Pandemia care a paralizat mapamondul, una care a amintit de ceea ce s-a întâmplat cu un secol în urmă, a fost urmată, în anul 2022, chiar de Dragobetele românesc, amară ironie a sorții, căci 24 februarie semnifică ziua iubirii, ziua în care păsările nuntesc și își fac cuibul, sărbătoare veche asociată cu speranța, continuitatea, așezarea în legea firii, iată așadar că anul 2022 a adus ceea ce nimeni nu credea să mai fie posibil: un război în Europa. Tancuri, bombardamente, masacre, moarte, și, pentru cei rămași, suferință, disperare, umilință, tot ce aduce războiul mai urât. Și pentru că, vrem-nu vrem, suntem cu toții interconectați, efectul de domino s-a făcut imediat simțit, iar rezultatele sale au fost ca valurile unui tsunami. Încă din timpul pandemiei criza economică a început să se rostogolească, războiul nefăcând decât să dea un puternic impuls acestui bulgăre din ce în ce mai negru, din ce în ce mai mare. Pe scena politică autohtonă, pe care, din nefericire, ni se decid destinele, pare să joace într-o piesă de teatru absurd, regizată haotic de un om de paie, o sperietoare ca cea fără minte din Vrăjitorul din Oz. L-am perceput ca pe un peisaj infernal, prin care a trebuit să trec, să trecem, păstrându-ne mintea deschisă, echilibrul, buna măsură, ocolind nisipuri mișcătoare, trecând prin pădurile întunecate ale manipulării, spaimei, lipsei de orizont, „făcând urechea surdă“ la amenințări care ar fi putut duce, dintr-un capriciu, dintr-o nebunie, nci mai mult nici mai puțin decât la extincția speciei, tratându-le cu vechiul umor românesc: „În caz de atac nuclear, vă înfășurați în cearceaf, vă așezați în rând și vă îndreptați în ordine spre cimitir.“
Un an greu în care multe repere s-au erodat, s-au diluat, lumina a fost ascunsă sub obroc. Am perceput și în jur o lipsă de orizont, o renunțare la speranță, oamenii mai reci, mai singuri, mai închiși în ei înșiși. Se apropie finalul de an, ar trebui să ne gândim cu optimism la anul care vine, dar nu văd ce fel de soare va răsări pe „strada umanității“, ca să folosesc titlul unui frumos film franțuzesc.
Vasile IGNA
Dacă îți moare calul, rămâne drumul
Admițând că percepția are o legătură cu semantica, înseamnă că l-am perceput corect, dar l-am suportat greu. Și nu din motive strict personale (care, oricum, mi-ar fi fost de ajuns, ba chiar până peste cap), ci din impactul extrem de dureros, derutant și irațional al desfășurării lui, de o impetuozitate, incoerență și gravitate greu de anticipat. Finalul ezitant, bălmăjit, (dar totuși dătător de speranțe) al Pandemiei (însoțit, pentru mine, de dispariția unor rude foarte apropiate și a unor prieteni) a fost urmat, aproape instantaneu, de crize de tot felul, de încâlceala și provizoratul soluțiilor, de seceta și căldurile tropicale, de crizele gazului și electricității, care, toate împreună, au indus și au accentuat spaimele și neîncrederea unei populații și așa extrem de obosită, sceptică și resemnată.
Și, ca și cum n-ar fi fost destul, a apărut (nu chiar din neant) criminalul război ruso-ucrainean, care a semănat și mai seamănă, moarte, distrugeri inimaginabile, dar și o solidaritate cvasiunanimă a lumii democratice. Secătuiți și ținuți sub supraveghere de amenințarea și capriciile virusului, de consecințele greu evitabile (dar, totuși, în firea imanentă a istoriei planetei) ale schimbărilor climatice am ajuns să ne „consolăm“ cu inocența, „blândețea“ kitschului și a agramatismelor de tot felul, cu proliferarea scenariilor catastrofice și a soluțiilor providențiale. Într-un asemenea context, nu ne mai mirăm că sângele deja infectat al prezentului inundă, fără alegere, mult din ceea ce credeam a fi perenitatea și prevalența valorilor culturale și morale.
Anul 2002 e, de bună seamă, mai mult decât un impas, e o răscruce. Și cu toate că studiul memoriei nu oferă întotdeauna rezultatele pe care le așteptăm, nu mă pot reține să nu întreb: e o memorie strâmbă, cea a lumii de azi, sau doar una fragmentară?
Noutățile, veștile, potopul de breaking news care sufocă televiziunile și rețelele de așa-zisă socializare, nu au cum să ne lase indiferenți și nici să favorizeze confortul sufletesc. Nu merg până acolo încât să creditez speculațiile de felul celei conform căreia inițialele (în engleză) ale numelui punctelor cardinale, citite în sensul acelor de ceasornic (N.E.W.S) ar putea însemna și altceva decât înseamnă, și că ele ar masca proliferarea infinită, la toate răspântiile și de nestăvilit, a răului și extincției. Doar că, în pântecele supradimensionat al noutății, al știrii, al news-ului se învecinează și binele și răul, la fel cum în placenta mamei noastre, planeta Pământ, conviețuiesc și sămânța putredă, și germenii viabili ai viitorului. Cum spuneam, nu e o surpriză că scenariile catastrofice se multiplică, că BabaYaga, Nostradamus și Ecleziastul sunt în avangardă, iar populații întregi așteaptă încrezătoare să fie salvate de cohortele înaripate ale cavalerilor galactici.
Dar nu de conștiințele încărcate ne sinchisim noi, ci de „profețiile“ unor minți de a căror strălucire și bună-credință nu se îndoiește nimeni. De pildă, câți dintre noi mai știu că Isaac Newton, genialul descoperitor al legii gravitației (care a fost și un redutabil alchimist și despre care se spune că a petrecut mai mult timp studiind teologia decât fizica) a prezis sfârșitul lumii în anul 2060? Numindu-și revelația (calculată!) gravity, gravitație (deci stabilitate, atracție universală) cu un cuvânt de origine latină (gravitas,-tis), el era conștient că acesta înseamnă, nu doar greutate, ci și graviditate (în graiul popular, o femeie gravidă e grea). Altfel spus: germen nou, virtualitate, forță, promisiune a unor înnoiri. Așadar, nu de disperare are nevoie lumea noastră, ci de o firească și îngrijorată luciditate, una care stimulează progresul rațional și evidențierea adevărului, oricât de firav, care se află în spatele zicerii no news, good news.
Să nu ne amăgim! Sfârșitul e mult mai departe (cu toate că a fost și poate fi imaginat) deoarece evoluția nu e un fenomen amăgitor, ci o lege imanentă a universului; e bulversare, continuitate, salt moderat, înaintare, work in progress. În pământul acestora se se află și sămânța nefertilă și germenul supraviețuirii.
Da, Anno Domini 2022 a fost (este încă) un an atipic, greu de înțeles și greu de suportat! Dar, obligat de firea proprie, nu pot să nu-mi amintesc de un proverb tătar (popor martir, cvasidecimat de Imperiul Rus!), care spune: Dacă îți moare calul, rămâne drumul!
Se pare că doar el, Drumul, e cel care ne-a mai rămas! Întortocheat, ezitant, plin de gropi și bariere greu surmontabile, dar și de punți, de poduri suspendate, de pajiși înflorite și poteci colaterale. Drumul e speranță, poate chiar rostul vieții.
Nicolae JINGA
Buzduganul zmeului din poveste
Întrebarea este: cum să-ţi păstrezi cumpătul într-o lume atât de descumpănită ?! O lume plasată între salvatoarea frumuseţe dostoievskiană şi mizeria zilnic ascunsă sub preş. Căi, posibilităţi şi repere există. Cine le-a căutat şi le-a găsit, poate trăi (şi muri – de ce nu?) visător, împăcat, liniştit. E posibilă o catharctică abstragere din devălmăşia existenţială ? Multe din previziunile lui Alvin Toffler s-au împlinit. Anii se pot compara între ei, dar comparaţiile nu-s rezonabile. Strict determinat de evenimente, fiecare an cosmic este unic – atât la nivelul umanităţii, cât şi la cel al individualităţii subiective. În comparaţie cu 2020, în care libertatea de mişcare a fost limitată, 2022 a fost un an de relativă destindere. Primejdia contaminării gripale a continuat să ne dea târcoale precum în 2020 şi în 2021, dar nu cu aceeaşi virulenţă şi înfricoşătoare mortalitate. Am stat izolat cât a fost necesar. E posibil să fi făcut o formă uşoară de covid în iulie-august 2020. Prima vaccinare (Pfizer) împotriva Covid-19 am făcut-o în 12 ianuarie, a doua în 12 februarie şi a treia în 17 noiembrie 2021. La nici o săptămână după a treia doză, am făcut şi vaccinul anual, la recomandarea medicului de familie. Fapt este că, în contextul proliferării zvonistice anti-vaccin, fiind contrat cu obrăznicie („Măi, pe tine te-a bătut soarele-n cap!“), am stricat o veche prietenie la care ţineam. Vaccinul poate fi periculos dacă e aplicat după ce i-a expirat termenul de valabilitate, dar atât. La nivel mondial, dincolo de efectiva limitare a libertăţii de mişcare, pandemia a fost permanent monitorizată şi ţinută sub control. S-a văzut că umanităţii îi pasă de soarta ei. În ursuza ei globalizare, lumea e un sat ceva mai mare… Suntem la frontiera dintre previzibil şi imprevizibil. Pe alocuri tehnologia rivalizează cu fantezia, iar pe alocuri o chiar depăşeşte. Viteza actuală a timpului e invers proporţională cu puterea noastră de adaptare. Cu cât se măreşte distanţa dintre efort şi confort, cu atât se micşorează rezistenţa umană la încercări şi constrângeri. Crize au fost şi vor fi de tot felul: de la cele majore politico-economico-sociale şi până la cele mărunte lăuntric-fiinţiale. Mă tem de perfidia ideologiilor extremiste. Suntem câmpul experimentelor de tot felul. Actuala criză energetică te pune pe gânduri. N-am scăpat bine de pandemie şi, la o palmă de glie de noi, a izbucnit actualul război. Nu ne-am obişnuit cu gândul unei asemenea blestemăţii că, val-vârtej, a venit această criză energetică extinsă. Poate greşesc, dar aşa cum există rari şi temerari cultivatori de levănţică, e firesc-nefiresc să existe şi misterioşi cultivatori de frică. Eterna reîntoarcere: la fluviul de sânge care umple istoria – de la jertfa prea blândului Abel şi până la ultimul nenăscut. La cele două cumplite şi nu prea îndepărtate războaie mondiale. Adama – adam – dam (Pământ – om – sânge). Analizată strict istoric: este omul fiinţa cu totul şi cu totul îndreptăţită să stăpânească această miraculoasă planetă ? De obicei, la cumpăna dintre ani caut ţintă către Steaua Polară. Dacă, bacovian, nu ninge, nu plouă. Dacă e cer senin şi cerul poate fi contemplat în toată splendoarea-i geroasă… O miime de secundă cu gândul merg undeva mai Sus. E un fel de conectare la fiinţarea universală. Voi spune că-i bine, de nu ne-am trezi că ne bate în porţi, la anul ce vine, cu cine ştie ce (şi mai) teribilă veste, buzduganul zmeului din poveste.
