Ochiul magic 43/2022

Conspirația prostiei și a inculturii

În lumea asta se întâmplă numeroase lucruri inexplicabile, pentru care nu puțini arată un interes excepțional, adică pe măsura lucrurilor, și nu cred în explicațiile științei. S-ar zice că preferă ca inexplicabilul să aparțină fantasticului mai degrabă decât realității. Un bun exemplu este acela al OZN-urilor. Al extratereștrilor, dacă vreți. Oricâte studii științifice s-au scris pe această temă, tot mărturiile, fie și incerte, par mai convingătoare. Fenomenul poartă numele de obscurantism. În epocile religioase, în Evul Mediu, bunăoară, sau, și mai de mult, în comunitățile umane primitive, încredințarea că există întâmplări sau făpturi fantastice era, așa-zicând, populară, valabilă pentru societate sau pentru trib. Și era singura care exista. Despre obscurantism putem vorbi doar odată cu dezvoltarea științelor, care opun interpretărilor populare explicații care pot fi dovedite în mod riguros. Vechea încredințare că există fenomene care nu țin de realitate și pe care nu le putem explica era absolut firească înainte ca fizica, chimia, astronomia, biologia, medicina și alte discipline științifice să fie predate într-o școală deschisă majorității populației la o anumită vârstă, indiferent de religie, cu alte cuvinte, laică. Obscurantismul este considerat astăzi, în toată lumea civilizată, ca principala formă de retard social. Biserica a admis de la o vreme că trebuie să țină cont de descoperirile științei. Fără a-i convinge însă pe absolut toți credincioșii. Devadă că există oameni, și nu oriunde, ci în SUA, așa-numiții creaționiști, care continuă să considere că lumea a fost făcută de Dumnezeu cu aproximativ 7780 de ani în urmă, în ciuda probelor științifice că ea este cu mult mai bătrână. S-a propus chiar scoaterea darwinismului din școală și predarea creaționismului. Alții sunt convinși că bolile sunt și ele de la Dumnezeu și refuză medicina, preferând să apeleze la leacuri băbești nu să sărute moaștele sfinților. Astfel de cazuri sunt, pare-se, în epoca modernă tot mai numeroase, în pofida faptului că descoperirile științifice nu mai sunt puse la îndoială nici de școală, nici de biserică, cel puțin în Occidentul european sau în țări dezvoltate de pe alte continente. Și, totuși, culmea ironiei, tocmai acolo obscurantismul înflorește. Poate, alții mai inteligenți decât mine să fi aflat un răspuns satisfăcător pentru toată lumea. Cel care îmi trece mie prin cap nu are această pretenție. L-aș putea împărți în două. Când vorbim de indivizi, obscurantismul se datorează, foarte probabil, unei lipse a judecății: mintea unora nu asimilează decît prejudecățile. Aceste prêts-à porter intelectuale se datorează incapacității de a privi critic anumite tradiții, obiceiuri sau cutume familiale, adânc înrădăcinate în mentalitatea omului simplu. Când vorbim, în schimb, de comunități, cauza este lipsa de cultură, instruirea precară, de care răspunzător nu este atât individul, cât societatea. Cea dintâi categorie nu cunoaște niciun leac: prostia umană vine, ca și inteligența, de la natură. Abia a doua categorie reprezintă marea problemă: în cazul ei, leacul există și cea care trebuie să-l aplice este societatea, care are la dispoziție toate mijloacele, începând cu școala. Este evident că au făcut școală proastă, deși nu din vina lor, cei care, dacă văd niște linii albe încrucișate pe cer, ca mai acum două săptămâni, sunt convinși, fie că niște OZN-uri le-au lăsat în urma lor, fie că în spatele acestui fenomen se ascund niște forțe oculte (obscurantismul este frate bun cu ocultismul), eventual, internaționale, care conspiră împotriva bunăstării, a sănătății, a fericirii și, în definitiv, a vieții oamenilor. În acest caz, prostia și incultura se echilibrează reciproc ca vasele comunicante. (N.M.)

Ce se întâmplă cu Andrei Marga?

