Un film din 2001, Până unde mă vor duce picioarele, coproducție germano-rusă (!?… – Honni soit qui mal y pense), relatează povestea evadării unui prizonier de război dintr-un lagăr de muncă siberian și a drumului spre casă, mii de kilometri cu înfruntări de pericole și un peisaj neprimitor, ca să-și reîntîlnească familia. Nu intrăm în amănuntele filmului sau ale poveștii. Putem reține că doar ceea ce ține de omenesc reglează valorile umane, nu bătălia pentru edificarea unor imperii, chiar dacă și o asemenea bătălie poate ameți mintea și încrîncena sufletul. Mai putem reține și că drumul prin războiul de apărare al Ucrainei seamănă cu acea metaforă a mersului înainte, prin luptă, cît te duc puterile, sau picioarele, după cum poate sugera filmul amintit. Un asemenea mers/ demers ilustrează fața bună a războiului, dacă putem spune așa, reacție la ceva neașteptat și neprevăzut, dar mai ales sforțare de a înlătura o nedreptate. Un asemenea război, drept, determină schimbări majore, cum ar fi transformarea unui comediant într-un erou (național). Cealaltă față a războiului, exprimată prin întregul său ca pericol, față dată de manifestarea răului în sine, este ilustrată de agresiunea împotriva unei țări care, oricum am vedea lucrurile, înțelegea să trăiască pașnic. Hidoșenia agresivă se reflectă deodată în chipul celui care semnează agresiunea, încărcat de cele mai sugestive calificative negative. Un om, șef de stat, alcătuit din bune și rele, dar, să zicem, acceptat ca atare, e transformat deodată, prin prisma faptelor sale belicoase, în balaurul lumii. Contribuie, desigur, și anturajul la asta, dar el pune pecetea pe faptele reprobabile. Răsturnarea de condiție tulbură mersul lumii. Este incredibil ca un om cu capul pe umeri să parafeze acte abominabile. Forell Clemens, soldat neamț, eroul din filmul Până unde mă vor duce picioarele, este purtat spre izbîndă de puterea credinței, care poate învinge orice obstacol rațional, demonstrîndu-se că rugăciunea face minuni. Ce rugăciuni înalță Putin – și acoliții –, ce credință demonstrează cînd își face cruce la televizor, după care poruncește aruncarea de bombe și rachete asupra unor femei, copii sau bătrîni numai pentru că nu vor să-i intre în voie? În care voie? Un război care întoarce lumea pe dos, pe care lumea nu poate să-l accepte. Ridici arma împotriva unor soldați, a unor șefi militari sau politici, dar nu împotriva unor oameni pașnici. Un război e plin de tot felul de răutăți comise asupra oamenilor nevinovați, dar războiul lui Putin, așa cum îl exercită acesta, vine cu o atrocitate în plus. Care este aceasta?
Fără nicio reținere
Observam în treacăt, într-o știre tv – dar cîte semnificații nu sînt cuprinse în cele trecătoare! – o bătrînă, cred că ucraineancă, impresionată de imaginile atroce ale războiului din țara ei, care spunea despre acea „operațiune specială“ militară că este o batjocură! Nici una, nici alta. A cunoscut și alte războaie, Al Doilea Război Mondial, poate a avut soț sau fii care au participat la lupte în diverse teatre de război (poate în Afganistan), dar, zicea ea, așa ceva n-a mai văzut. Femeia aceasta cu, desigur, o semnificativă experiență de viață, trecută prin multe greutăți, altfel o ființă obișnuită, ca oricare alta, definea, cît se poate de clar, războiul din țara ei: o batjocură. O batjocură administrată de cel care, iată, s-a încărcat deodată de o mulțime de calificative negative, la care nu s-ar fi gîndit nici cei mai înverșunați contestatari ai lui de pînă la război: terorist, nebun, dictator brutal, criminal de război, bolnav care alunecă spre moarte sigură… Calificative grele, pe care mentalul colectiv le răstălmăcește în fel chip. Războiul nedrept schimonosește fața celui care îl poartă.