KOCSIS Francisko
Teste de stoicism
Trebuie să vă spun de la bun început că fac parte din categoria celor care resping orice fel de agresiune, nu-i găsesc nicio justificare în niciuna dintre circumstanţele condiţiei umane. Dar problema e că niciun enunţ nu poate opri agresiunea, nu poate schimba natura umană, deloc străină de violenţă. Cu firea mea voluntară, bineînţeles că am avut de suferit mai mult decât mi-aş fi tăiat eu drept porţie de viaţă. Mai întâi a fost pandemia, care m-a ţinut în arest la domiciliu şi mi-a reamintit – şi nu numai mie – celălalt domiciliu forţat, cel de decenii întregi, numit comunism. Şi totul a venit atât de năucitor, încât instinctul de reacţie a fost aproape anihilat de frica indusă. A fost, de fapt, o nouă lecţie despre cum poate fi pusă omenirea în butuci. Un experiment teribil de reuşit, aplicabil în viitorul apropiat pentru „pohta“ unora (nu spun cine, ştie şi un copil!).
După care a venit războiul, aruncând pandemia în mare. Nu credeam, în urmă cu vreo zece ani, că Europa va mai risca o asemenea „tribalizare“, că va mai fi posibilă o confruntare „la baionetă“. Credeam că populaţiile (nu spun popoarele!) bătrânului continent au învăţat ceva din istoria celui mai tragic secol şi îşi vor alege conducătorii care vor lupta pentru evitarea oricăror confruntări sângeroase. M-am înşelat, ne-au înşelat. N-au fost aleşi pentru asta. Dar problema cred că începe mai devreme. Ar trebui să se schimbe drastic constituţiile democratice şi să nu mai permită două mandate consecutive (unii visează mandat pe viaţă!), ca puterea să nu poată fi acaparată de persoane şi clici. Am văzut prea des cum au transformat primul mandat în strategii de câştigare a unui nou mandat, nu i-a preocupat „fişa postului“, ci prelungirea unui privilegiu, obţinut de multe ori cu un preţ exagerat de mare. Pentru că aşa se percepe serviciul public. Şi mai e ceva straniu: din clipa în care cineva îşi pune fundul pe scaunul puterii, brusc se face deştept, devine de-a dreptul înţelept, devine competent în toate, îşi permite să dea lecţii, nu-i deloc „precaut“. Şi nu numai la noi.
Nu credeam că voi deveni contemporan cu alte atrocităţi. Nu reuşeam să-mi explic nici cruzimea petrecută în alte ere, cunoscută din istorie, dar cele de acum mă fac să cred că omul este în stare să se depăşească şi în această privinţă. Bine spunea Carel Čapek în Fabrica de absolut: „După Cel Mai Mare Război dintre Războaie, ştim foarte bine că omenirea, după câteva decenii, va izbuti să facă un război şi mai mare, căci până şi în privinţa aceasta omenirea se ridică tot mai sus.“ Sau se afundă tot mai mult, se ratează ca fiinţă.
Crizele sunt consecinţa a ceea ce s-a făcut prost şi foarte prost. Războiul la fel. Iar noi, cei mulţi, dăm teste de stoicism şi teste de rezistenţă. Culmea e că îndurăm şi rezistăm cum nici n-am fi crezut. Cum n-ar fi crezut nici cei care ne constrâng la toate acestea. Şi nu ştim de ce o facem. Sau de ce nu facem altfel. Pentru că omul nu-i liber decât pe dinăuntru?
Adrian LESENCIUC
Începutul normalizării
Anul 2022 este anul în care a fost atinsă o limită în starea de agregare a nemulțumirii în plan internațional. Ordinea mondială menținută în limita echilibrului firesc până nu de mult a devenit tot mai contestată de administrațiile unor state totalitare, care au început să piardă influență și să regrete depărtarea de proiecția bipolară din perioada Războiului Rece. Acest revizionism periculos a prins să clocotească în ultimii ani, iar odată cu Primăvara Arabă și cu pierderea puterii de către unii din liderii autoritari din bazinul Mediteranei teama a început să se răspândească în toate statele totalitare. Eșecul unor lovituri de stat în Turcia și Siria a dat, totuși, speranțe lui Putin și altora asemenea lui. Nu întâmplător, președintele Federației Ruse, sub puternica impresie a morții lui Muammar al-Gaddafi, a fost primul care l-a contactat pe Recep Tayyip Erdoğan după dejucarea loviturii de stat din 2016, și asta în ciuda faptului că relațiile dintre cele două state intraseră în impas după doborârea avionului rusesc Su-24 de un F-16 al armatei turce cu mai puțin de un an înainte. Anul 2022 a devenit un an al tulburărilor după intrarea în perioada de fierbere începând cu 2014, anul anexării Crimeii și al începutului războiului din Estul Ucrainei, deși oala sub presiune fusese pusă pe foc cel târziu în 2008. Din fericire, în 2022 solidaritatea în jurul unor valori general umane a fost mai mare decât și-a închipuit întreaga pleiadă de lideri autoritari, pentru care cei mai mari dușmani sunt guvernarea democrată și manifestarea libertăților și drepturilor omului. Invazia Federației Ruse în Ucraina a demonstrat că întoarcerea la sfera de influență sovietică nu mai este posibilă și că uriașul de la Răsărit cu picioare de lut și-a pierdut puterea. Fiecare zi de război strivește și mai mult dorințele autoritariste, antioccidentale, antidemocratice și complet inumane ale liderului de la Kremlin, sporindu-i, totuși, îndârjirea. Pentru mine anul 2022 este un an al începutului reașezării, al reorganizării în baza unor valori care să primeze în raport cu orice formă de manifestare a setei de sânge și a dorinței de teritoriu. Dacă menținerea balanței bipolare din Războiul Rece nu poate fi realizată de ruși prin avans tehnologic, ea trebuia compensată prin altceva, și a fost compensată prin setea de teritoriu. Perspectiva este argumentată de cercetătorul Armand Goșu în recenta sa carte, Putin, obsesia imperiului (Polirom, 2022), dar și în cea publicată în 2021 și reeditată anul acesta, Rusia, o ecuație complicată. Rămâne doar să vedem unde se va ajunge în această alunecare fără putința de întoarcere, unde va fi trasă frâna de mână în speranța salvării prin transferul pașnic de putere. Fără a scăpa din vedere, după formularea lui Armand Goșu, că putinismul nu va dispărea odată cu dispariția lui Putin, să sperăm într-o întoarcere la normalitatea valorilor umanității. Am perceput 2022 ca un an al începutului normalizării, al încheierii pandemiei și al încheierii influenței regimurilor bazate pe forța puterii izvorâte din funcție.
Ioan MOLDOVAN
În ruptul capului
Mă gândesc că viața și literatura, pe lângă numeroasele legături, mai mult ori mai puțin subterane, pe care le evidențiază, se despart net când e vorba de infern. În carte, infernul are întotdeauna mai multe atuuri de a fi memorabil și asta mi se pare semn că prin literatură – prin arte, în general – omul, bietul om, încearcă să dea o mărturie mai puțin perisabilă asupra Dușmăniei înconjurătoare. În schimb, în realitatea care ne conține acum, infernul e atât de compact, atât de absurd, atât de copleșitor încât și gândul de a-l „scrie“ e resimțit ca o inavuabilă tentație, cumva ea însăși lipsită de bun-simț.
În ce mă privește, sunt complet strivit sufletește de ceea ceea se întâmplă în Ucraina. Nici nu știu cum să aproximez ce se întâmplă, dar oricâte atribute ale crimei, ale atrocității, ale absurdului aș căuta, tot nu pot avea iluzia că aș putea înțelege, chiar și la modul „politologic“, derularea infernului declanșat de invazia rusească din februarie acest an. Nu pot înțelege în ruptul capului cum un nebun și clica sa fac cele mai abominabile crime de război, ucigând cu o ură greu de explicat oameni nevinovați, comunități întregi, torturează, seamănă gropi comune, distrug ceea ce zeci, sute de ani de efort au plăsmuit civilizația și cultura. În numele a ce ? Cum o planetă întreagă, cu legile sale, cu instituțiile create pentru a face funcționale aceste legi, lasă să se îngroașe acest infern fără precedent, dovedindu-se neputincioasă în a-l opri?! Un întuneric atoate: al logicii, al rațiunii, al omeniei, al moralei, un triumf al morții. Sunt și oameni, unii apropiați ai noștri chiar, care sunt loviți de orbire, găsind putere să „problematizeze“ realitatea evidentă, să apeleze la speculații inacceptabile, la tot felul de sofisme, ca și cum așa ceva ar putea justifica apocalipsa instaurată.