Nu știu ce se întâmplă cu Andrei Marga. Ne cunoaștem de multă vreme. Când era ministrul Educației, a fost invitatul meu la „Profesiunea mea cultura“ de la PROtv și am discutat despre proiectul lui de Lege a Învățămâmtului, unul din cele mai coerente din toți cei 28 de ani de când se încearcă înlocuirea legilor care datează din Epoca de Aur. (În paranteză fie spus, Legea din 1966 a fost una cu adevărat orientată spre viitor, dar, din păcate, Ceaușescu, inițiatorul ei, a schimbat-o în 1977, renunțând la aproape tot ce era mai bun în ea, deși n-a reușit performanța de a o face mai proastă decât aceea din proiectul dlui Cîmpeanu.) Eram la UNESCO în scurta perioadă în care Andrei Marga a fost ministru de Externe. Îmi amintesc că mi-a propus să țin la UBB un curs de literatură contemporană, urmând să fac naveta între Paris, București și Cluj. Pe ultimii metri ai rectoratului său, mi-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa, pe care, mandatul său încheindu-se, mi l-a decernat Ion Aurel Pop. După demisia lui Patapievici de la președinția ICR, Andrei Marga a preluat mandatul convins de mine fiind și în urma refuzului meu de a accepta funcția. Am avut o conversație telefonică interesantă în acea ocazie. În politică, am făcut parte din partide diferite, el țărănist, eu liberal, dar n-am avut niciodată grave diferențe de opinie. Mai mult, după ce eu am părăsit PNL și el, PNȚCD, mi-a mărturisit că se gândește să revină în politică numai dacă voi face și eu la fel. Relatez toate acestea ca să se vadă că am avut raporturi amicale și totodată un mare respect pentru intelectualul Andrei Marga, fiind convins, de altfel, de reciprocitatea sentimentului. E adevărat și că n-am fost singurul dezamăgit de prestația lui la ICR. Nu mai e cazul să intru în amănunte, prea bine cunoscute spre a mai fi reluate. În ciuda acestui precedent, declarațiile lui politice din ultima vreme m-au luat prin surprindere și m-au făcut să-mi pun întrebarea din titlul însemnărilor de față. Cred, de când mă știu, în rostul dialogului în orice dezbatere serioasă de idei. Faptul că Andrei Marga are, în legătură cu tragedia ucraineană, idei care nu se potrivesc cu ale mele, mi se pare firesc până la punctul în care, tratându-i pe cei care au opinii diferite ca pe niște nenorociți lipsiți de minte, el exclude de fapt dialogul. Declarațiile lui, trei la număr, cel puțin până în acest moment, sunt tot atâtea monologuri ale unui om care și-a astupat urechile cu ceară și nu mai este receptiv la niciun mesaj din afară. Mi-ar plăcea să cred că nici mesajul propriu nu și-l aude, ceea ce ar atenua oarecum gravitatea declarațiilor. Fiindcă e vorba nu numai de a nega realitatea unei agresiuni cu urmări tragice, ci și de a uita că în istoria noastră s-au petrecut agresiuni asemănătoare. Cum poți susține că Rusia este în dreptul ei de a anexa teritoriile ucrainene, fără să-ți aduci aminte că Ungaria hortystă a anexat în 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena și împinsă de la spate de Hitler, o treime din Transilvania românească? Mai ales, clujean fiind, deși încă nenăscut pe vremea aceea. Mă tem să-l întreb pe Andrei Marga ce atitudine ar fi luat în 1940. Prefer să nu știu. Ceea ce nu mă face să mă simt mai în largul meu, dar măcar îmi permite să păstrez o fărâmă de iluzie legată de ce e în mintea unuia din intelectualii marcanți ai acestei țări. Să fie vreo deosebire esențială între tragedia de ieri și tragedia de azi? Între Hitler și Putin? Eu nu văd niciuna, deși sunt sigur că orbul nu sunt eu, ci, îmi pare rău s-o spun, Andrei Marga. Aș fi putut da și alte exemple de măceluri istorice care ne privesc ca țară. Dar la ce bun, dacă Andrei Marga nu vede și nu aude decât ce vrea să vadă și să audă. (Nicolae Manolescu)