Războaie au mai fost și vor mai fi, de obicei nedrepte. Unii cred de cuviință să le numească motoare ale istoriei, ale progresului… Păreri și teorii vor fi dezvoltate mereu. De-a lungul timpului, mașina de război, oricine ar fi construit-o, a progresat, s-a perfecționat. A cîștigat o dinamică mai rapidă. Dar a sporit – și sporește mereu – în capacitatea de a ucide: oameni. Și de a distruge din ce în ce mai mult: realizări materiale. Ostilitățile au evoluat însă întotdeauna într-o anumită logică, chiar dacă din ce în ce mai greu de acceptat. S-au respectat anumite forme de acțiune, chiar dacă se mai aplicau și lovituri sub centură – strategice, tactice, mintiri de acorduri făcute între beligeranți. Violențe care au sfidat insuportabilul s-au produs mereu. Mai rar însă batjocură, așa, fără nicio reținere.
Unde-i înțelepciunea?
Ne-am obișnuit să urmărim războaiele din contemporaneitate-actualitate cu o anumită detașare, derulate mai mult pe sticla de știri a televizoarelor, desprinse de „actualitatea“ noastră, fără o reacție implicată și, fapt important, trăgînd mai mult cu ochiul la idealul cavaleresc, la izbînzile literare sau cinematografice cu care ne mai delectăm. Nu putem să negăm faptul că, insistent cultivat… cultural, codul cavaleresc ne marchează percepția. Nu mai puțin importantă a fost contribuția Bisericii la afirmarea codului de onoare cavaleresc, într-o societate socotită cîndva violentă endemic, ridicîndu-se în sprijinul celor lipsiți de apărare și încercînd să-i calmeze și pe nobilii belicoși care doreau să-și extindă puterea și posesiunile, cultivînd ea, Biserica, sacrificiul de sine pentru salvarea celor sărmani și inocenți. Ne-am obișnuit ca noi, europenii, să ne înscriem într-o asemenea paradigmă și să credem că Europa s-a vindecat de surprize războinice. Că mai există pulsiuni belicoase, e de înțeles, un organism viu se mai confruntă și cu noxe, dar pentru eliminarea acestora credeam că deținem mijloace și, mai ales, înțelepciune necesară. Dar iată că nu toți… europenii sînt înțelepți. Intrăm din nou într-o epocă a violențelor endemice? Se vorbește, pe urmele teoretice ale lui Samuel Phillips Huntington, de refacerea „ordinii mondiale“, de căutarea, de către ruși, a înscrierii într-o anumită ordine mondială, dar ceea ce vedem este o refacere pur și simplu a războiului, cu un apetit bolnăvicios.
Războiul lui Putin
Războiul lui Putin are, desigur, toate calitățile negative ale unui conflict nedrept. Forță de distrugere, năucire informațională, inconștiență, capacitate de stimulare a răului din om, dar și manifestarea cu precădere a batjocurii. Prin batjocură, răul nu doar că găsește o cale liberă de manifestare, instinctuală, dar este gestionat cu luciditate și cinism, deliberat, folosit ca soluție pură, îndreptat programatic spre cei care ar trebui, de fapt, scoși din calcul: oamenii fără apărare, care n-au nicio legătură cu conflictul, cel puțin teoretic. Bombele și rachetele ucid femei, copii, bătrîni, distrug autoturisme, blocuri de apartamente, instituții culturale. Prezenți întîmplător pe stradă în căutarea unui magazin alimentar sau a unei surse de apă, care n-au nici un rol în conflict, civilii sînt luați în cătarea armei și împușcați „în cîmp deschis“, ca iepurii, în acțiuni fără logică, fără urmă de demnitate din partea ucigașilor. A, zice Putin, nu vreți să fiți cu mine, atunci în neant cu voi!… Modul cum se procedează e înjositor. Ucigașul, nu doar că ia viața unui om fără apărare, dar îl și înjosește, îl batjocorește, în văzul lumii, fără discernămînt. Îi ia viața jubilînd cinic și mincinos, cel ucis neavînd altă vină decît aceea de a exista. Ucigașul își bate joc de existența celui aruncat fără rost în neant. Își bate joc de propria existență. Cel care face asta nu poate invoca scuze, scopuri sau idealuri. Ce ideal să atingi cînd îți bați joc de idealul celuilalt? Ucigașul se înjosește, desigur, pe el, și pe el, dar nu-i pasă. Nu are în vedere niciun bine. Nici binele lui. Putin a pierdut deja. Rusia pierde și ea.
