Prima ediție a volumului pe care îl discutăm aici a apărut în toamna anului 2014 și pleca de la premisa că pe continentul european s-a lăsat „o noua cortină de fier a memoriei“. Pe scurt, după 1989 reunificarea Europei s-ar fi realizat în principal prin occidentalizare, cu neglijarea sensibilităților est-europene (p. 8), cu ignorarea regimului sufletesc diferit existent în Europa Centrală și de Est, o regiune răvășită de experiența comunismului, cu amintiri, traume și suferințe diferite de cele din fostul Occident. Cum memoria și mărturia oamenilor din Est nu a fost primită în noua memorie colectivă a continentului, cei trei autori s-au simțit datori să scrie un volum care s-a dorit „o carte-replică“ la modul în care comunismul a putut să „sucească mințile“, inclusiv (sau mai ales) în Occident (p. 8). Într-un fel sau altul, pentru unificarea deplină a Europei ar fi nevoie ca memoria comunismului (a victimelor sale, mai bine zis) să devină comună atât Vestului, cât și Estului. Este adevărat că – la presiunea unor intelectuali și oameni politici din fostele țări comuniste – au existat încercări în această direcție a concilierii memoriilor colective din cele două părți ale continentului. Prin votul Parlamentului European, data de 23 august a devenit ziua europeană a victimelor nazismului și stalinismului. Esticii nu au reușit să impună termenul de comunism din cauza opoziției venite din Occident din partea unor politicieni din diverse partide care și-ar fi văzut negate poate idealuri de tinerețe.
Dar mai este astăzi actuală cartea semnată de cei trei autori? Cum scriam și cu altă ocazie, omagierea necritică – pentru a folosi un eufemism – a lui Marx prin dezvelirea în 2018 la Trier, în Germania, a unei statui impozante (cadou al Chinei dictatoriale!) – festivitate care a inclus și un discurs halucinant al lui Jean-Claude Juncker (pe atunci președintele Comisiei Europene, membru influent al Partidului Popular European, nicidecum socialist marxizant și radical) – a stârnit stupoare în multe medii intelectuale liberale din România și, în general, din Estul Europei. Aici, dimpotrivă, după 1989 statuile și busturile lui Marx, la pachet cu Engels și Lenin, au fost demontate și excluse din zona monumentelor de for public. Evenimentul nu a făcut decât să indice o dată în plus cât de divizată este Europa cel puțin din punct de vedere sufletesc și cultural-ideologic.
Nu știu în ce măsură în România atât ideea comunistă mai este un pericol, cât practicile și tendințele autoritare care își au obârșia înainte de 1989. În volum, despre obsesia controlului asupra memoriei și a surselor istorice vorbește mai ales Andrei Pleșu, fost membru al Colegiului CNSAS, care rememorează modul în care – cel puțin până în 2005 – Serviciile Secrete refuzau predarea către CNSAS a documentelor fostei Securități. Un exemplu recent de practică tributară trecutului este asaltul declanșat de Ministerul de Interne prin Direcția Generală de Protecție Internă asupra Arhivelor Naționale, desant care a impus verificări prealabile asupra documentelor istorice cu marcaje „strict secret“. În mod concret, la sala de studiu de la Arhivele Nationale un dosar din 1973 din fondul Comitetul pentru Presă și Tipărituri (Cenzura comunistă), cercetat înainte de cercetători fără probleme, exploatat parțial și istoriografic, nu poate fi văzut acum pentru că este clasificat și necesită o aprobare specială. Probabil are marcat undeva acea precizare „strict secret“ (evident, secretul României comuniste, al guvernării Ceaușescu, dar un astfel de detaliu nu contează pentru niște personaje cu epoleți). Acest tip de cenzură se aplică și pentru documente de dinainte de comunism, din perioada Antonescu, din interbelic, ba chiar din secolul al XIX-lea, cum s-au plâns unii istorici clujeni. Totul ar părea orwellian, dar se întâmplă în România zilelor noastre.
Este vorba despre documente istorice care n-au nimic de-a face cu siguranța națională de azi a României, cu secretele legitime ale unui stat NATO. „Secretele“ sunt ale regimurilor autoritare/dictatoriale/totalitare dintre 1938 și 1989, însă, ca totul să fie insidios, pentru blocarea accesului la documentele zise „clasificate“ se invoca protocoale NATO! Deci unui cetățean român (istoric sau pasionat de istorie) i se blochează accesul la un document din 1955, când România – zisă RPR – era într-o alianță politico-militară anti-NATO, ca să fie apărate secrete NATO!