În (auto)prezentarea de pe coperta a patra a celei mai recente cărți a istoricului și criticului lite rar Nicolae Oprea, Puncte de reper în istoria literaturii române (Editura Limes, 2022), se rețin două afirmații care proiectează, în fond, țintele volumului: „Culegerea de glose și comentarii critice mai ample reliefează o serie de repere determinante din evoluția literaturii române, reflectate în viața și opera unor poeți, prozatori sau critici literari veritabili (…) În dubla iposta ză de critic și istoric literar, autorul evită truismele comentarii lor consacrate, cu privirea ațintită îndeosebi asupra unor opere subapreciate sau ignorate în sintezele istorico-literare“. Autorii din sumarul cărții sînt, așadar, veritabili, consacrați în istoria literaturii noastre, în afara discuțiilor/ disputelor privind valoa rea lor literară: Eminescu, Macedonski, Caragiale, Rebreanu, Sadoveanu, N.Manolescu, Arghezi, Ion Pillat, Vinea, Vasile Voiculescu, Gellu Naum, Ion D. Sîrbu sînt nume în afara oricăror dubii. Contri buția originală a lui Nicolae Oprea nu se află aici; ea este așteptată de la abordarea unor „opere subapreciate sau ignorate“ și de la fixarea unor piste de lectură care întîlnesc acele „amănunte“ ce fac farmecul demersului recuperator al criticii și istoriei literare.
Astfel, Nicolae Oprea scrie despre epopeea manuscriselor eminesciene din „lada burdușită“, iar investigația începe ca în filmele polițiste („detectivii“ Șt.O. Iosif și Ilarie Chendi află că lada respectivă fusese însușită, la cîteva luni de la moarte, de „trei domni care s-au prezentat «prietenii răposatului»“), la care adaugă o remarcabilă analiză a variantelor la Odă (în metru antic) și Glossa. Într-un studiu mult mai amplu, cri ticul delimitează poeticile „în etapa de creație junimistă“ a lui Al. Macedonski, dar și „primele“ infiltrații parnasiano-simboliste“, cu judecăți de valoare fără echivoc, pentru ca pe I.L. Caragiale să-l citească la fel cum se întîmplă de o sută de ani, „cu privirea bifurcată înspre text și spre realitatea din jur“, constatînd cu umor, dar nu fără amărăciune, că autorul Scrisorii pierdute rămîne „cel mai mare prozator comico-satiric de astăzi, un precursor vizionar care poate fi integrat orga nic în cadrul literaturii române contemporane“. În economia studiilor caragialiene, se reține, în primul rînd, Textul și meta-textul, unde Nicolae Oprea face un inventar surprinzător al „încorporării“ în proze mai ample a unor schițe satirice publicate în „Moftul român“. Nu lipsesc judecățile de valoare originale în cazul lui Liviu Rebreanu, apoi, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Gellu Naum. Spectaculoasă este comparația operei lui N. Manolescu cu aceea a lui I. Negoițescu, într-o retrospectivă intitu lată Primele istorii ale literaturii române după 1989.
Multe dintre analizele cărții au ca punct de plecare dezamăgirea autorului față de indiferența contem poranilor privind evenimentele lumii literaturii: „În toamna anului 2021 s-au împlinit 140 de ani de la nașterea lui George Bacovia, dar aniversarea a trecut aproape neobservată în presa literară“. Asemenea afirmații au devenit, din păcate, o obișnuință a ficționarilor care constată, neputincioși, pierderea capitalului simbolic al scriitorului după anii 1990. Nicolae Oprea recitește opere ale clasicilor și contemporanilor prin „lentila“ utopie/ distopie, ca în cazul lui Caragiale, Ion Ghica, Vasile Voiculescu, Ion D. Sîrbu, cu detalieri importante și întemeiate despre opera „cerchiștilor“ I. Negoițescu, C. Regman, Radu Stanca.
Citind ana lizele din Puncte de re per în istoria literaturii române, ai impresia că autorul nu spune tot, păstrînd „restul“, poate esențialul, pentru viitoare proiecte mai ample; subiecte și ar gu mente are suficiente pentru pea purcede la construirea unor monografii despre (măcar) Al. Macedonski, M. Sado veanu, T. Ar ghezi, Ion Pillat, V. Voi culescu, I.D. Sîrbu, Cercul Literar de la Sibiu.