Nu mai puțin înspăimântătoare este incapaitatea noastră de a răspunde cum și când se vor sfârși toate acestea. Totul stă sub semnul sine die! Sine ira et studio rămâne o vorbă veche dintr-o limbă moartă.
Toma PAVEL
„Nu vă grăbiți, gândiți-vă“
Un an surprinzător, într-adevăr, cel puțin dacă ne aducem aminte de ultimul sfert de secol și nu numai de el. Ultima sută de ani, ca să nu vorbim de ultima mie de ani, seamănă însă destul de bine cu ce vedem acum. Conflictele militare, crizele economice, epidemiile niciodată n-au încetat, iar pauzele dintre perioadele grele au durat rareori mai mult decât una, două, sau, foarte rar, trei generații. Pretutindeni granițele s-au tot schimbat, inclusiv în Europa, unde, de pildă, regiunea dintre nordul Carpaților și Marea Baltică a avut diferiți suverani, frontiere și nume.
Răsfoind prin cărți, găsim din când în când observații care par să explice ce se întâmplă. Iată ce scrie Giambattista Vico în Știința nouă, ediția din 1744 (axioma LXVI):
„La început, oamenii simt de ce au nevoie, apoi caută ce e folositor, pe urmă ajung la confort, ceva mai târziu se delectează cu plăceri, după care se risipesc în bogății și, la sfârșit, își pierd mințile și îți irosesc substanța.“
O evoluție de acest fel să fie oare, în ziua de azi, consecința inevitabilă a prosperității, rezultatul neplăcut al progresului material și tehnologic? Sentința lui Vico ne spune ce se poate petrece, dar nu toate generalizările sunt neapărat exacte, cum nu este nici cultul istoriei care, de undeva de sus, ar decide tot ce se întâmplă. Unii din noi mai țin minte cu câtă siguranță ni se vorbea despre „ultima etapă a capitalismului“, despre o Uniune vecină „pe veci“ închegată și, mai recent, despre „sfârșitul istoriei“.
William James, gânditor atent la multiplicitatea lumii în care ne aflăm, scria în seria de conferințe Un univers pluralist (1909), III:
„Poate că realitatea există într-o formă distributivă, nu ca un tot, ci ca o mulțime de fiecare, așa cum de fapt ni se și arată.“
Da, certurile din zilele noastre au fiecare propriul lor profil, alianțele sunt uneori neașteptate, preocupările climaterice cu totul noi. În același timp, siguranța cu care participanții aderă la convingerile lor politice, climaterice, economice sau medicale sunt tulburătoare. Noi și numai noi avem dreptate, cei care nu sunt cu noi sunt împotriva noastră, negocierile nu sunt posibile. Cum spunea, nu chiar ieri, Caton cel Bătrân, Carthago delenda est, „Cartagina trebuie distrusă“.
Cine, unde, ne-ar putea îndemna: „Nu vă grăbiți, gândiți-vă“.
Marta PETREU
Mai multe crize
Sînt mai multe crize care scutură, malaric, omenirea de astăzi. Despre pandemia de COVID-19, care a subțiat resursele financiare ale statelor și a făcut peste șase milioane și jumătate de morți oficial înregistrați, nu se mai prea vorbește azi, deși nu a încetat. În lumina zilei de azi, ea apare numai ca un fel de anticameră a celorlalte probleme care cutremură azi omenirea. Pe primul plan stau acum, împletite ca funia, războiul ruso-ucrainian și criza energetică, tensiunile dintre marile puteri cu privire la împărțirea lumii și-a zonelor de influență, criza climatică și aceea a resurselor (începînd cu apa, continuînd, din nou, cu energia și materiile prime), criza mediului – și nu cred că le-am enumerat pe toate. Aceste probleme sistemice întrețesute arată că omenirea se află la o cotitură istorică periculoasă. Gestionarea lor simultană e costisitoare, riscantă pentru viitorul întregului glob, și depinde nu numai de forța economică, politică și militară a statelor decidente, ci și – vai! – de ideologia în numele căreia sînt luate deciziile. Să ne amintim că nu întregul glob pămîntesc este democrat (și că nu întreaga lume democrată acționează de fiecare dată în numele democrației…). Războiul contra Ucrainei și declarațiile uluitoare la adresa Europei și Statelor Unite pe care le face din februarie încoace Rusia lui Putin au lepădat ipocrizia prin care pînă acum au aproape-aburit o lume întreagă și etalează o ideologie frustă, brutală, a forței totalitare fără scrupule, pentru care viața unui om, a unui popor, a omenirii în întregul ei este la fel de nesemnificativă ca a unei frunze; altfel, cum s-ar putea explica amenințarea reiterată cu arma nucleară? sau atacarea zonelor civile din Ucraina? sau chiar lejeritatea cu care Rusia își trimite la moarte propriii cetățeni? Iar galeria șefilor de stat șantajiști și iresponsabil-belicoși, care mizează pe forța militară este în creștere – vezi Coreea de Nord –, tensiunea pentru o nouă împărțire a lumii în alte sfere de influență, tot mai sesizabilă.
Să fim drepți, nu toate problemele grele de astăzi vin dinspre războiul ruso-ucrainian. Dacă nu se declanșa cu ocazia războiului ruso-ucrainican, criza de energie din Europa s-ar fi declașat peste cel mult două sau trei decenii, deoarece resursele de combustibili fosili de pe Terra sînt într-adevăr pe terminate. La fel stau lucrurile și cu alte resurse – de unde proiectul, luciferic, al diverselor state și companii private, de a exploata zăcămintele de minerale existente în crusta terestră de pe fundul oceanelor (mă cutremur ce poate ieși de aici); sau, și mai și, de a exploata mineralele și metanul existente pe corpurile cerești din sistemul nostru solar. La fel, pentru că noi, oamenii, am declanșat criza mediului, pe care l-am murdărit, poluat și secătuit, a apărut proiectul, faustic, de colonizare a planetei Marte, care ar urma să fie formatată, paradisiac, pentru o elită (financiară?) aleasă pe sprînceană…
În această realitate complicată și în continuă schimbare, România este nu numai întîrziată, ci și abulică. Singurele noastre atuuri sînt apartenența la NATO și la Uniunea Europeană, ceea ce, recunosc, nu este deloc puțin. În mod uluitor, bogăția naturală a țării, atîta cîtă a fost și mai este, nu reprezintă un atu!, nici măcar fertilitatea naturală a pămîntului!, altfel de ce pînă și frunzele de pătrunjel sînt din import? Pe zi ce trece, pe măsură de oficialii români invocă prostește regulamente europene restrictive, în țară crește un sentiment antieuropean accentuat; îl poate constata oricine, dacă stă de vorbă cu oamenii „reali“, cu „talpa țării“, cu instalatori, electricieni, șoferi de taxi, vînzători, cu sătenii care mai sînt în viață ș.a.m.d.. Noi, populația României, fierbem la foc mic în limfa proprie. Ca țară, nu sîntem pregătiți nici pentru schimbările climatice care au dat peste noi (vai, se știa ce va urma încă din anii 1970!; și chiar nu contează dacă este vorba despre un ciclu climatic natural al Terrei sau, dimpotrivă, despre urmarea fatală a acțiunilor omului), nici pentru criza energiei, nici pentru aceea a apei și a materiilor prime. Și nici pentru criza forței de muncă. Noi nu sîntem pregătiți pentru nimic. Noi stăm, medieval, sub „soartă“. Și nu avem nici o bună diplomație. Noi facem împrumuturi, în orice condiții, și sîntem datori pînă peste cap. Reprezentanții României semnează orbește, de fapt cinic, orice, chiar și la Uniunea Europeană, fără nici o responsabilitate pentru realitatea națională și pentru populația țării. Acum, în vreme ce guvernul se laudă cu o minunată creștere economică (dacă este reală, aceasta nu a fost obținută pe o economie națională sănătoasă, nu avem așa ceva, ci pe seama populației, deoarece pe seama creșterii aberante a prețurilor la energie care a declanșat creșterea în lanț a tuturor prețurilor), cetățenii României sărăcesc vizibil. Așa că, precum a păsărilor călătoare, migrarea cetățenilor români spre țări „mai calde“ continuă – a oamenilor numai dus. Copiii lor sînt și vor fi italieni, spanioli, germani, americani, japonezi, britanici, canadieni. Și așa mai departe.
Chiar dacă nouă nu ne pasă de ea, anul 2022, la fel ca anii precedenți, 2021, 2020, 2019 etc. etc., ne-a pus, încă o dată, realitatea în față.
Savu POPA
Cum vom recâștiga firescul?
După cum știm cu toții, anul 2022 a generat, în câteva părți ale globului, contexte sumbre, de mare amploare, care au afectat, direct sau indirect, securitatea globală. Cred că, nu doar pentru mine, ci și pentru mulți alții, întregul an a stat sub spectrul fricii sau al terorii. Semnele rău prevestitoare se regăseau la tot pasul, amplificând un potențial tensionant care plana și planează chiar și asupra vieții mele.
