Ochiul magic 30/2022

Proiectul Legii Învățământului: prima surpriză

În proiectul noii Legi a Învățământului, supus pentru scurt timp dezbaterii publice, chiar acum, la începutul vacanței mari, se prevede (art. 57) desființarea Consiliului Național pentru Atestarea Diplomelor, Titlurilor și Certificatelor Universitare (CNADTCU) și înlocuirea lui prin Comisii de Etică, organizate la nivelul universităților. Într-o declarație ulterioară punerii Legii în dezbatere publică, ministrul Câmpeanu a vorbit despre un Consiliu Național de Etică (CNE), despre componența și atribuțiile căruia n-a spus însă nimic. Niciuna din variante nu rezolvă numeroasele probleme din școala românească. Comisii de Etică există de multă vreme în universități și eficiența lor în materie de plagiat s-a dovedit minimă. Aceiași profesori care au coordonat teze de doctorat au fost chemați să descopere plagiatele. Ce s-a întâmplat, știm din numeroase exemple: plagiatorii au fost exonerați chiar de aceia care le coordonaseră lucrările. În ce privește CNE, el a existat în subordinea ministerului (eu însumi am făcut parte din cel dintâi), așa că, dacă nu cumva a fost desființat între timp, ar trebui doar făcut funcțional, fiindcă până acum n-a reacționat în niciun caz de plagiat. Judecând după titulatură, CNE avea ca principală menire tocmai abaterile de la deontologie de tipul plagiatului. CNADTCU, în schimb, avea (încă are) atribuții mult mai numeroase, cum ar fi, între altele, acordarea titlurilor și diplomelor universitare, validarea nu doar a tezelor de doctorat, ci și a dreptului de a le coordona. Dacă instituția va dispărea din noua Lege, cine va prelua aceste atribuții?

Puțini știu că un astfel de organism, aflat în subordinea Ministerului de profil, a existat dintotdeauna, chiar și în timpul vechiului regim, cu două scurte perioade de întrerupere, în 1990, când s-a autodizolvat, și în 2012, când a fost desființat de Victor Ponta (întâmplarea a făcut ca învestirea în funcția de ministru, într-un prim mandat, în 2014, a lui Câmpeanu să-i aparțină lui Ponta însuși!). Urmarea a fost, în 1990, o avalanșă de propuneri de promovare venite de la Universități și de la Institutele Pedagogice, deși despre autonomia universitară încă nu se vorbea, care a luat prin surprindere ministerul condus de Mihai Șora. Secretar de Stat era Paul Cornea, fostul meu profesor. El este cel care m-a delegat (nu știu de ce tocmai pe mine, care nici măcar nu mai eram rector al Universității București) să intervin pe lângă prim-ministrul Petre Roman cu solicitarea de a reînființa singurul organism capabil să stăvilească avântul universităților în acordarea titlurilor universitare, inclusiv acela de doctor. Petre Roman a semnat, iar Consiliul, nu-mi mai amintesc sub ce denumire, a luat ființă. Eugen Simion și cu mine am creat, de pe o zi pe alta, metodologia de funcționare și criteriile de acordare a titlurilor. După aceea, firește, acestea au fost modificate de mai multe ori. La un moment dat, Eugen Simion și apoi eu ne-am numărat printre președinții CNADTCU, cum s-a numit el până astăzi. În timpul din urmă, cea mai delicată obligație a Consiliului a devenit gestionarea plagiatelor. Nu țin minte, din epoca în care am fost președinte, niciun singur caz de plagiat. S-a întâmplat să avem coordonatori de doctorat care nu dețineau ei înșiși titlul de doctor. Dar plagiatul nu constituia încă, în niciun domeniu, o problemă. Înmulțirea peste măsură a cazurilor în ultimii ani, în schimb, a pus de câteva ori CNADTCU în mare dificultate. Ba chiar l-a făcut de râs în anumite împrejurări. A rămas totuși unica stavilă serioasă în calea plagiatelor.

Propunerea desființării lui prin noua lege a școlii românești n-are niciun rost și nicio explicație valabilă. Parcă i s-ar fi pus cuiva pata pe el, cum spune o vorbă populară. Eu sunt convins că autorul ideii este însuși actualul ministru. Există câteva precedente clare. Domnul ministru, autorul propunerii, și-a legat numele de două măsuri de reformare a CNADTCU, desființarea fiind a treia. Chiar la începutul primului său mandat, a emis un ordin care permitea plagiatorilor să solicite ei înșiși retragerea titlului, fără alte complicații, iar anul trecut, a diminuat drastic, tot printr-un ordin de ministru, atribuțiile CNADTCU. Desființarea prin noua lege seamănă cu o ultimă bâtă la carul cu oale. Ce bănuiesc eu că se ascunde în obsesia cu pricina, n-are prea mare importanță. Un lucru este incontestabil: noua lege garantează plagiatorilor o viață lungă și netulburată. (N.M.)