Cei care se bat, ne place să credem, respectă de obicei un cod, cum ziceam mai sus, o înțelegere, pentru atingerea unor țeluri disputate, care nu se (mai) pot rezolva prin vorbe, diplomatic. Își pun în joc propria ființă, ființa întreagă. Ne amintim, care ne amintim, de Baba-Novac, din poezia lui Alecsandri, care, eliberîndu-l pe Gruia dintre turci, evident mințindu-i mai întîi pe turci („Cu desagi, cu buzdugele/ Pline de mahmudele.“), se aruncă în mijlocul luptei: „Bate tu marginile,/ Eu să bat mijloacele,/ Că le știu soroacele.“ Se implică în „luptă dreaptă“, precum atîția eroi ai istoriei sau ai literaturii. „Eroul“ nostru din inima Kremlinului, erou negativ, întunecat al istoriei în curs, se bate de la distanță, cu mînă moale, cu minte moale (deși nu recunoaște așa ceva), nu știe ce-i lupta adevărată, care are un scop bine definit. Scopul luptei lui Putin este absurd și, în pași mici, e slab definit. Un scop crunt și schimbător, prefigurat de un erou pe care nu-l mai poți cuprinde cu rațiunea. Nu se implică direct în luptă. Sabia e purtată de o mînă artificială, lipsită de orice simțire, comandată de o minte ruptă de realitate, de secol, de cutume, de omenesc. Schimbă pînă și sensul credinței religioase, pe care o afișează cu nonșalanță, dar care nu-l face să ia aminte la soarta celor slabi. Cu cît sînt mai slabi, cu atît îi batjocorește mai tare. Cu bombe și cu rachete. Cu spulberarea dorințelor lor domestice. Nepăsător la suferințele lor, la așteptările lor. În raport cu soarta celor slabi și inocenți, nu-și mai poate ascunde relele intenții.
Putin, spunînd că afirmă identitatea Rusiei, infirmă identitatea Ucrainei. Încearcă să distrugă o țară, o tradiție, printr-o acțiune perversă. Surprinde și bulversează o lume întreagă, îi anunță acesteia distrugerea. Pune sub semnul întrebării existența lumii într-un mod batjocoritor.
Cu prețul vieții
În aceste condiții, este firesc ca ucrainenii să fie fermi și plini de tot curajul, pentru că scopul lor e clar. Cît vor putea să-l țină drept. Se luptă pentru ce au mai scump, țară, existență liniștită, identitate. În versurile unui poet precum Taras Șevcenko le putem descoperi dîrzenia. Țarul de la Kremlin le neagă ucrainenilor dreptul la a avea o țară a lor, la a fi ca popor, la propria istorie, la faima de a fi în sine. Încearcă să le anihileze ființa. Dar, spune monahul Agapie Criteanu, (în Mîntuirea păcătoșilor, 2009): „Al cincilea păcat, este clevetirea și vorbirea de rău, cu care rușinezi și defaimi pe aproapele și-l vădești ca un om rău și viclean, și-i faci multă pagubă și primejdie, fiindcă îi iei cinstea și faima lui, care o au toți mai scumpă decît orice lucru al lor, iar unii mai mult decît însăși viața lor.“ Cît de urît sînt priviți ucrainenii din perspectiva invadatorilor? Cîte minciuni nu li se pun în seamă? Cum sînt luate în batjocură cinstea și faima lor? Asta îi întărește însă, îi motivează și îi determină să lupte chiar cu prețul pierderii vieții! Geopolitic putem purta multe discuții, dar ființial ar trebui să respectăm anumite constante.