Imediat după declanșarea catastrofei din țara vecină, mi-am pus vreo câteva întrebări, cu o stupoare tot mai crescândă, dat fiind faptul că apăruse un context cu totul nou, în care nu mă mai aflasem până acum. Nu am prins perioada comunistă, nici revoluția, nici alte evenimente majore, cu excepția, desigur, a atacului terorist din 11 septembrie care, în copilărie, m-a marcat profund. Imediat, după debutul catastrofei din februarie, m-am întrebat, desigur, retoric: Cum de mai este posibilă schimbarea la față a rațiunii, într-o lume atât de maleabilă sau tolerantă, în aparență, sau de multilateral dezvoltată? Cum de poate umanitatea să decadă într-o clipă și să se ridice brusc, întorcând lumii întregi un nou chip, cel al barbariei și al grotescului? Cum este să mă trezesc, dintr-o dată, într-o lume în care s-a instaurat dictatura îngrădirii, iar libertatea a îmbrăcat din nou haine de doliu?
Cu surprindere, am observat cum evenimentele au alternat de-a lungul ultimelor luni, urmând o anumită continuitate sau chiar discontinuitate în manifestarea lor: dacă răspândirea virusului a cunoscut perioade de flux sau de reflux, dar și momente semnificative de stagnare, atunci, între momentele de aparentă acalmie pandemică, suflul încins al războiului și-a făcut simțită și mai tare prezența. Imaginile de-o atrocitate ieșită din comun ale războiului au circulat și circulă de la începutul anului, situându-ne între neputință și empatie, între revoltă și tăcere. Cât privește crizele care au apărut sau sunt pe cale să apară, mă îngrijorează, desigur, indiferent de natura lor, fie că este vorba de o criză economică sau, cu atât mai îngrijorător, de una morală, culturală sau umană. Mi-am propus să mă situez undeva între optimism și stare de veghe, între rezervă și luciditate. Cu o anumită resemnare, mă întreb și dacă va mai fi posibilă reîntoarcerea la firescul de dinainte de aceste semne aducătoare de crize. Cum, când și cu ce preț?
De ceva timp, mă neliniștesc cuvintele lui Czesław Miłosz, din Gândirea captivă, care propun un fel de adaptare resemnată a oamenilor dintotdeauna, indiferent de situația sau de contextul istoric, dat: „Care lume este firească? Cea dinainte de război sau cea din timpul războiului?“, iar răspunsul conține, dincolo de aparenta simplitate sau calmitate a soluției, o notă atât de neliniștitoare: „Tot ceea ce înseamnă viața oamenilor reprezintă un dar al formației istorice în care ei s-au aflat.“ Octavian Paler a fost întrebat, într-un interviu, cum a supraviețuit perioadei comuniste. A răspuns că a încercat, așa cum mulți intelectuali au procedat, să își creeze propria Românie, adică propriul spațiu sau univers, unde s-a putut regăsi pe sine sau și-a continuat îmbogățirea spirituală. Până la urmă este și asta o soluție la vremuri tulburi, pe lângă puterea de a empatiza cu cei oropsiți.
Vasile SPIRIDON
Apocalipse de carton
Trăim într-o perioadă istorică foarte agitată, care ne pune simțurile în alertă, deși încercăm din răsputeri să ne aşezăm locului din punct de vedere social, economic și politic. O spaimă de ceea ce ni se va întâmpla mâine ne-a fost inoculată, pe nesimţite, timp de sute de ani, sub forma unei prelucrări genezice, din cauza inițială a necontenitelor invazii. Prin urmare, războaiele, crizele și pandemiile au completat și în 2022 un tablou sinoptic apocaliptic sau o iminenţă apocaliptică, prin date hiperbolizate de o mass-media nu mai puțin apocaliptică. Întrucât fascinația răului asupra minții noastre rămâne mereu mai puternică decât tentația binelui, punerea mizei informaționale pe vulnerabilitatea omului față de iminenta suferință, urmată de moarte, reprezintă o excelentă cale de manipulare. Este unul dintre motivele pentru care nu m-am uitat (sau nu m-am lăsat uitat) la televizor și nu am citit presa cotidiană nici anul acesta. Fie și fără să vreau, oricum aflu tot ce se întâmplă în lumea aceasta din asistarea la discuțiile celor din jur, dacă nu cumva și această fără voie informare la zi oferă prilejul tot unei forme de manipulare prin inter-mediul apocalipselor de carton.
Din moment ce gestionarea crizelor de orice fel este o experiență suferită pe cont propriu, fiecare dintre noi nutrește un imaginar apocaliptic, atât timp cât omenirea va sta sub presiunea unui Sfârşit şi a unei Judecăţi de Apoi. Nu este nevoie să ne mai întrebăm cum ar arăta această lume în care trăim dacă nu ar fi existat la tabla de materii biblică o Cartea a Apocalipsei. Cu ajutorul lui Dumnezeu, dar poate că și cu acela al lui Satana (sau cum vrem să-i mai spunem, dacă îi tabuizăm numele), am trecut până acum cu bine cele vreo câteva sfârșituri ale lumii anunțate în ultimele trei decenii prin scenariile milenariste și melioriste. Așa se face că nu prea mai sunt impresionat, ca altădată, la auzul știrii că a izbucnit pe undeva vreun război sau că s-a extins vreo epidemie. Sauve qui peut! Trebuie să mărturisesc faptul că astfel de nenorociri nu mi se par chiar așa de grave, dacă nu mă afectează în mod direct, pentru că așa este felul omului: se obișnuiește cu orice fel de rău și are o extraordinară putere de a îndura mai mult suferințele semenilor decât acelea ale lui… Vremea solidarității împotriva răului comun – când un personaj precum Rambert, de exemplu, din romanul camusian Ciuma, spunea că „povestea asta ne privește pe toți“ – ține de domeniul trecutului (a se vedea comportamentul nostru contradictoriu manifestat în timpul pandemiei).
Am început, în ultimii ani, să învăț a trăi, bacovian, „sfârșitul continuu“ (sintagma lui Ion Caraion), despre care nu știu mai multe la finele acestui an decât la ale aceluia precedent, dar sunt sigur că l-am înțeles mai profund. Și tare-i târziu… Ca fiecare dintre noi, îmi imaginez și eu propria Apocalipsă, sentimentul de sfârşit individual trăgându-și originea din obșteasca nelinişte existenţială. Închis între limitele terestre ale viețuirii mele, dar încercând să am o perspectivă cu deschidere spre metafizic, pot spune că Sfârşitul mi se pare mai curând a fi imanent decât iminent. Atât timp cât departele rămâne tot departe, iar extincția nu se află la câțiva pași de mine, la colțul străzii, aştept cu neliniște să mă bucur de liniştea şi de echilibrul postapocaliptic al vieții care va să vină odată cu promisa fericire de mai bine. Instalat în incertitudini, într-o perioadă de pulverizare a Adevărului, sunt pregătit să dau cu bine la spate și anul acesta apocaliptic.
