N. Steinhardt în corespondență

Ampla corespondență a lui N. Steinhardt reprezintă în principal o confesiune care completează paginile Jurnalului fericirii. Natura mărturisirilor e bivalentă, autorul străduindu-se a-și armoniza conștiința de homo religiosus cu cea de intelectual integrat în epocă, pururi dispus a comenta oameni, evenimente, circumstanțe, a le înscrie într-o viziune a percepției personale. Străin de „limba de lemn“ ecleziastică, cel ce a devenit monahul Nicolae de la Rohia se arată tangent la numeroase personalități străine precum Berdiaev, Evdokimov, Șestov, Mauriac, Léon Bloy, Bernanos, cu o neslăbită lejeritate a referințelor și opiniilor în diverse direcții. Focalizarea lor o constituie credința, fie și elegant jocular recunoscută: „Fiindcă nu-i ușor să liniștești și să înțelepțești un copil răsfățat, un copil bătrân, un fecior de bani gata, un leneș, un fricos, un ovreiaș de București, un înfumurat, un neisprăvit ca mine. Domnul însă e plin de răbdare și firea-I e fire de vânător: îi place vânatul care se lasă prins greu“. Ecranul confesiv apare unitar, relevând o umilitate care-l împlinește afectiv pe autor, deschisă la admiterea imperfecțiunii proprii. Declarându-se caracter „versatil“, „prea mundan“, acesta se percepe expus „viforului ispitelor“. „Îmi aflu o mângâiere văzând că sentimentul acesta suprem de păcătos sălășluiește și-n sufletul Sf. Efrem Sirul, ale cărui cuvinte încerc a le grăi ca penitent, nu ca rob al fricii“. Ori tot mai provocator: „A! ce frumoasă e lumea asta a lui Dumnezeu, Virgile! Și ce rău îmi pare că am fost un păcătos și un netot și am irosit-o, răvășit-o, iure- șit-o, bălmăjit-o, pângărit-o! De împrejurări potrivnice să nu-mi vorbești, nu există împrejurări, totul de noi depinde, răspunderea toată a noastră e!“. E un limbaj de un rafinament galic (frânturile de vorbă franceză nu lipsesc), care, pornind de la treapta neaoșă apăsat marcată, merge către o textură speculativă. Credința se înfățișează ardentă în momentele decisive ale conștientizării de sine, dar intervin discrete nuanțe ale dubiului, cu toată sinceritatea consemnate. De unde o tendință a programării, a unui țel care așteaptă: „Trebuie să ajungem, să pricepem că, deși este bine să fim severi cu noi înșine și îngăduitori cu alții, într-un anume fel și cu noi înșine trebuie să fim – cum îmi spunea un preot catolic pe când mă aflam în provincie – oarecum îngăduitori, adică încrezători în scandaloasa, paradoxala, incredibila putere de iertare și dragoste a lui Hristos“. Defel întâmplător, N. Steinhardt repetă drept principiu permanent călăuzitor cuvintele din Evanghelia lui Marcu: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele“. E adevărat, coloratura morală a dispozițiilor sale rămâne prevalent cea luminoasă. În același stil manierat e mărturisită o participare la armonia sacrală a lumii: „De ce n-aș recunoaște și n-aș spune? De fericirea aceasta necuprinsă am avut parte și eu – ca și de o anumită liniște, o anumită neîncetată voioșie, o anumită zâmbitoare nepăsare, o anumită semeață nesimțire, o anumită copilăroasă încăpățânare. «Doamne, iartă-m㻓. Iată că mă pornii a-mi face un fel de portret psihologic – tu vois ca d’«ici»!“. Acest eu generos nu-și uită confrații, socotind că „suprema însușire a unui critic: nu cultura, nu inteligența, nu subtilitatea, ci e darul – divin – de a te bucura de o izbândă a altuia, de a o admira neprecupețit și de a-ți face din ea un temei de încredere în oameni și viață, și artă“. Dar nu lipsesc nici aici finețuri relativizante precum în rândurile adresate lui Cioran: „Lipsa de eroism este cea care v-a provocat odinioară disperarea. Azi orice eroism mi se pare stupid și absurd. Timpul ne joacă feste: iată-mă și pe mine întru cu totul altă situație decât din tinerețe. Mă aflu mai mult sau mai puțin acolo unde ați fost dumneavoastră cândva. Ah, cât de prudent și picant este jocul! Dar cred că astăzi am dreptate! (oare nu așa ne manevrează viața, insuflându-ne convingerea că ceilalți se înșeală?)“. Apare și refuzul unor cărți apreciate în ambianță precum Delirul lui Marin Preda, Prins a lui Petru Popescu, Galeria cu viță sălbatică a lui Constantin Țoiu, ultima fiind aspru adnotată drept un „talmeș-balmeș“, eventualele sale calități pierzându-se „în confuzie, erotism, nesinceritate, harababură teribilă“. Firește există o distanțare capitală și față de Cioran, formulată în învelișul politeții: „Dumneavoastră aveți cele două mari virtuți creștine: smerenia și sinceritatea“, dar „ce altceva este filosofia dumneavoastră a amărăciunii dacă nu acceptarea renunțării și abandonului? A derutei și apatiei occidentale?“. Nicolae Steinhardt se opune nu doar atitudinii anticreștine, ci și creștinismului întunecat, doloric, cel ce poate fi întâlnit la o sumă de autori de la Kierkegaard la Simone Weil: „Această realitate sumbră, nocturnă (…) nu-i totuși decât o încercare, o provocare, a challenge. Trebuie să o combat, să o dejoc, fiindcă nu-i decât un montaj savant, o nadă“. Virajul spre creștinism pe care l-a săvârșit autorul Jurnalului fericirii a inclus și integrarea etnică: „Botezul meu e mai cu seamă o poveste de dragoste, a îndrăgostirii mele crescânde de neamul românesc“. O impresionantă mutație interioară, un patriotism implicat fluxului mistic, aidoma unui act existențial definitoriu.

P.S. Îmi îngădui a mai menționa că referitor la volumul său Între viață și cărți, apărut la Editura Cartea Românească, în 1976, Nicolae Steinhardt observă cu stupefacție: „Cartea a fost tipărită într-un tiraj de batjocură, incredibil, 900 de ex.“. Oare n-am putea afirma că un asemenea tiraj ar părea multor autori actuali unul ideal? Termenul de „batjocură“ n-ar fi azi cu mult mai adecvat?