Răspundem

cititorilor

Dl. Ioan Gâf-Deac recidivează: comite o a doua

Plângere, reclamație, proiect de demers către instanță, în care, pe 60 de pagini, ne acuză în solidar pe subsemnatul, ca diriguitor ce mă aflu; pe Cronicar, pentru a-i fi considerat „jalnice“ versurile citate la rubrica Rebut a României literare; revista însăși, dar nu pentru a le fi tipărit la rubrica Rebut, ci pentru că a găzduit în decursul anilor poezii imorale datorate unor „pornostaruri“ ca, între alții, arta Petreu, Gellu Dorian, Ion Cocora, Ion Cristofor, Ioana Ieronim, Ștefan Mitroi, Radu Ulmeanu, Mihók Tamás, Lucian Vasiliu; numeroase alte publicații, inclusiv on-line, pentru aceeași vină, printre „pornostarurile“ cărora se numără cuplul Mircea Cărtărescu-Ioana Nicolae; iar pentru a fi frecventat respectiva poezie de bordel, sunt țintuiți la stâlpul infamiei și o mulțime de recenzenți. Nu putem să nu fim în admirația autorului pentru munca uriașă pe care a depus-o, într-un interval foarte scurt, chiar dacă n-a cules cu mâna lui întreaga recoltă, o parte fiind adunată de prin hambarele „Cotidianului“, operă a eminescologului de dată recentă I. Spânu.

Plâgerea etc. este delirantă, compusă din invective grosolane, calomnii, procese de intenție și denunțuri după ureche („cum zic unii“). Cum nu vrem să murdărim cu toate acestea paginile revistei noastre, ne mărginim să redăm ce spune dl Ioan Gâf-Deac despre ea: „o publicație de un kitsch oribil (subl. mea – N.M.)“, „cuib de decadență, distrugător de limbă și literatură română“, care „funcționează lăfăindu-se subcultural pe banii Statului român, destructurând în chip politic, neomarxist, la comandă, literatura română“. (Spunemi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești: ne a mai făcut cineva, de curând, neomarxiști, Alexandru Matei, pe blogul personal, una din goarnele dâmbovițene ale politicii corecte. Lasă că marxismul, fie el de dată nouă, adică, neo, nu prea le avea cu decadența și cu pornografia. Din contra.) Plângerea etc. se încheie cu o somație în toată regula, care, în cazul în care RL nu-i dă curs, devine o amenințare cu justiția. Revista este notificată să convoace de urgență Colegiul de redacție (se vede că dl Ioan Gâf-Deac nu citește din revista noastră decât poeziile porno, altfel, ar fi remarcat că n-avem organul cu pricina), împrejurare în care să fie invitat dl Ioan Gâf-Deac personal, „ca parte vătămată“ și care „trebuie să se desfășoare pe baza unui respect reciproc, civilizat, legal și, nu în ultimul rând, dl prof. univ. dr. Nicolae Manolescu trebuie să facă proba bunei-credințe și să retracteze afirmațiile false, denigratoare, calomnioase și defăimătoare la adresa mea“. Îi mulțumim că ne-a scutit să ne stabilim singuri ordinea de zi. Cu alte cuvinte, suntem poftiți pe un ton autoritar și care nu admite replică să-i prezentăm dlui Ioan Gâf-Deac în persoană scuzele noastre, pentru a-l fi denigrat, calomniat și defăimat prin afirmații false etc. Nu mai e nevoie să adaug că, în caz contrar, denigratul, calomniatul și defăimatul, era să zic poet, nu, nu poet, ci autor de „texte prozo-poemice“, ne va deferi justiției. Îi mulțumim de asemenea că ne pune la dispoziție un colac de salvare de la neînțelegerea „textelor prozopoemice“ ale d-sale, adăugând o anexă întinsă pe vreo 15 pagini, în care își expune minuțios metoda proprie de