Dan STANCA
O întoarcere în timp
Eu aşa percep anul care se apropie de sfârşit, ca o întoarcere în timp. Bunăoară, nu credeam că o să mai avem războaie „clasice“, cu tunuri, cu obuziere, cu antiaeriană etc. Şi în niciun caz nu credeam că aşa ceva o să se petreacă taman în Europa. Dacă mai sunt conflicte de acest gen prin vreun ungher uitat de lume, atunci aproape că-l trecem cu vederea, dar aici, la Marea Neagră, de necrezut! Acum 20 de ani m-am mirat că secolul XXI începe cu o recuzită de secol XX, adică avioane deturnate şi îndreptate ca nişte torpile asupra blocurilor newyorkeze. Dar 11 septembrie ne-a demonstrat că orice, la o adică, este posibil. Şi războiul din Ucraina ne arată că ceasul poate fi dat îndărăt şi că lumea, parcă dintr-o fel de încăpăţânare malignă, repetă greşelile trecutului. De aceea, dacă într-o dimineaţă m-aş trezi şi aş descoperi că peste noapte a fost lovit Mall-ul AFI Cotroceni, la doi paşi de casa mea, nu m-aş mira câtuşi de puţin. E clar că anul acesta a fugit din pagina manualului de istorie şi s-a înfipt amarnic în realitate. Preşedintele Rusiei este un personaj la rândul lui fugit din cartea sau din muzeul de istorie. Nu credeam aşadar că într-o lume care se omogenizează printr-un proces accelerat de occidentalizare mai pot apărea figuri anacronice care fac din obsesiile trecutului calul de bătaie al prezentului. Putin acţionează în funcţie de ce-i populează lui mentalul urcând dinspre trecut. Vorbeşte despre denazificarea Ucrainei. Da, în al doilea război, se ştie, ucrainenii au fost de partea lui Hitler, cel puţin în prima parte a conflagraţiei, după care, dându-şi seama că dictatorul german îi tratează tot ca pe o populaţie inferioară, au schimbat foaia. Dacă aşa stau lucrurile, e limpede că ucrainenii s-au denazificat singuri şi nu au nevoie acum de rachetele ruseşti. Doar că optica fostului kaghebist vrea să pună semnul egalităţii între nazişti şi occidentali. O prostie mai mare nici nu poate exista. Dar confuzia aceasta este întreţinută voit pentru a face ţăndări minţile sutelor de milioane de ruşi. Ne-am întors deci în timp, cu o propagandă mârşavă, cu arme convenţionale care fac ravagii, cu ameninţarea atacului nuclear, dar şi cu un evantai de fake news şi cu un facebook la fel de derutant care ne aruncă în ceaţă, fără apărare, având doaar o singură mulţumire: aceea că ne putem aştepta la orice. Din păcate, starea aceasta de nesiguranţă determină un mod de viaţă cu totul nepăsător şi iresponsabil. Mai rău nici că se putea…
Liviu Ioan STOICIU
Stres și frustrări, cât casa
Pentru mine, 2022 a fost (mai e) un an al frustrărilor nemaiîncercate până acum (care îmi provoacă un rău profund, inimaginabil, de cuțit răsucit în carne) – din cauza războiului din Ucraina. Sunt vulnerabil de mic, mă pun în pielea celor ce suferă tragic, „năpăstuiți de soartă“ (chiar dacă admit că „așa le-a fost scris, să sufere“; eu așa îmi explic suferințele de care am parte, că „așa mi-a fost scris“; confirm astfel că suntem lăsați „de la mama natură“ diferiți, fiecare fiind altceva). De mic sufeream pentru personaje din filme (sau din cărți) de război puse la încercări fizice insuportabile, de exemplu. Azi sufăr pentru realitatea crudă, rea, dusă la extrem din Ucraina, chiar dacă e „operațiune specială“; un război atipic, nedrept, fratricid, dus, vai, împotriva miliarilor și nu a civililor (cel puțin declarativ; inevitabil, „colateral“, fiind uciși sau răniți grav Dumnezeu știe câți civili, din care sute de copii cu totul nevinovați; e greu să afli câți civili au fost înarmați oficial pentru apărarea teritoriului Ucrainei, dacă ei nu intră în rândul militarilor uciși sau răniți grav; oricum ai lua-o, ucrainenii nu meritau o asemenea dramă colectivă). În fiecare zi din 24 februarie încoace, de când mă trezesc, caut știri de pe front, nu mă pot abține, îmi alimentez frustrarea dusă la limită, războiul nu ține cont de nici o suferință, omoară, distruge, calcă totul în picioare, aneantizează o civilizație, la o adică. Mă pun și în pielea militarului, nu numai a civilului ucis sau rănit… După ce se oprește un război îți dai seama cât de absurd, irațional și inexplicabil a fost, în sine, după morala creștină (tragedia celor două războaie mondiale rămâne fără sens; dar ce are sens rațional pe lumea asta?). Atunci când a pornit războiul din Ucraina am făcut tot posibilul să-mi distrag atenția, fiindcă simțeam că mă sufoc și că nu mai pot să trăiesc (am definitivat atunci, în martie și aprilie 2022 cele două cărți, apărute în luna mai 2022, una de versuri, „Luare aminte“ și alta de jurnal, „De uz strict personal. Din anul Revoluției…“; apariția lor mi-a mai atenuat, cât de cât, dezastrul conștientizat zilnic din cauza războiului dur de la graniță; nu mai pun la socoteală frustrările inutile legate de receptarea critică a cărților mele). Stresul continuă – dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că războiul nu s-a extins (e posibil orice) și că efectele crizei exploziei prețurilor energiei (provocată și de acest război din Ucraina; deși pare a fi orchestrată pe plan global, în numele luptei pentru instalarea unei noi „ordini mondiale“) par a fi mai suportabile datorită unor măsuri restrictive guvernamentale (nu pot să le compar cu efectele crizei de energie din Ucraina, unde au fost distruse instalațiile electrice, care le afectează și pe cele de gaz; unde se stă în întuneric și frig, nu numai în adăposturi subterane, feriți de efectul bombelor căzute). Slavă cerului, gestionarea „pandemiei“ Covid-19 (în stil chinezesc, polițienesc) a mai încetat – după doi ani în care a fost pus la pământ totul, economiile, învățământul, viața de zi cu zi; pe moment, noul coronavirus e interpretat ca bronșită sau pneumonie… A fost un 2022 deplorabil. Dar i-am făcut față. Mă tem însă că 2023 va fi an de cumpănă (războiul, crizele, pandemia putând avea evoluții funeste; de regulă crizele de toate felurile, accentuate de la un an la altul, provoacă un război mondial), neștiind ce să fac mai departe cu mine, dacă o să pot să mă mai suport, la cât stres / frustrări am adunat și în 2022.
Traian ȘTEF
Un an peste măsură
Îmi spunea moșul meu că trebuie să știm în fiece moment câte prune avem în traistă. Asta înseamnă, pentru un ardelean cu rădăcini nemțești, să se cunoască pe el însuși, să perceapă bine preajma, să aibă reacții pe măsura situației, să nu se aventureze peste puterile lui, să fie rațional, cumpătat, reținut. Mai spunea, când se nimerea să aibă de-aface cu unul care-i înșela așteptările: nu sunt eu om cu tine. Nu ești împlinit adică decât într-o bună relație cu celălalt, dar celălalt trebuie să răspundă așteptărilor tale, trebuie să se potrivească moralei tale. Pe unii nu-i interesează dacă au ceva în traistă și cu atît mai puțin cât au, dacă au și pentru mâine, dacă au și pentru alții; nu-i interesează nici relația cu cei din preajmă, cu lumea.
La aproape 70 de ani poate că nu ar fi condamnabil să ne întoarcem mai mult spre noi înșine, spre corpul nostru. Unii o fac forțați de împrejurări, alții din egoism, alții nu o fac pentru că nu-i lasă porii unei anumite sensibilități care la stimulii externi se deschid și produc tensiuni asemeni corzilor de vioară când se acordează mai tare. Nu mă refer la reacțiile proștilor.
Sunt dintre aceia care simt vremurile, care încearcă să le înțeleagă rostul. Și în anul 2022 au venit peste mine multe, peste măsură de multe, dar m-am ținut bine, am rămas la fel de sănătos sau de bolnav, adică mă simt bine, știu câte prune am în traistă fără să le număr. Am văzut ororile unui război absurd, oameni omorâți, schingiuiți, fugari în lume, ascunși, trăind în beciuri, orașe și sate distruse de bombe și rachete dintr-o toană a unui dictator, dar și un popor eroic – să-l mai citez o dată pe moșul meu care, la întrebarea ce face, răspundea: nu mă lăs și nu mă dau. Așa și ucrainenii. S-au îndârjit așa de tare că nu mai pot fi învinși. Doar omorâți cu toții. Dar în aceste condiții a prins putere o solidaritate a întregii lumi democrate care este dătătoare de speranțe și de posibilă siguranță. Iar țara noastră…parcă ne-am obișnuit să fie guvernată fără coerență, fără proiect, peticit.
Pandemia a fost comparată cu al treilea război mondial, un război cu un adversar nevăzut, abil, care se hrănește cu moartea. Am învățat să repectăm reguli, să fim atenți cu ceilalți și cu noi și am trecut peste o încercare cu mai mulți morți decît în orice război. Parcă, totuși, războiul lui Putin este mai înfricoșător decît al lui Covid.
Mulți oameni la care țin s-au îmbolnăvit în acest an, alții au învins boli grele, am fost la înmormântări, la nunți, la botezuri, fiica noastră mai mică a născut un băiețel, dar nu în România – unde a fost umilită și a ales să plece, am continuat să lucrez la casa de la țară, la construcția și amenajarea ei, în livada cu pomi, m-am îngrijit și de cei din jur, am pregătit pentru tipar Opera omnia, versurile, am păstrat legătura cu prietenii vechi, alții noi nu s-au adăugat, iar dintre cei vechi, iată, chiar ieri muri Daniel Vighi și rămân tot mai puțini. Mă întreb unde mai încap toate în această traistă a noastră și mi se pare că dau pe afară și nu mă mai pot apleca să le pun la loc. Asta e cumpăna anului: să ne obișnuim cu răul, cu supraviețuirea, iar dacă nu, să vedem cum facem din rău bine.
Florin TOMA
Annus horribilis
Vă răspund simplu și concis: ca pe o traumă. 2022 a fost un annus horribilis!
Horror și oroare. Spaima a început pe 24 februarie, ziua când, abia ieșiți din coșmarul unei pandemii ce a durat doi ani, ne-am trezit deodată că un lider nebun, un descreierat cu aere imperiale anacronice a făcut praf și pulbere ordinea lumii. După vrerea (paranoică), chipul (spelb și inexpresiv) și instrucția sa (kaghebistă). Prin acest război, care sigur va trece de pragul anului ce vine, au fost bulversate viețile a milioane de oameni. Inaniție, mizerie, ruină, disperare, lacrimi, bejenie, moarte. Nu există un singur cetățean ucrainean care să-și fi închipuit că acum, în secolul XXI, care nu este „nici religios, nici deloc“, se mai poate pieri sub bombe.
Pe noi, ca întotdeauna, istoria momentelor grave ne-a luat pe nepregătite. Trăind „euforia dezastrului“ (cum spunea Andrei Pleșu), suntem mereu pregătiți – conform magistralei formule a d-sale – „să fim luați prin surprindere“. Norocul nostru e însă că, în sfârșit, granița de Est a Europei civilizate a început să conteze (și nu-i mai dăm astfel lui Clemenceau prilejul acelei constatări gloriofirești despre armata română: „ces Roumains admirablement désorganisés!“).
Pe de altă parte, războiul din megieșie lovește întrucâtva în psihonul nostru național, căci el survine și ne strică tihna taman acum, când căpătasem, în sfârșit, liniștea sfadei fără istov și a vrajbei fără de saț, când ne obișnuiserăm, și noi, cu toate cele, aici, la noi, în căușul cald al adăstării ancestrale, în cuibul nostru încins de lâncezeala expectației de secole a nu se știe ce, când ne bucuram plenar de zaharicalele noastre de suflet kiefean(!), de râna noastră istorică, în care stăm de mii de ani, fără să prindem mușiță, de diabetul nostru umanist (izgonit numai cu o schembea sleită și un țoi de holercă îndoită), altfel spus, când aveam și noi parte de o democrație zdrumpeșă (chiar dacă un pic șchioapă de la atâta stat, puțin chioară de ochiul drept și cocoșată de la podvadă!) și, în fine, când beneficiam din plin de weltanschauung-ul nostru țanțoș și trufaș, cum că sabia nu poate să taie un cap decât atunci când acesta se ițește prea tare.
