Înaintat în vârstă, pictorul Corot spunea: „pretutindeni văd peisaje de Corot“. Într-o similară situație am putea afirma că se află Constantin Călin, ajuns la a cincea carte închinată lui Bacovia, probă a unui devotament ieșit din ordinar, care a atins o nobilă fixație: „Evit cuvântul obsesie, dar ceva similar s-a petrecut. Am ajuns să întrevăd, în aproape tot ce citesc, posibile analogii cu Bacovia și poezia sa: aspecte comune și, deopotrivă, contraste. Un magnetism al minții atrage și reține, spontan, orice se potrivește cu preocuparea mea“. O inspirație ce pare a veni de pretutindeni, stimulându-l a i se supune: „într-o zi contactul cu o pagină de ceva, într-o zi vremea, într-o zi o vedere din parc, într-o zi o vorbă a cuiva, într-o zi o senzație acută, pe scurt orice îmi amintea de cel ce a scris Plumb și Bucăți de noapte“. Motiv dictat de „pulsațiile intelectuale și emoționale“, ajungând a se suprapune identității proprii, cu obiceiul recunoașterii permanente: „Să te povestești pornind de la un autor e un exercițiu stilistic; în cazul meu însă a devenit o necesitate“. Volumul pe care-l avem acum în față e un gen de „jurnal“ tematic, alcătuit din însemnări care concură la completarea perspectivei extatic deschise spre autorul admirat. Idealul criticului e cel de a-l aborda pe toate aspectele cu putință. Metodica răscolire până la cele mai imprevizibile asociații și umile detalii poate da, paradoxal, impresia spontaneității. Truda benedictinului se asociază cu inocența fericitoare a unor stări lăuntrice cu inventive zvâcniri: „Îmi inventez pretexte pentru ocoluri și popasuri. În permanență, înaintez și mă întorc“. În atari condiții, firește că imaginea lui Bacovia e situată pe un piedestal privilegiat, astfel justificat: „Alăturarea lui, în comentarii, de nume devenite celebre pe plan european și mondial (un Kafka, un Beckett) i-a împrospătat actualitatea, i-a prelungit-o, nu oricum, ci la un nivel înalt. Minulescu, Goga, Voiculescu, Pillat n-au avut atari șanse“. Cu atât mai incitant anevoioasă e reconstituirea unei asemenea personalități, cu cât biografia sa se caracteriza prin simplitate dolorică, izolare, monotonie: „el are o existență aproape fără martori, iar cei dispuși să vorbească sunt inconsistenți în relatările lor (dintr-o pagină de-a lor abia poți să scoți o frază semnificativă). Indiscrețiile asupra unor capitole ca boala și iubirea se lovesc de o opacitate de nepătruns“. Care ar fi soluția? Un procedeu colateral, evocarea unui mediu, a unei epoci din care să rezulte o figură dintru început spectrală: „Procedând astfel, poetul devine, ca într-o animație, o umbră proiectată pe un zid sau pe un ecran. Umbra unui mim! O aștepți când dispare, te bucuri când rămâne“. La un moment dat, Constantin Călin propune ipostaza unui autor concrescut cu creația sa, în așa măsură încât acesta practic dispare. O ființă-personaj de la început până la sfârșit: „Literatura l-a vidat pe Bacovia de putere. Aș putea fi întrebat: cum poate să fie vidat de putere cineva altfel dacă e bolnav? Faptul e totuși posibil când omul dispare sub masca autorului care a devenit. (…) El însuși și-a dat seama de periculozitatea unei atari situații, spunând, în al doilea interviu dat lui Valerian: «Din jocul de-a poetul nu poți ieși niciodată teafăr»“. Parametrii între care ar putea fi situat Bacovia țin de extreme. Pe de o parte, avem a face cu personalități străine binecunoscute, pe care criticul le introduce în analiza d-sale spre a certifica virtuala rezonanță internațională a poetului nostru, pe de altă parte, în contextul existenței modeste, în bună parte provinciale, de care a avut parte Bacovia, ies la iveală autori români necunoscuți. Cine i-ar mai pomeni cu alt prilej decât cel al anturajului, uneori de departe, pe care criticul i-l stabilește eroului său? Câteva nume: Leon Galeriu, N. Radu (N. Radu-Sarata), C. Petrov, Ion Vespremie, D. I. Iftinca, George Cociș, G. C. Băisan, Ștefan Tomozei. Ne oprim doar la unul singur din categorie, Gheorghe Savul, care, în interbelic, era prezent în „Viața Românească“, „unde publica lungi articole de estetică («scrisori» prin care pleda pentru un statut clar al acestei «discipline») și recenzii despre cărți de filosofie italiene, franceze și engleze. Era un intelectual curajos, independent în opinii, polemic. În «Scrisoarea doua» (definiția evaluării estetice), critică, fără complexe, pe Guyau și pe «Maestrul Kant» pentru că au fost, unul «prea larg» și celălalt «prea îngust» în definițiile lor“. În direcția căutării ineditului, Constantin Călin ajunge a-l asocia pe Bacovia cu nume cu care la prima vedere s-ar părea că nu are nimic comun. O manieră de a-i contura iarăși și iarăși personalitatea prin tușe provocatoare: „Câteodată mă tentează apropieri imposibile: de pildă, între Bacovia și Agârbiceanu“. Sau: „Sună, probabil, ofensator, dar uneori Bacovia îmi apare ca un Vlahuță concentrat. Azi, mulți și-l reprezintă pe autorul lui Dan diminuat, caricatural“. Dar și tangent la orizontul lui Van Gogh: „Vincent scrie fratelui său: «eu mă servesc de culoare mai mult în mod arbitrar pentru a mă exprima cu putere». Bacovia se folosește și el de culoare ca «un colorist arbitrar»“. Nu mai puțin Ion Țuculescu, bolnav fiind, o ruga pe soția sa să-i citească poeziile lui Bacovia. Și în cele din urmă, o acoladă unificatoare a „timpului“ bacovian cu prezentul: poetul a detestat un anume tip „numindu-l «hidos burghez» (v. Serenada Muncitorului). Burghezul contemporan nu se deosebește de rudele sale din vremea poetului. Sub anumite aspecte («aerul triumfal», atitudinea obraznică) e chiar mai respingător“. Mai precizează Constantin Călin: „Am sute de fișe care n-au intrat în urzeala narațiunii critice (…), iar numărul lor continuă să crească. Nu mă îndur să renunț la ele“. D-sa se gândește la „exemplul meseriașilor de odinioară: nici unul nu arunca materialele rămase după terminarea unei lucrări, fie lemn, fie cărămidă, fie var, fie pânză“. Noi ne gândim la o… Șeherezadă a literelor.