lucru manual (Cum scriu) și nu pentru oricine, ci tocmai pentru poeții pe care-i gratulează cu titlul de „pornostaruri“, precum și pentru criticii din grupul infracțional organizat pe banii Statului român care plănuiește „distrugerea“, „destructurarea în chip politic“ (bine totuși că nu poetic! – N.M.) a literaturii române. Lămuriri extrem de binevenite: „Prozo-poemele mele se nasc fragmentar (din respirații), ele trăiesc atâta timp cât se află în creuzetul/procesul scrierii și-apoi se pun deoparte.“ Nu putem să nu constatăm, cu părere de rău, că toată tărășenia nu s-ar fi produs dacă dl Ioan Gâf-Deac se ținea de afirmația din urmă și își punea prozo-poemele la păstrare. Așa fac toți bunii gospodari cu murăturile destinate propriei folosințe. Consumul public în prăvălie e, vai, mult mai exigent. (N.M.)

P.S. Între timp ne-a parvenit și o a treia Plângere etc. Curată grafomanie! Chiar dacă dl Ioan Gâf-Deac a uitat că există un punct ortografic la fel de valabil ca și virgula, în ce ne privește, alegem să punem punct aici.

Din reviste adunate

Scrie Sever Voinescu în DILEMA VECHE din 6-12 octombrie: „În general, trec drept un conservator. Lumea nu e nedreaptă cu mine. Nu am nimic de obiectat, pentru că eu însumi mă consider astfel […] Mă simt validat perfect în identitatea mea când pri vesc «tribul» advers, cel al progresiștilor anticonservatori […] Dar dacă mă judec prin asemănare, recunosc, încep să am probleme[…] Încep să fiu exasperat, când văd printre «ai mei» tot mai mulți indivizi care sunt exact așa cum ne descriu clișeele agresive ale celor mai neîmpăcați adversari: bătuți în cap, obtuzi, fanatizați de sine, intoleranți, veninoși, scandalagii și, mai ales, ipocriți. Astăzi trec drept «conservatori» fel de fel de iluminați apucați, de conspiraționiști […] care urăsc din rărunchi Occidentul […] Mă fac să iau distanță și alți «conservatori», care apără Europa, democrația și libertatea

de UE, pe care o numesc noul URSS.“ Nu e nevoie să precizăm la ce formațiuni și la ce politicieni, de la noi sau din alte țări, se referă autorul. Dar i-am înțeles dilema, pe care o au, cu siguranță, și alții. Ne-a pus pe gânduri totuși faptul de a nu găsi alt cuvânt pentru „conservatori“. Nu de alta, dar e greu de admis că Titu Maiorescu și George Simion au parte de aceeași etichetă politică. Atunci, să-i numim pe aurari și pe trumpiști „reac ționari“? Nu e co rect nici așa: ne amintim că în limba de lemn a ideologiei comuniste așa erau denumiți adversarii regi mului, prin opoziție cu „progre siștii“. Nu face să ne încurcăm cu termeni moșteniți din Epoca de Aur (deși poate că nu e o coincidență preferința pentru cel mai valoros metal!). Ce-ar fi să tăiem nodul gordian și să-i numim „extremiști“, fără deosebire de orientare, de dreapta, cum se consideră ei, sau de stânga, cum îi consideră cei care cunosc proverbul franțuzesc cu extremele care se ating. În definitiv, și Ceaușescu se considera de stânga internaționalistă, deși devenise de dreapta naționalistă, adică altfel decât era.

În aceeași publicație, dar în numărul din urmă cu o săptămână, Rodica Zafiu explică sensurile cuvântului bâtă în numeroasele expresii referitoare la prostia umană: prost bâtă și altele. Nu spune însă nimic despre bâta ca bâtă. Să fi dispărut și sensul primar al cuvântului din DEX? Am verificat și m-am liniștit: n-a dispărut.