Prin vară, nelegiuirea în formă dureros de continuă a stricăciunii și criza de sminteală gravă ne-au transformat spaima în repulsie. O repulsie grea, cleioasă și neputincioasă, aidoma unei insurgențe zadarnice.
Totuși, cea mai gravă fațetă a acestei mișelii este că ne-am învățat cu ea. Groaza și dezgustul, revolta și indignarea au devenit o reacție cotidiană, obișnuită, cvasi-normală. Efectul dramei s-a risipit, tragedia se rarefiază pe zi ce trece. Fiindcă pedeapsa nu mai vine odată (și rămâne doar cea divină, eventuală și dogmatică). Fiindcă anormalul se preschimbă în impunitate.
Acolo unde vorbim de civilizație veritabilă, observăm că ea suferă o regresie scandaloasă. I s-a redus până la limita de alertă capacitatea de a înțelege ce i se întâmplă. Din preaplinul de suferință, nu reține decât neesențialul. Detaliul superfluu. Accesoriul episodic. Eraticul minor.
Claude Lévi-Strauss povestește undeva o întâmplare edificatoare. Într-un sat din Africa ecuatorială, un grup de antropologi a proiectat indigenilor un film educativ despre normele elementare de igienă. După film, spectatorii au fost puși să spună ce au văzut pe ecran. Toți se codeau și lăsau privirile în jos, doar unul mai curajos a îndrăznit: „Am văzut un pui“. Buimăciți, cercetătorii au luat la puricat filmul și au constatat că, într-adevăr, la un moment dat, fără nicio legătură cu acțiunea filmului, prin partea de jos a ecranului trecea…un pui de găină.
Anul 2022 a des-cumpănit întreaga lume!
Cosmin Andrei TUDOR
Douămiidouăzecișidoi II
Anul 2022 este un an ciudat din mai multe puncte de vedere. Nu aș fi crezut că voi apuca să văd un război, cu atât mai mult unul atât de aproape de noi, și nu aș fi crezut că va dura atât de mult. Război care ne afectează pe toți. Dar înainte de asta sau, mai bine zis, deodată cu declararea războiului s-a terminat pandemia. Brusc, pandemia a devenit de domeniul trecutului. Nimeni nu mai vorbește despre ea. Iar acum când îi rostesc numele mă duce cu gândul la un trecut îndepărtat. Nu-mi vine să cred că anul trecut sau acum doi ani urmam acele reguli de-a dreptul absurde: îmi amintesc de una care îi separa pe cei vaccinați de cei nevaccinați printr-o linie aproape imaginară (cred că era vorba despre un gard cu niște găuri de se putea strecura un copil, dar prin care virusul nu-și putea face loc). Desigur, ridicările restricțiilor au făcut ca Bucureștiul să devină foarte aglomerat în metrouri, troleibuze, dar mai ales în trafic. Acesta este singurul lucru de care îmi este dor: liniștea de pe străzi. Asta și, poate, puzderia de locuri de parcare. Crizele acestea și scumpirile m-au afectat direct cum afectează pe oricine. Lucrând pe câmp la o distanță apreciabilă față de București, costurile transportului au fost semnificativ mai ridicate, deplasându-mă aproape săptămânal sau o dată la două săptămâni și consumând un combustibil la un preț aproape dublu. În domeniul agricol se simt aceste scumpiri și degeaba vinzi bobul de grâu sau de porumb dublu față de anul trecut, đacă prețul îngrășămintelor, ierbicidelor, semințelor etc. a crescut și el. Contextul are și unele avantaje: s-a văzut că se poate lucra de acasă în pandemie (cu precădere în domeniul economic) și unele companii au păstrat acest obicei, ceea ce face ca angajatul să nu mai piardă atât de mult timp pe drum și să petreacă mai mult timp cu familia; avantaj ce poate avea dezavantaje (mă gândesc la lipsa comunicării dintre colegi). Și, de asemenea, mi se pare că a grăbit procesele birocratice atât de mult luate în derâdere la noi. Pe scurt, aș spune că am perceput anul 2022 ca fiind anul în care suta de lei nu mai are atât de multe de spus cum avea anul trecut.
Laurențiu Ciprian TUDOR
Credința, Nădejdea, Dragostea
Fără a fi un fatalist sau unul care se panichează ușor, recunosc că am tot avut anul acesta în minte gravura Cei patru călăreți ai Apocalipsei a lui Albrecht Dürer și m-am tot gândit că poate nu e imposibil să trăim „vremurile de pe urmă“. Vă reamintesc că această gravură este o ilustrare pentru al șaselea capitol al cărții Apocalipsa, scrisă de Sf. Ioan Teologul și parte a Noului Testament, iar cei patru călăreți sunt considerați a simboliza Ciuma/Boala, Războiul, Foametea și Moartea. Ei ar aduce asupra lumii sfârșitul, înaintea Judecății de Apoi. Păi, Boala la nivel planetar am avut-o, Războiul îl avem (fie să nu devină unul mondial!), iar Foametea și celelalte crize (energetică, cea privind gazul, petrolul etc.) par și ele a se instala. Cu toate astea, mi-am zis că poate suntem doar în al doisprezecelea ceas, că poate lucrurile nu vor escalada și rațiunea și omenia din noi vor învinge (ajutate și de instinctul de conservare). Recunosc că m-a condus spre un astfel de semi-optimism și faptul că am început să ieșim, să ne vedem, să ne regăsim, să facem lucruri. Da, și valul de evenimente a ajutat mult și am regăsit un fel de inerție a normalității și am putut să ne dăm (aproape automat) întâlniri, mâine, poimâine, răspoimâine. Am putut, chiar dacă timid încă, să ne facem planuri și să adăugăm timpului nostru, din nou, viitorul. Să-l adăugăm și să-l vedem. Tripticul timpului. Cu toate astea, ceea ce a făcut pandemia (și întărește acum războiul de la granițe) este o anume șubrezire a încrederii, un sentiment de fragilitate, de fatalitate, de teamă, anxietate, îngrijorare. Pare că nimic nu mai este predictibil și că totul este posibil, în rău. Sunt convins că mulți dintre noi simt lumea acum ca un ghem de haos, simt că viața nu ne mai apare ca o ordine, ca un kosmos, ci ca un spațiu al provizoratului, al anomiei. Se știe că starea, sentimentul de anomie se corelează cu lipsa de viziune, cu prezenteismul și complacerea, cu infracționalitatea și depresia etc., și că doar pe o „cultură a încrederii“ (F. Fukuyama) e posibilă construcția, belșugul, dezvoltarea. Așa că am ales să ies din acest cerc vicios al deznădejdii și să fac ca prin mine și pentru mine fețele răului să nu fie. Am ales să fiu angajat de partea fericirii în detrimentul și în pofida absurdului. Exact ca în existențialism. Nu contează ce face istoria din tine, ci ce faci tu din ce face istoria din tine, îmi amintesc că scria Sartre. În consecință m-am întors la facerea
de frumos, la poezie și evenimente de carte cu convingerea că sunt responsabil de ce fac împrejurul meu, că asta ține de mine și stă în puterea mea și că poate dacă tot mai mulți fac asta, într-o logică a predicțiilor creative, o să reapară soarele, bunătatea, rațiunea, altruismul. De altfel, să nu uităm că cele trei fiice ale Înțelepciunii (Sofia) sunt Pistis (Credința), Elpis (Nădejdea) și Agapis (Dragostea). Fie să regăsim Cerul!
Radu TUDORANCEA
Război și rezistență
Anul 2022 a fost și rămâne anul în care continentul european (și nu numai) s-a confruntat cu un război devastator, aproape de neconceput și total neprovocat, inițiat de Federația Rusă și îndreptat împotriva Ucrainei vecine. Șocul invaziei ruse a cuprins nu numai Ucraina atacată, ci Europa și lumea în general, întrucât, în ciuda semnalelor care conturau iminența unei agresiuni ruse, mulți lideri europeni au continuat să creadă, până în ultima clipă, în asigurările și re-asigurările conducerii ruse, potrivit cărora concentrarea de trupe la granițele Ucrainei nu reprezentau decât manevre militare ruso-bieloruse. Pentru publicul obișnuit, mai ales din rândul ucrainenilor, șocul a fost cu atât mai mare cu cât între cele două țări există numeroase legături, familii mixte, un trecut istoric. Partea rusă s-a preocupat să ofere constant, în mod perfid, asigurări privind caracterul pașnic al acțiunilor sale, până în ultimele zile dinaintea invaziei. Publicul european își mai amintește (poate) declarațiile purtătorului de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse, Maria Zaharova, care în zilele premărgătoare declanșării invaziei ruse respingea ferm acuzele legate de concentrarea de trupe, blamând, în mod bizar, Occidentul, pentru „isteria războinică perpetuă“.
Șocul invaziei, odată declanșată, a fost dublat de motivația bizară înaintată de partea rusă, întrucât Moscova este cea care justifica operațiunea specială, în mod năucitor, prin lupta împotriva „regimului nazist de la Kiev“.
Războiul îndreptat împotriva Ucrainei continuă deja de nouă luni, cu distrugerile incomensurabile, atrocitățile și traumele care îl însoțesc. Însă probabil cel mai important factor, ne-anticipat de Kremlin înainte de agresiune, este valul masiv de susținere de care s-a bucurat Ucraina după declanșarea agresiunii, atât în privința ajutorului militar și economic, substanțial si continuu, venit din partea comunității internaționale, cât mai ales în privința sprijinului umanitar, oferit sutelor de mii, milioanelor de refugiați ucraineni, femei, copii, vârstnici, victime civile, absolut inocente, ale războiului. Fără urmă de îndoială, această solidaritate internațională, compasiunea, susținerea masivă și continuă oferită poporului ucrainean, coroborate, desigur, cu spiritul de luptă și de rezistență al Ucrainei au împiedicat Rusia să își atingă obiectivele.