Literatura pe internet

Revista VATRA propune în nr.5-6/2022 o anchetă cu titlul notei noastre. E vorba de „un număr tematic în care cei care se pronunță asupra temei sunt implicați direct în propagarea fenomenului, ca promotori/autori“. Autorii solicitați sunt, cu puține excepții, tineri și foarte tineri, unii netipăriți. Cele nouă întrebări sunt judicioase. Ca și majoritatea răspunsurilor. E chiar surprinzătoare maturitatea cu care acești adevărați pioneri ai literaturii pe internet îi remarcă avantajele și deopotrivă dezavantajele, sau faptul că noul suport nu creează o altă literatură („literatura e una singură“, constată majoritatea). Dacă revista nu ilustra aceste ziceri, în general, corecte, cu poezii, proze și articole critice publicate pe internet de cam aceiași autori, am fi rămas cu ideea, de către mulți privită cu scepticism, că literatura pe internet are viitor și că scriitorii pe internet nu vor mai fi peste timp singurii lor cititori. Ceea ce urmează în anchetă este, vai, alarmant. Cu minime excepții, poeziile aproape că nu se pot citi, amestec de dadaism involuntar, de prețiozități verbale, de nonsensuri sau, pur și simplu, de jocuri stupide de cuvinte care țin de un fel de idiom particular al practicanților internetului: „Spune-mi dacă ți-aș da SEND la MEMA/cu criptomonedele și nu ai da INIMĂ albastră imediat/nu-i așa că ai chicoti puțin, după aceea,/de teamă să nu încurci emoticoanele.“ Într-una din proze, intitulată Țigări, sânge și puțin jazz, un băiat și o fată, plictisiți nevoie mare, ascultă jazz de Nicolas Simion, își aprind țigară de la țigară, își stau alături, dar ca și cum s-ar afla pe țărmuri diferite, nu se privesc niciodată în ochi, el o mângâie, ea rămâne rece, fac împreună ceva care cândva se chema sex, pe urmă ea plânge, iar la sfârșit ea îi trage lui un glonț în tâmplă și ei înseși unul în gură. Cade cortina: „Din scrumiera ciobită, fumul ultimei țigări nestinse încă (,) își revendică dreptul la viață, acoperind camera, peste corpurile lor goale, unite parcă într-o ultimă îmbrățișare ș.a.m.d.“ Nevroză curată! Fără alte comentarii. Articolele critice n-au pic de spirit critic. O relație e descrisă așa: „Experiența afectivă cu Dan o reproduce pe cea cu Mihai, la care Cristina revine, în definitiv, când se deplasează pentru concertul Electric Castle.“ Dacă răspunsurile la anchetă păreau să-mi clatine, e adevărat, nu mai mult decât un cutremur de gradul 3,14 pe Richter certitudinile gutenbergiene, poeziile, prozele și articolele oferite spre ilustrare îmi întăresc mai vechea idee că literatura pe internet nu există. Mă tem că nu pot să le dau tinerilor autori din Vatra nici măcar răspunsul clasic de la Poșta redacței: mai încercați! (N.M.)

Texte rare, texte uitate

În revista târgovișteană LITERE din iunie, ne-au atras atenția două texte, cum să zicem mai bine, rare. Și, desigur, uitate. Cel dintâi este reprodus de Nicolae Georgescu dintr-un discurs parlamentar al lui P.P. Carp din 30 martie 1880. Sigur, istoricii, chiar și cei literari, îl cunosc. Cei mai mulți dintre cititori, nu. Ce spune junimistul acum 142 de ani este de o actualitate insuportabilă pentru cei care mai cred în progresul ideilor și al societăților. Carp pare să se adreseze parlamentului de după 1989 sau, în și mai mare măsură, celui din legislatura actuală. E vorba în discurs despre maioresciana idee a formelor fără fond, nu însă de aceea papagalisită mai mereu, ci despre ce trebuie făcut pentru ca formele împrumutate grabnic și superficial să se umple de conținut și nu altfel decât prin muncă și pricepere, spre a ajunge la democrația occidentală: „…Noi, în setea noastră de democratizare, am deschis toate stăvilarele și (le)-am lăsat (pe) toate libere la dispozițiunea fiecărui ambițios. Nu ne-am gândit că, dând drepturi tuturor, trebuie să asigurăm și societatea care muncește în contra acelora care nu muncesc și care nu au alt merit decât de a fi mai îndrăzneți în promisiuni pompoase ce fac poporului înșelat.“ Al doilea text, necunoscut, se pare, nici editorilor lui Vladimir Streinu, ne este semnalat de Jean Dumitrașcu, într-un articol foarte interesant intitulat Începuturile criticului literar Vladimir Streinu. Textul a apărut în „Sburătorul“ lovinescian la 6 noiembrie 1926. Cum ne informează Jean Dumitrașcu, el n-a fost niciodată reprodus. Se intitulează Molusca miraculoasă și e un portret, scris cu mână de pamfletar, al lui Mihail Dragomirescu. Pare a izvorî dintr-o supărare care nu e nici măcar a autorului, ci mai degrabă a lui Lovinescu, iritat de editarea de către Dragomirescu a revistei „Falanga“, de a cărei rivalitate literară se temea. Este părerea celui care reproduce textul în „Litere“. Prea lung spre a-l relua și noi, portretul e acid și, ca orice pamflet, nedrept. Jean Dumitrașcu nu doar îl pune în contextul cuvenit, dar citează un articol despre același Dragomirescu pe care Streinu îl publică în 1968 și care este polemic, dar sine ira et studio. Și de data asta, este la mijloc un mic oportunism: așa cum ne atrage atenția Jean Dumitrașcu, Streinu se războia prin intermediul științei literaturii a lui Dragomirescu cu marxismul epocii. De altfel, se știe că atât Streinu, cât și Cioculescu, frecventatori asidui ai cursului lui Dragomirescu, și-au repudiat inițial maestrul, venind ulterior la sentimente mai bune, mai obiective, adică. Pentru istoria literară astfel de restituiri au o mare însemnătate (N.M.)

