Emilian Iachimovski este poet și artist plastic. Născut la Galați, se stabilește cu părinții în Drobeta Turnu-Severin, unde urmează cursurile Liceului de Arte Plastice. Pictează, desenează, semnează în reviste literare și scrie poezie, fiind autorul mai multor volume de versuri. Cel mai recent, decât tăcerea acestei camere, este unul care dezvăluie un poet discret cu o viziune, (și o misiune), rareori întâlnite.
Încă din titlu înțelegem faptul că Emilian Iachimovski scrie o poezie a tăcerii. Camera, chiar mobilată, este cotropită de gol. Reacția „instinctivă“ în fața golului e aceea de a-l umple cu ceva. Paradoxal, oroarea de gol este vindecată prin tăcere, prin cuvinte rămase nerostite, prin adevăruri nespuse, mărturisiri niciodată făcute. Ca într-un act ritualic, tăcerea este trecută pe foaie, prin procesul alchimic al poeziei aceasta devine altceva. Acum tăcerea primește formă, o întreagă arhitectură a ideilor, a emoțiilor, se relevă în fiecare poem, primind profunzimi, înălțimi, orizonturi altfel necunoscute. Nu vorba, ci cuvântul rămâne, cuvântul poetic. Emilian Iachimovski duce însă ideea mai departe, dezvoltând-o într-un sens, pe cât de firesc, pe atât de neașteptat aici, și anume în vizual. Ceea ce nu s-a spus, e reclamat de imaginile care par a veni de dincolo, cerându-și dreptul la recunoaștere, la amintire, la poveste. „Această cameră“ devine o cameră de rezonanță, un centru al lumii din care se pot primi, decoda și trimite lumii mesaje, mesaje-poem. Nu aflăm, din păcate, proveniența acestor fotografii, bănuim doar că ele fac parte din arhiva personală a autorului. Avertismentul „orice asemănare cu persoane, locuri și situații reale este pur întâmplătoare“ nu ajută la elucidarea misterului. Poezia, în schimb, ne spune o poveste, are această valență narativă lirica lui Emilian Iachimovski, o poveste din fragmente în care adevărurile și emoțiile au delicatețe de pastel și contururi permeabile, o microlume a sugestiei, a jocului de-a v-ați ascunselea, care amintește de arta Orientului îndepărtat, și din această lume, ca din piese de puzzle, aflăm o posibilă poveste, aceea a cutiei cu fotografii vechi, păstrate într-un sertar, redescoperite după moartea mamei: „În seara de martie/ puțin după moartea mamei/ fac ordine în fotografii/ (…)/ În sertarul cu fotografii/ pătrunzi ca într-o criptă“. O poveste la care oricine poate rezona și care topește în versuri o sfâșietoare melancolie. Prin acest act al regăsirii, istoria de familie e convertită în poezie. Un schimb de șoapte nerostite are loc între fotografie și poem. Fiecare lectură, fiecare vizualizare a imaginilor în sepia sporesc sensul și, în același timp, ridică noi întrebări: „Ca pe niște cărți de joc amestec fotografiile/ și etalez harazdul/ Dovedesc că nu există cronologie/ Timp Oricând Totuna“.
Transformarea unui fapt de istorie personală în eveniment liric și de artă este cât se poate de reușită. Ochiul nu doar vede, ci și privește fotografia. Detalii care sunt acolo, dar sunt remarcate conștient doar de către un profesionist al imaginii, al artei fotografiei, nuanțe care au sens doar pentru membrii familiei sunt topite în vers, capătă o duioșie luminoasă, își păstrează patina, emoția momentului în care personajele au fost imortalizate, senzațiile momentului în care cineva, peste ani, le privește, înțelegându-le, dându-le „glas“ prin cuvintele așternute pe hârtie. Marea istorie nu acaparează aceste fragmente de viață de familie sau de viață a comunității. Ele reușesc să aibă în aceste poeme o existență care să le pună în valoare, pe sub marele fluviu al vieții. Intimitatea este punctul acut la care ajunge poezia lui Emilian Iachimovski. O poezie a tăcerii, a intimității și a morții. decât tăcerea acestei camere este un poem alcătuit din succesiunea de secvențe intitulate Morți succesive și Metastazele Orașului: „A muri e la fel de ușor cu a mânca/ a bea sau a te odihni/ E mai firesc decât să trăiești“. Moartea este personală și publică, de interior și de stradă, a ființei umane, parte a unei familii, a clădirilor, parte a unei comunități, a unui oraș. Clădirile sunt membrii familiei urbei, ne spune, în maniera sa specială, Emilian Iachimovski. Morțile se succed în cele două familii, a ființei umane și a orașului. Poezia urmărește acest fapt implacabil. Piatra unghiulară a volumului este tabelul din finalul cărții, Logaritmii morții. Pornind de la ideea, cât se poate de reală și pragmatică în societățile vestice, că există un nivel de acceptabilitate a morții din considerente de tip cost/ beneficii, Emilian Iachimovski ne invită, cu ironie amară, la o alt fel de meditație asupra morții, rar întâlnită în poezie. Când este moartea acceptabilă? Câte morți succesive, ale omului și ale orașului pot fi considerate ca firești, suportabile? Și dacă am atinge punctul critic, s-ar schimba ceva? Am putea face ceva? Emilian Iachimovski încearcă un răspuns: nimic nu se încheie, totul devine artă și poezie.