Lumea întoarsă pe dos
Pe de altă parte, nici cu cei care se gîndesc de pe acum la oportunitățile legate de reconstrucția Ucrainei după război nu ne e rușine. Își fac planuri din vreme cum vor proceda, cît vor cîștiga. Cu cît mai multe case distruse, cu atît mai multe cîștiguri postbelice. E de luat aminte și la asemenea mentalități. De fapt, observînd exprimări pe o asemenea temă, e de luat seama la prostia ce-i mînă în spațiul public pe unii politicieni sau ziariști! Realitatea este că, cu toate dezbaterile pe care le inițiază tema, încă nu ne-am dumirit ce este (cu) acest război. Încă tatonăm țesătura lui sulfuroasă, ne mobilizăm în sprijinul ucrainenilor încercînd să dibuim ceva, un ceva încă ascuns, facem și desfacem scenarii. Ne tulbură profund. E, cum ar zice André Glucksmann (referindu-se la cutremurul din Lisabona, 1755), „un tsunami al sufletului“. Aveam, mai aveam nevoie de un asemenea cutremur? Se vorbește, pe urmele lui Huntington, de refacerea „ordinii mondiale“, de căutarea, de către ruși, a înscrierii într-o anumită ordine mondială. Ar fi, într-o bună așezare diplomatică…, și dreptul lor să caute așa ceva. Dar ceea ce vedem este o refacere pur și simplu a războiului, cu un apetit bolnăvicios. Un război căruia nu-i poți prefigura încheierea, ori de care parte a baricadei te-ai afla. Cum să construiești o nouă lume cu oameni bolnavi? De aici și reacția… mondială a lumii civilizate: încercarea de blocare a unui rău endemic. Un rău care face existența insuportabilă. Care batjocorește existența. Ce poți spune altceva despre cei care spun că nu le pasă de existența lumii, că sînt gata s-i aducă extincția prin folosirea bombei nucleare? Ne plăcea să credem că bombele nucleare au ca rost principal blocarea războiului, nu distrugerea totală a lumii. Cea mai mare batjocură adresată lumii în care trăiești este să o întorci pe dos, așa, fără nici o reținere.
Dreptul la viața pașnică
O familie din zona de conflict, Donbas mi se pare, chestionată de un ziarist ce crede despre situația în care se află, spunea ceva de genul: „Nu ne interesează cine ne conduce, unii sau alții, dar vrem să fie liniște!“ Nu văd neapărat în asemenea mărturisiri o dezertare în fața demnității, ci, mai întîi, un elogiu adus vieții în sine, traiului în bună înțelegerii cu tine și cu cei din jur, expresia unei valori maxime. Administrația „cetății“ asta ar trebui să aibă ca țel: protejarea și îmbunătățirea vieții pașnice, nu răscolirea lumii prin cucerirea nedreaptă de alte și alte teritorii. Bătălia pentru cucerirea fericirii se duce în altă parte decît pe cîmpul arat de bombe.