Adeseori am afirmat cu amărăciune că literatura, scriitorii români cunosc o accentuată marginalizare. Cu ce argumente ne susținem punctul de vedere? E vorba despre subfinanțarea domeniului, despre lipsa cvasipermanentă de resurse pecuniare necesare unei activități literare decente? Da, este și acesta un neajuns: cu eforturi disproporționat de mari reușim, prin Uniunea Scriitorilor și prin revistele noastre, să obținem fonduri pentru diverse proiecte culturale, iar de obicei situația se rezolvă nu prin reguli, prin proceduri clare, nu printr-un sistem funcțional pus la punct, ci prin bunăvoința unor persoane care dețin o poziție-cheie sau alta și care ne sar în ajutor.

Dar nu lipsa banilor e cel mai îngrijorător dezagrement, ci altceva. Faptul că literatura de astăzi este practic scoasă de pe scena publică, nu se regăsește pe agenda guvernanților, pe harta de responsabilități a acestora. Altfel zis, faptul că cei care decid mersul societății nu dau niciun semn că ar înțelege importanța literaturii vii pentru această țară. Și cum se manifestă concret acest dezinteres? Sau, invers, ce ar putea să facă cei ce se află la cârmă ca să funcționeze lucrurile în acest domeniu și nu fac? Să căutăm și să dăm câteva exemple precise, culese din proiectele propuse de Uniunea Scriitorilor, de-a lungul anilor. Așadar: am propus, dar a fost în van, să se creeze un program de achiziționare pentru bibliotecile publice și cele școlare a unui fond de cărți valoroase având ca autori scriitori români contemporani. Aceste cărți ar urma să fie selectate transparent de o comisie națională compusă din critici literari de mare autoritate profesională. Astfel, s-ar și încuraja lectura în rândul noilor generații, în condițiile în care legăturile tinerilor cu literatura, cu cititul și cu limba română sunt în mare suferință, ceea ce reprezintă o amenințare serioasă la ceea ce înseamnă fibra, esența acestei nații. Dar, în primul rând, printr-un astfel de program, s-ar stimula literatura română. Se vorbește (și se și face câte ceva!) despre protejarea producției industriale, a investițiilor, a agriculturii autohtone. Atunci, statul nostru, ca orice stat care-și pregătește viitorul, ar trebui să se îngrijească și de creația națională (s-ar cuveni să constituie o prioritate chiar!). Aceasta se transformă în patrimoniu și ne consolidează identitatea, existența în timp. Altă propunere făcută către cei în drept, nu o dată, și rămasă deocamdată fără ecou (acum avem, totuși, unele speranțe): alocarea, la televiziunea publică, a unei emisiuni săptămânale în care să se prezinte realizările semnificative din domeniul literaturii. Și încă o cerere eșuată (altădată, Uniunea Scriitorilor era luată în seamă în această privință, ca instituție reprezentativă pentru cultura scrisă, în prezent este ignorată): acceptarea unei liste de scriitori care să primească ordine și medalii, după merit, nu după bunul plac sau la întâmplare. Valoarea unei astfel de recunoașteri ar fi desigur doar una simbolică, însă deosebit de prețioasă pentru scriitorii români de astăzi; ei ar înțelege în felul acesta că sunt apreciați, că celor din fruntea țării, în pofida vremurilor complicate, cu atâtea încercări absurde, le pasă de ei.

Credem că multe dintre obstacolele care blochează activitatea scriitoricească ar putea fi înlăturate, dacă ar exista dialog; dacă factorii de decizie ai țării ar fi dispuși să discute cu exponenții breslei scriitoricești, dacă i-ar asculta pe aceștia cu atenție, cu bună-credință și respect și ar ține cont de solicitările lor îndreptățite. (Cronicar)