Scrie Andrei Cornea în „22“ din 4-17 octombrie: „Ministrul Cîmpeanu nu s-a prăbușit singur, ci trăgând după el șandramaua numită «România

educată», proiectul moșmondit în cotloanele de la Cotroceni.“ Unde nu dă Dumnezeu? Întrebarea este dacă prăbușirea ministerială trage în jos și o construcție mult mai rezistentă la bunul-simț profesional care este palatul

(chiar dacă din cărți de joc, nu de citit) al proiectului de Lege a Învățământului. Apropo de Legea Învățământului: în același număr din „22“, Cristian Preda se întreabă: „E nevoie de o nouă lege a educației? […] Cîmpeanu a propus două legi noi (una pentru gimnaziu și liceu, alta pentru universitate – n.n.). Să fie aceasta soluția corectă?“ În sens propriu, nu există o lege a educației; legea reglementează învățământul, nu, în mod nemijlocit, educația. Prin intermediul instituției în care tinerii învață carte. Educația vine pe cale de consecință. N-ai carte, n-ai parte: cu alte cuvinte, dacă nu beneficiezi de cunoștințele necesare, nu poți fi considerat un om educat. În al doilea rând, nu încape îndoială că proiectul lui Cîmpeanu nu poate fi ameliorat; e nevoie de o lege nouă; de una sau de două, e mai puțin important. Îmi vine în minte o comparație: păstrând proporțiile, o reformă absolut nefuncțională, cum este cea despre care vorbim de o bună bucată de vreme, se află în situația regimurilor comuniste, care n-au putut fi făcute transparente (glaznosti), nici reformate (perestroika), cum își închipuia Gorbaciov, și nici nu li s-a putut aplica un chip uman, cum susținea (fără să creadă o iotă el însuși) Ceaușescu: regimurile au trebuit demolate, piatră cu piatră. Ceea ce se pare a fi unica soluție eficientă și pentru reforma lui Cîmpeanu.

(Cronicar)

 

Minunății, Horațiu, minunății!

Minunății, nu bizarerii; Horațiu Mălăele,

nu shakespearianul Horatio sunt subiectul

Dosarului publicat în „Apostrof“ 9/2022, la

care m-am referit într-o notă din această

pagină acum o săptămână. Faimos ca actor

și regizor, Horațiu Mălăele este, fapt mai

puțin cunoscut, și prozator, poet, desenator.

Dacă vreți să știți mai multe despre el, citiți

ampla prezentare pe care i-o face în revista

clujeană Ion Bogdan Lefter. Dacă vreți să știți

cum se vede pe sine, priviți-i autoportretul

desenat în linii subțiri ca firul de păr (din

păcate n-am permisiunea de a-l reproduce)

sau citiți-i prezentarea pe care și-o face singur.

Iată: „Câțiva spectatori și aplauze răzlețe lau

încurajat să imite oamenii. Mulți ani mai

târziu, rămas singur, a plecat în căutarea

sinelui. L-a găsit în praful drumului, stând

pe o piatră și fumând. S-au privit îndelung

fără să se recunoască. Doi străini.“ Proza și

poezia merită de asemenea citite. Bucățile

în proză, deși scurte, concentrate, admirabile,

nu pot fi reluate aici din motive de spațiu.

Ceea ce pot, în schimb, să fac este să aleg

pentru cititorii RL două poezii. N-au nevoie

de niciun comentariu: „Va fi-ntr-o noapte,

poate-ntr-o zi,/Când vei muri, când voi

muri…/Dar ce contează, noapte, zi,/De vei

muri, de voi muri…//Căci mult mai important

ca timpul,/Pământul, cerul sau Olimpul,/E

datu-acesta, că-ntr-o zi,/Nu vei mai fi, nu

voi mai fi…“ Și: „Ruine, ruine,/Burgul e

scrum,/Prințul nu vine,/Castelul e fum.//Cu

mâinile-n tâmple,/Domnița-i pierdută/Și

ochiu-i se împle/De-o lacrimă mută.//Și

lacrima-i curge bogat pe podele,/Îneacă

iatacul, grădina, cărarea,/Se-aruncă năpraznic

prin văi și vâlcele,/Inundă și marea, și munții

și zarea.//Tăcere e totul, pierdut e cuvântul,/O

lacrimă rece e-acum tot Pământul.“

Minunății, Horațiu, minunății! (N.M.)