Addenda
(Teroarea care înaintează în eroare)
Într-o lume care se confruntă cu atîtea acte nedrepte de terorism caracteristic conflictului asimetric, Putin ridică terorismul de stat la cote inimaginabile într-un război nedeclarat și, teoretic, socotit neconvențional, care face abstracție de reguli stabilite pe cale diplomatică. Un război nedrept și inuman, dincolo de rațiunile avansate de cel care l-a declarat. Terorismul a cunoscut o mare degradare față de fazele sale inițiale, iar această degradare este gestionată/ promovată, acum, la nivel statal. Am putea face o comparație, mai mult în cheie retorică, mergînd la observațiile unui prozator, sovietic de altfel, frămîntat de erorile ideologice pe care le-a comis, interesat de investigarea istoriei și aplecat asupra epocii staliniste, Iuri Trifonov. La un moment dat mărturisea că îi este rușine de primul său roman, influențat puternic ideologic. Într-un interviu acordat în martie 1978 ziarului italian „Paese Sera“, Iuri Trifonov, pornind de la faptele evocate în romanul său Neliniștea, face cîteva remarci care, dincolo de subiectivismul autorului, reflectă un observator atent al istoriei și o gîndire fixată relevant asupra devenirii acesteia, a actelor/faptelor cu care aceasta se hrănește. Iată ce mărturisește romancierul: „Între teroriștii de azi și teroriștii care acționau la sfîrșitul veacului trecut în Rusia țaristă există o diferență esențială. Teroriștii ruși de care vorbesc în romanul meu istoric Neliniștea erau, în general, niște idealiști. Idealiști aflați, bineînțeles, în eroare. Dar le erau proprii conștiința și etica umaniste. Se fereau să ucidă nevinovați. Ei duceau un război împotriva țarului și ucideau pe cei pe care și-i socoteau dușmani (guvernanți, notabilități țariste). Cu toate acestea, iată diferența esențială: înțelegînd că, urmare a atentatelor organizate de ei, riscau să pună capăt vieții unor oameni nevinovați, renunțau fără nici o ezitare la atentat sau, dacă totul era deja pregătit, făceau să rateze ori imaginau o altă manieră de a acționa.“ Nu comentăm, nu ne angajăm în controverse. Teroriștii armatei lui Putin ucid copii, femei și bătrîni fără să clipească, terorizîndu-i deliberat, așa, de dragul terorii. O teroare înaintînd în eroare, o eroare care desfide firescul și omenescul, marcate de batjocura față de cele mai duioase sentimente pe care le poate nutri un om.
Făcînd trimitere la opinii precum aceea a lui Iuri Trifonov, trebuie să menționăm că în inima oricărei entități, chiar a unui popor indus în eroare, apar semințele conștiinței, ale înnoirii, pe care literatura le seamănă în primul rînd. Rușii sînt „oameni ai războiului“ – cum îi definește Svetlana Aleksievici – cărora li s-a insuflat din copilărie „dragostea față de omul cu pușcă“. Lui Putin i se închină ode de către copii, semn al unei ideologizări profunde a societății. Ei și? Am mai văzut cazuri. Sub platoșa ideologiei semințele revoltei nu se lasă sufocate. Încolțesc și răzbat prin cele mai neașteptate fisuri ale respectivei platoșe. Renașterea interioară se ivește în adîncimi de suflet. Și omul cu pușca poate fi atins de dileme sufletești. Nu degeaba unii comentatori consideră că oprirea actualului război ar putea fi decisă în inima Kremlinului. Depinde cine reglează bătăile acestei inimi. Am putea însă constata că este un semn destul de rău că, în focul evenimentelor tragice din războiul în curs, se face prea puțină trimitere la funcția culturii, a literaturii și artei, entități care nutresc continuu semințele adevărului. Într-un interviu de pe la sfîrșitul anului trecut (2021), Alain Finkielkraut îl invoca pe Proust, care spunea că „Viața adevărată, viața în sfârșit descoperită și lămurită, singura viață deci trăită cu adevărat, este literatura“, filosoful continuînd cu declarațiile lui Soljenițîn din Discursul său de la Stockholm, potrivit căruia numai artiștii pot „face o creatură umană fanatică și cu mintea îngustă să înțeleagă bucuriile și necazurile fraților săi îndepărtați“, conchizînd că „numai prin literatură putem depăși abisul care ne desparte de alți oameni. Nu este doar o binecuvântare, este un miracol. Eu merg la literatură așa cum alții merg la Biblie.“ Chiar dacă, am zice, pentru unii viitorul literaturii pare sumbru. Cît despre abis, acesta este unul pe care războiul lui Putin îl adîncește zilnic cu exploziile bombelor agresoare.