Două volume masive, însumînd peste 800 de pagini, dedică Pia Brînzeu pieselor lui Wiliam Shakespeare, dar și „fantomelor“ acestora (Fantomele lui Shakespeare, Editura Universității de Vest). Fiecare dintre cele douăsprezece piese la care se referă cunoscuta exegetă a lui Shakespeare, una dintre cele mai avizate cunoscătoare ale bardului în România, își are locurile ei de bîntuire, adică alte piese sau romane care își au sursa, mai mult sau mai puțin evidentă, în textele autorului ce doarme (ne)liniștit la Statford.
Recordul îl deține – în analizele Piei Brînzeu – Hamlet, cu șapte creații „posedate“ de duhul prințului danez, de la Rosencrantz și Guildenstern sînt morți de Tom Stoppard și Vărul Shakespeare de Marin Sorescu la Ian Mc Ewan (O coajă de nucă sau doar Coajă de nucă, după cum a tradus titlul Dan Croitoru). Ordinea capitolelor este cea cronologică a scrierii pieselor lui Shakespeare, de la Richard III la Furtuna.
Subscriu la afirmația lui George Volceanov de pe coperta celui de-al doilea volum (ceilalți autori de texte însoțitoare fiind Mircea Mihăieș și Adrian Papahagi) că Fantomele lui Shakespeare „umple un imens gol cultural și racordează cultura română la evoluțiile înregistrate de literaturile și culturile occidentale“.
Scriitorul contemporan, post-modernist asumat, nu poate și nici nu trebuie să se sustragă de la vizitele stafiilor lui Shakespeare, impregnate în toată cultura și chiar în subconștientul intelectualilor din secolele XX și XXI. Afirm aceasta în cunoștință de cauză, ca autor al romanului Crime la Elsinore și al piesei Ultima iubire a lui Cezar. Din „centrul canonului“, dramaturgul englez exercită o atracție ca a muntelui magnetic din 1001 de nopți care, dacă nu atrăgea corabia cu totul, îi smulgea cuiele.
Pia Brînzeu înfățișează cu multă aplicație și subtilitate felurile foarte diferite în care s-a exercitat această atracție, modul fertil în care influența lui Shakespeare s-a distilat în opere ale unor autori de primă importanță la rîndul lor : Brecht, Beckett, Eugen Ionescu, Sorescu. Autoarea, deși volumele sale au o vastă bibliografie și se referă la multe creații care au ca punct de pornire teatrul lui Shakespeare, nu cuprinde în capitole decît o parte din bogatele urmări ale acestuia. Așa de pildă, la Macbeth, sînt alese, pentru comentarii mai ample, trei revizitări ale piesei: Beckett (Come and Go), Eugen Ionescu (Macbett) și Barbara Garson (Mac Bird! – o piesă satirică, din anii 1960, netradusă la noi). Dar Pia Brînzeu trece în revistă foarte multe creații tributare „piesei scoțiene“, pînă la recentul roman, omonim acesteia, scris de Jo Nesbø.
Efortul de documentare al autoarei a fost unul uriaș. Însăși parcurgerea și interpretarea operei dramatice a lui Shakespeare este un lucru care îi poate ocupa unui critic întreaga existență. Dar extinderea la (aproape) toți continuatorii săi („sateliți“ îi numește Mircea Mihăieș pe cei care gravitează în jurul astrului Will), pe diferite filiere este un lucru care trezește oricărui cititor nu doar admirație, ci și stupefacție. Trebuie amintite în justificarea unui asemenea sentiment și cele aproape o mie de note de subsol, majoritatea fiind trimiteri bibliografice.
Țin să aduc un elogiu și scriiturii volumelor Piei Brînzeu. Este foarte dificil de găsit, așa cum izbutește autoarea, un ton simplu și atractiv, deloc pedant, lipsit de rigiditatea unei lecții și, în același timp, foarte precis și înglobînd în text referințe atît de bogate. Densitatea trimiterilor este excepțională și obligatorie, dat fiind numărul imens de „sertare“ pe care fiecare subiect îl deschide. Printre ele, „povestea“ care menține atenția cititorului, se strecoară cu multă abilitate. În multe situații criticul trebuie să rezume cîte o operă derivată din Othello sau Richard al II-lea, ale căror fantome o stârnesc. De fiecare dată, Pia Brînzeu alege soluții concentrate și elocvente. Cititorul care, firește, nu poate să fi parcurs decît o parte infimă din operele la care se referă „ghidul“ său avizat, este îndrumat precis, îndestulător și convingător.
Fantomele lui Shakespeare se multiplică, bîntuie cu spor operele și după cele patru secole ce s-au scurs. Fenomenul și-a găsit în Pia Brînzeu un cartograf ideal. Nu și un exorcist, ba, dimpotrivă, o prietenă a spiritelor mărețe și neliniștitoare din galeria inegalabilă a personajelor bardului.