Cristian VASILE
Percepții despre crize, reforme și accesul la informație
În general, România – înțelegând prin aceasta pozițiile oficiale ale reprezentanților săi – a avut atitudini corecte, de salutat, atât în privința conflictului de la frontierele noastre răsăritene (provocat de invazia Rusiei în Ucraina), cât și a diverselor crize globale (pandemia, chestiunea blocării exportului de cerealele etc.). Poate că a repeta triumfalist faptul că România nu va fi afectată de recesiune nu este cea mai bună strategie politică și de comunicare, din moment ce țara noastră se împrumută în condiții nefavorabile, la dobânzi record, tocmai pentru a-și susține cheltuielile, inclusiv cele pentru sistemul de pensii.
Pe de altă parte, am remarcat, la fel ca alți comentatori, analiști sau jurnaliști (care nu sunt încărcați de diverse servituți) faptul că, sub pretextul războiului ruso-ucrainean, o serie de reforme absolut necesare sunt tergiversate sau anulate, deși aceste transformări structurale au fost prevăzute în acorduri asumate de statul român, inclusiv cu Comisia Europeană (reforma pensiilor, a pensiilor speciale, numite eufemistic indemnizații sau pensii de serviciu etc.).
Unii formatori de opinie au vorbit chiar, exagerând poate, despre pericolul „pakistanizării“ României. Nu cred că ne îndreptăm neapărat în această direcție, dar nu pot să nu observ – iar aici mă repet – că instituțiile academice (civile) pierd cercetători sau cadre didactice din motive salariale, aceștia preferând uneori chiar entități ale Armatei sau ale Ministerului Afacerilor Interne. Aici pot beneficia, în anumite condiții, și de sus amintitele „pensii speciale“, funesta inovație a tranziției și a postcomunismului și exprimând poate cel mai evident regimul discriminatoriu la care sunt supuși cetățenii acestei țări care au contribuit la sistemul de pensii.
În general, cred că putem vorbi despre un anumit spirit milităros ce începe, timid dar constant, să se insereze în societatea românească. Percepția acestui an a mai fost influențată foarte mult de întâmplările din viața mea profesională, momente care îți afectează munca – în cazul meu, documentarea în arhive și, în particular, studiul la Arhivele Naționale. Cum observam și cu altă ocazie, la finele lui mai 2022, conducerea Arhivelor Naționale ale României – probabil sub presiunea crescândă a organelor Ministerului de Interne – a blocat accesul la documentele susceptibile să conțină marcaje de clasificare, indiferent de epoca istorică. Decizia a fost luată invocându-se „necesitatea verificării prealabile a conținutului unităților arhivistice solicitate la sala de studiu, în vederea asigurării respectării măsurilor cu privire la protecția informațiilor clasificate“. Mai pe înțelesul tuturor: secretele din timpurile fascismului și comunismului au devenit și secretele României democratice. S-a ajuns la aberații, inclusiv documente de la 1917 intrând sub acest halucinant regim de restricționare. Prin urmare, din punct de vedere al accesului la informația istorică, 2022 a fost un an de regres profund, fenomen pe care puțini îl puteau anticipa.
Toate aceste situații descrise mai sus vădesc existența unei democrații cu probleme, a unui sistem politic disfuncțional, uneori îndatorat reflexelor cazone. În loc ca momentul 24 februarie 2022 – invazia putinistă a Ucrainei – să fie ocazia accentuării transparenței, a accesului la informație, el a reprezentat o încurajare pentru atitudini care apropie România de practici specifice Estului Europei și Rusiei din primii ani de postcomunism.
Răzvan VONCU
Vom regreta anul care se încheie…
Cred că am mai spus că nu-mi plac bilanțurile.
În special cele care nu pornesc dintr-un imbold lăuntric, ci dintr-unul exterior, cum ar fi evidența faptului că, împotriva voinței noastre, ne pregătim pentru trecerea încă unui an. Un an care se scade, vorba lui Nichita Stănescu, din timpul vieților noastre, nu ale altora…
Nu cred că un an în care am dat o pandemie care a ucis milioane de oameni pe planetă (inclusiv câteva zeci de mii de români) pe un război pustiitor, care face terci o țară vecină nouă, poate fi judecat într-o balanță de tip bun/ rău. A fost – și încă este, la ora la care scriu aceste rânduri a rămas mai bine de o lună de zile din el – un an greu și apăsător, pe care îl resimt în gânduri, în bătaia de inimă și în încheieturi. Am fost recunoscător celor care ne-au oferit vaccinurile care ne-au permis să ieșim din izolare și să revenim la o viață normală, salvându-ne de moartea care ne pândea din umbră. Însă virusul, în fond, a învins. După ce a secerat milioane de vieți, ne-a obligat să conviețuim cu el: este prezent printre noi chiar și acum, chiar dacă nu mai este la fel de virulent ca în prima fază.
Și conviețuim fără să ne fi schimbat în vreun fel obiceiurile și comportamentul, semn că nu am învățat nimic din experiența tragică a pandemiei. Mai ales noi, în România. Investițiile în sistemul sanitar revin, din zona promisiunilor mirobolante, în cea a unui zero constant în ultimele decenii. Modul de lucru e același. Același este și dezinteresul pentru igienă, personală și publică, pentru curățenia localităților și a mijloacelor de transport. Să mai spun că 2022 putea fi un an al unor analize mai serioase cu privire la felul în care funcționează statul român, analize imediat înlocuite de triumfalismul de a ne afla, în conflictul din Ucraina, de partea bună a baricadei? O șansă ratată.
Nu am naivitatea de a crede că lumea merge spre mai bine, dar nici fatalismul de a accepta că tot ceea ce ni se întâmplă era/ este inevitabil. Din acest punct de vedere, 2022 a fost pentru mine (sunt convins că și pentru alții) anul unei mari oboseli. Oboseala de a tot arăta că se merge – în cultură și în societate – într-o direcție greșită și de a vedea că și eu personal, și toți cei mulți care fac același lucru ca mine, inclusiv de pe poziții ideologice și teoretice diferite de ale mele, nu suntem niciodată, dar absolut niciodată, ascultați. Intelectualul, omul de cultură, scriitorul nu mai sunt luați în seamă nici măcar în chestiuni care țin de stricta lor specialitate. După o viață de predat literatura română, îi spui – la unison cu breasla – ministrului Învățământului că nu se poate să formezi tineri români cu numai 16 scriitori canonici obligatorii în patru ani de liceu, iar ministrul, drept răspuns, reduce lista la numai 12 scriitori. Adică mai puțini decât are Madagascarul… Obosești, după un timp, în care observi că, fără să-ți pună botniță, sistemul politic și-a creat toate pârghiile care-i permit să te ignore și să ia, în domeniul tău, ce decizii poftește, indiferent de consecințele lor.
Nu fac pronosticuri, de regulă, însă acum risc unul: 2023 ne va face să-l regretăm pe 2022.
Varujan VOSGANIAN
Schimbare majoră de paradigmă
Luăm anul 1990 ca reper pentru a marca cât de departe am mers cu rătăcirile și îndreptările noastre în tranziție. Marcată de un sindrom al tergiversării și ambiguității, tranziția românească oferă evaluări diverse, funcție de unghiul din care privim și de persoana care privește. În ce privește, însă, paradigma planetară, reperul de care aminteam ne oferă, din păcate, o schimbare majoră de paradigmă, într-o cheie deloc optimistă.
Iată, în exprimări simple, paradigma sfârșitului de secol XX:
Se evoca tot mai puțin, mai ales după destrămarea Uniunii Sovietice, împărțirea lumii, geostrategic vorbind, în sfere de influență. Despre pericolul de război nu se mai amintea, nici la rece și, cu atât mai puțin, la cald;
Acordurile START dintre SUA și URSS/Rusia (începutul anilor ’90) nu mai prevedeau doar neproliferarea, ci chiar reducerea armamentului strategic;
Globalizarea era privită ca un mecanism planetar care să integreze economiile statelor mergând până acolo încât China însăși a devenit, în 2001, membră a Organizației Mondiale a Comerțului;
Prevenirea schimbărilor climatice a devenit o viziune tot mai larg împărtășită. Acordul de la Kyoto (1997) stabilea pentru prima oară obiective obligatorii din punct de vedere juridic pentru reducerea emisiilor;
Liberalismul părea a fi doctrina triumfătoare, mai ales după prăbușirea Zidului Berlinului. Se vorbea, chiar, de un fel de sfârșit al istoriei marcat, simbolic de triumful liberalismului;
Drepturile omului erau tot mai des invocate. Rolul Consiliului Europei, garant al acestor drepturi, a fost determinant în schimbările majore petrecute la începutul anilor ’90 pe continentului european.
Ce s-a întâmplat între timp, privind din promontoriul anului 2022?
Nu numai că se invocă iarăși sferele de influență, dar nu se mai vorbește de o lume bipolară, ci multipolară. Iar războiul rece a fost înlocuit cu un război de-a dreptul fierbinte.
