Cunoscută îndeobște pentru lucrările sale anterioare Cireșe amare (2014) și Împărăteasa (2017), ambele publicate în versiune românească la Editura Humanitas (după edițiile în limba italiană), Liliana Nechita oferă cititorilor o nouă carte, anume un roman autobiografic al cărui titlu este cât se poate de sugestiv. Paginile sale surprind, cu rigoare aproape științifică, detalii ale unei perioade teribile din istoria României – epoca regimului comunist, mai cu seamă ultimele sale decenii. Volumul se constituie într-o evocare a detaliilor cotidiene specifice României comuniste, de cele mai multe ori sordide, ilustrate așa cum au fost ele percepute de autoare, ea însăși un copil-decrețel (născută în 1968, la doi ani de la promulgarea Decretului nr. 770/1966, ce avea să reprezinte baza politicii demografice a regimului Ceaușescu, prin care avorturile erau interzise, cu rare excepții).
Secțiunile volumului conturează mai toate dimensiunile semnificative ale traumei individuale și colective din sânul societății românești, de-a lungul perioadei amintite. Portretele membrilor familiei autoarei– tata (sobru și rigid, aparent un true believer al regimului), mama (orfană de tată și copleșită de griji), bunica (care păstra nostalgia anilor României regale), sunt dublate de cadre ce surprind scene și realități obișnuite în România ultimelor decenii comuniste, de la controlul discreționar exercitat de stat și partid asupra societății la secvențe ale luptei propriu-zise pentru supraviețuire, pe măsură ce lipsurile se acutizau.
Aproape nimic din ceea este evocat în paginile volumului nu este străin celor care au trăit, măcar o parte din viață, în România acelei perioade. Pentru aceștia din urmă, citirea acestor pagini poate fi un bun prilej de rememorare a acelei perioade cenușii din existența lor. Bunăoară, din acea realitate nu pot fi omise elemente precum teama perpetuă legată de supravegherea exercitată de Securitate, riscul de a fi ridicat de organele statului pentru delicte de opinie, fie chiar și pentru diseminarea de bancuri sau referiri considerate răutăcioase privind regimul sau cuplul prezidențial, cenzura dusă la extrem, raționalizarea alimentelor și înfometarea populației (de unde și geneza unor mecanisme și rețele menite să ocolească sau să atenueze lipsurile – așa-numitul făcut de rost), mirajul fructelor de import (portocala, bunăoară, a fost multă vreme asociată, de membrii acelei generații, cu perioada sărbătorilor de iarnă, pentru că doar atunci acestea puteau fi achiziționate, în cantități limitate, la cozi nesfârșite), diminuarea drastică a opțiunilor în privința aprovizionării (așa au luat naștere sintagme care au făcut carieră în mentalul colectiv din epocă, și care pot părea stranii generației de azi, precum frații Petreuș – dincolo de soliștii de muzică populară, se făcea trimitere la conținutul mizer al unor pungi de carne de pui, în fapt resturile de carne-gheare, spinări și gâturi), economia de electricitate (întreruperea zilnică, pentru câteva ore, a energiei electrice pentru populație), lungile stagii de practică agricolă obligatorie, la debutul fiecărei toamne, în care au fost angrenate volens-nolens generații întregi de copii și tineri, începând cu anii de gimnaziu și până la anii studenției(stagiile variau, ca durată, în funcție de vârstă și de zona geografică, culturi specifice în zonă), resorturile propagandei și manifestările acesteia (participările la Festivalul Cântarea României, cu diferitele sale faze, participarea la defilări și alte spectacole de preamărire a realizărilor partidului și conducătorilor iubiți, organizate pe stadioane și săli de spectacole, ce implicau regizarea de coregrafii variate, cu implicarea unor segmente de populație reprezentând aparent toată societatea – muncitori, țărani, intelectuali, pionieri, tineri, defilarea unor care alegorice, dar și realizarea de lozinci supra dimensionate, din cartoane manevrate sincron de pionieri și UTC-iști).
Sinteza acelei perioade este oferită de autoare în mod inspirat: „trebuia să fim slăbuți, înfometați, dar plini de energie. Resursele patriei erau bine socotite. Aveam dreptul la jumătate de franzelă pe zi, la un kilogram de zahăr pe lună, un litru de ulei. Untul dispăruse, puii nu ne făceau bine, cel mai sigur era să mâncăm oasele lor, aveau gelatină din belșug și puteam deveni mai elastici… Noi nu trebuia să fim frumoși, sătui sau fericiți. Trebuia să ridicăm socialismul pe trepte mai înalte, spre comunism.“
O călătorie în timp, într-o epocă cenușie…