Nimeni nu mai vorbește de reducerea armamentului strategic, lumea își numără focoasele nucleare. Utilizarea acestor tipuri de arme devine o amenințare apăsătoare, iar tot mai multe state se întrec în a dobândi accesul la arma nucleară;
Într-o lume a păcii, globalizarea e o virtute, într-o lume conflictuală, globalizarea devine o vulnerabilitate. Europa, obișnuită să exporte tehnologie și să importe resurse, este prima victimă a tentativei de a se integra într-o globalizare iluzorie;
Reducerea emisiilor presupune o evoluție organică de la energia bazată pe hidrocarburi la energia verde. Acest traseu a fost întrerupt brusc de criza energetică. Invocarea protecției mediului, ca o cale de ieșire din criză, e ultima dintre soluții, mai deloc invocată;
Din doctrină triumfătoare, liberalismul a devenit o erezie. Se vorbește mai mult de controlul piețelor decât de libera circulație. Criza liberalismului a dus, chiar, la apariția unui termen antinomic, versiunea negativă, tot mai frecventă a liberalismului, numită iliberalism. Așa cum apariția proletariatului erei industriale a dus la apariția marxismului, apariția proletariatului erei digitale duce la apariția neomarxismului. Spre deosebire de marxism, care a învins mai întâi în statele slab dezvoltate, nedemocratice, neomarxismul amenință statele dezvoltate, democratice;
Odată cu practicile în gestionarea pandemiei și apariția certificatelor digitale, drepturile omului riscă să fie un produs „made in China“.
Constantin ZAHARIA
Anul în care au revenit barbarii
Abia intrată într-o zonă de temperanță, criza provocată de virusul chinez a lăsat loc unei alte crize, de data aceasta de natură politică și militară. Din 24 februarie încoace, Europa se află sub șocul unui război absurd, declanșat de Rusia militaristă a lui Vladimir Putin. Atacul împotriva Ucrainei constituie un nonsens demn de cel mai devastator coșmar pe care Europa îl trăiește din plin, zi de zi, săptămână de săptămână. Marele „prieten“ de la Răsărit și-a dat arama pe față. Sub pretextul unei improbabile amenințări, a aruncat într-o luptă pe care cel puțin la început o credea victorioasă, mijloace tehnice și militare fabuloase, amenințând în mod deschis Occidentul cu arma nucleară. A trebuit ca ajutorul Statelor Unite și al Europei de Vest să intervină pentru a stabili un echilibru, ba chiar pentru a răsturna situația de pe front. Confruntată cu o strategie modernă, dar și cu un armament sofisticat, Rusia s-a dovedit incapabilă până acum să se adapteze unei situații fluide, în ciuda pretențiilor de înnoire a armatei și a echipamentelor. Ce ar mai fi de adăugat la toate acestea?
În primul rând, că pericolul nu a trecut, deși pierderile rusești de pe front sunt considerabile, iar speranța de cucerire a Ucrainei scade de la o zi la alta. Rămân însă unele concluzii îngrijorătoare de tras: pentru multă vreme de acum înainte (dacă acest „înainte“ va mai exista), Rusia este un partener imposibil, nefiabil, care practică minciuna ca politică de stat, asociată cu o ideologie delirantă. Iar majoritatea poporului rus își susține conducătorul necondiționat. Sclavul în genunchi, care visează la dominația lumii, parcă așa zicea marchizul de Custine.
În al doilea rând, principiul evidenței ne obligă să recunoaștem încă o dată (căci o știm din istorie) că barbaria vine din Est. Orice război este brutal. Dar aici nu mai este vorba de brutalitate, ci de un comportament barbar față de populația civilă, pe care noi românii l-am cunoscut în 1944. Astăzi, masacrele, răzbunarea oarbă, și simplul fapt de a invada o țară cu o cavalerie mecanizată așază Rusia în postura unei hoarde de barbari care se ridică împotriva civilizației.
Ar mai fi și alte rânduri? Fără doar și poate. Ne-am pierdut credința într-o lume pașnică, în care cunoașterea artistică ori științifică ar fi precumpănitoare. Am pierdut speranța în această lume pe care Europa a construit-o ca pe o superbă ficțiune. De fapt barbaria a existat dintotdeauna, Cioran are multe de spus în această privință.
Ce a adus nou anul 2022? Ei bine, toate acestea. E vorba de un rapel. Unul din profesorii mei din facultate, poate cel mai strălucit, spunea că nu trebuie să intrăm în panică, lumea se duce de râpă din a opta zi de la Creație. Iar acum se vede oare capătul acestei line plutiri pe apa sâmbetei?
Florina ZAHARIA
Ticăitul ceasului
Forța lumii stă în ticăitul ceasului.
În drumul nostru spre „capătul drumului“, în parcurgerea dintre pleoapa închisă și cea deschisă, de la lumină la întuneric, de la cum poate totul să doară la imaginar și utopic, trăim de toate: crize, pericole, lupte, sinucideri, vieți inutile, răni, război, boală, cantități mai mici sau mai mari de bine și de rău, complicații, dragoste, proiecte de suferință, proiecte de bucurie, nopți întunecate dar și autenticitate și bunătate, a trăi în inimă sau a trăi înafara sinelui – toate ne aparțin, clipă de clipă.
Numai așa conștientizăm ticăitul. Și compartimentăm totul în sertarele emoționale și afective în așa fel încât să reușim să dozăm viața cât mai concret și cu sens.
2022 a fost anul discret al limitelor.
Contexte politice și sociale au afectat partea culturală și artistică și au creat un vârtej care ne-a îngrozit la un moment dat și ne-a atribuit mai multă conștientizare, ne-a înarmat cu răbdare și idei noi.
Orașul nostru, zona de sud-est în care viețuim împreună cu literatura nu a cunoscut ghinionul acestor contexte care nu ocolesc nimic: am sărbătorit și Ziua Națională a Culturii și Ziua Poeziei și Ziua Mondială a Cărții.
Am sărbătorit și Ziua Limbii Române și Ziua Dunării și Ziua Educației. Ne-am bucurat de festivaluri naționale și internaționale de literatură, de folclor și fanfare, de târguri și spectacole pentru toate gusturile și pentru toate vârstele.
Într-un oraș în care bugetele se duc către spitale și ajutoare pentru sinistrați, către drumuri și infrastructură, a rezista cultural a fost o mare realizare. Și am avut de toate: piedici și încurajări, sfâșieri și dezechilibre, și mai presus de toate, realități și probleme rezolvate.
Motivația a fost măsura adaptării la vremuri teribile, la o societate bolnavă și la cum își gestionează ticăitul cei care cred că vor reuși indiferent de context.
Mihai ZAMFIR
Judecata rapidă și judecata literară
Se poate răspunde, aparent, foarte simplu: anul acesta a fost unul excepțional, în rău. În defavorabil, în mizerie. S-ar putea spune, deci, că a fost un an nefast. Să știți însă că nu e chiar așa. Să știm că nu e chiar așa! În realitate, întotdeauna a existat o relație specială între ceea ce facem noi – literatură –, între spiritul literaturii și tragedie. E o relație puternică și veche de când lumea. Se spune că, între arme, muzele tac – e adevărat, dar numai pe moment. Atunci tac, pe moment! În timp – nu, nu tac. Marile evenimente istorice tragice au făcut literatura să tacă pentru un moment, dar, după aceea, literatura și-a luat o revanșă, aș zice, spectaculoasă. Să ne gândim așa: Revoluția Franceză, Napoleon, Marele Război, Al Doilea Război Mondial au fost, fiecare dintre ele, surse pentru o literatură extraordinară. Sunt literaturi, precum răposata literatură sovietică pe care Al Doilea Război Mondial a salvat-o pur și simplu din mizeria tematică și obediența în care se afla împinsă de realismul socialist. Lupta cu germanii și nenorocirile războiului au fost o materie inestimatiblă, literar vorbind. Iată, deci, că literatura poate fi chiar salvată de evenimentele tragice.
Probabil că tot așa se va întâmpla și cu anul acesta sau cu anii următori. A fost un an de boli, nenorocirea pandemiei a venit pe neașteptate, un an de lipsuri, de crize, de război, de pierderi de vieți omenești, de acumulare de mizerie. Toate acestea au făcut ca, pe moment, literarul să treacă, aparent, în planul al doilea. Dar sunt convins că deja mizeriile contemporane și cele care vor urma constituie deja un material consistent, suculent pentru literatură. Deja probabil că se scrie literatură – cu încrâncenare, poate chiar cu disperare. Probabil că primele pagini, eu aș spune chiar primele multe pagini din ceea ce va constitui materia literară ieșită din război și boală se scriu deja, undeva, în numeroase puncte ale Europei. Mai ales ale Europei. De ce toate acestea? Simplu: pentru că, așa cum poate că refuzăm să recunoaștem, dar faptul este evident, literatura trăiește din suferință, din înfrângere și din tristețe. Stările de euforie beată, stările de fericire nu au provocat aproape niciodată literatură. Sau, în orice caz, nu au provocat aproape niciodată o literatură de calitate. Nefericirea, nenorocirea sensibilizează epiderma umană, dar sensibilizează, în același timp, și sufletul uman, și această sensibilizare, câteodată insuportabilă, este materia de la care pleacă literatura. Scrisul literar din asta trăiește – din ceea ce se întâmplă rău, reprobabil, nefericit. Putem spune, chiar cu riscul de a părea patetici, deși formula e chiar foarte realistă: nefericirea este momentană, dar rezultatul ei poate fi veșnic. Nefericirea unui popor, nenorocirea unei mari colectivități reprezintă o traumă, greu de traversat pentru unii, fatală pentru alții. Dar, pe de altă parte, poate provoca o literatură care, după aceea, înfruntă deceniile și secolele. E foarte posibil ca nefericirea contemporană să fie doar momentană, în timp ce rezultatul ei literar e probabil să fie veșnic. E un pariu ontologic. Dar să nu ne grăbim să calificăm un an problematic așa cum a fost 2022, ca fiind bun sau rău, un an fericit sau nefericit. Vom vedea după.