Vis de primăvară este a doua lucrare a prozatorului Teru Miyamoto apărută în limba română, după Brocart de toamnă. Laureat al premiului Osamu Dazai, Teru Miyamoto propune prin proaspăt publicatul roman la Humanitas Fiction, în traducerea Angelei Hondru, o poveste despre viață și libertate, despre cruzime și sărăcie, relatată într-o notă de candoare, într-o atipică sensibilitate. Romanul este o parabolă a ieșirii din diferitele forme de condiționare. În Japonia anilor ‘70, tânărul student Tetsuyuki încearcă să scape de datoriile care au rămas în urma morții tatălui său, se desparte de mamă și se mută într-o cameră sărăcăcioasă într-o suburbie a orașului Osaka, în Daitō. Între două primăveri, Tetsuyuki își împarte uneori camera cu prietena sa, Yōko, iar în rest cu propriile gânduri și vise, și, mai ales, cu o șopârlă pe care a țintuit-o din întâmplare într-un cui. Problemele sale nu încetează odată cu decizia de a se muta. Pare a fi blocat de soartă, prins în moștenirea karmică a familiei precum șopârla agățată în cui. Gândurile sale despre această blocare și proiecția eforturilor de a ieși dintr-o situație disperată, prelungite în vise, sunt cele care coboară factualitatea într-o fascinantă întrețesere de planuri. Supraviețuind încercărilor multiple, inclusiv violenței fizice, tânărul Tetsuyuki luptă cu aceeași îndârjire pentru propria viață și pentru un destin mai bun precum Kin, șopârla prinsă în cui. Temându-se ca nu cumva prin scoaterea cuiului să piardă șopârla, tânărul o hrănește și îi dă apă, așteptând momentul propice pentru a o elibera. În tot acest timp o ține captivă, legată prin cuiul care îi străbătea abdomenul, într-o situație aparent fără ieșire. În grija purtată șopârlei, zugrăvită de autor cu multă duioșie, tânărul decide asupra sorții ei, prelungind interpretarea propriei vieți în acord cu captivitatea în soartă. Între om și șopârlă se creează o conexiune care amintește de un nivel mai subtil de reflectare religioasă:
„La un moment dat, când a ațipit, a visat că s-a transformat în șopârlă și se târăște prin iarbă și pe lângă ziduri de piatră. A trecut de mai multe ori prin ciclul viață-moarte, ca șopârlă. Zeci de ani – ba chiar secole – a fost șopârlă și, în vis, a simțit din plin trecerea prin acea perioadă îndelungată de timp. Ascun zându-se în iarbă după parcele de orez, se uita după Yōko, după Isogai și după mulți alții pe care îi cunoscuse și se întreba când avea să se termine totul“ (p.70).
tetsuyuki îi povestește lui Kin coșmarul timpului îndelungat petrecut de el ca șopârlă și al morților succesive, căutând rosturile nașterii fiecărei vietăți în propria piele, în propria identitate. Asemenea episoade de dialog aparent cu șopârla, în fapt de dialog interior în procesul propriei definiri identitare, sunt frecvente pe parcursul unui derulări epice de suprafață, suficiente cât să mențină romanul în tensiunea lecturii. Cel puțin două planuri ale lecturii decurg de aici: unul al derulărilor de suprafață, al aventurilor tânărului încercând să facă față provocărilor cotidiene în suburbia metropolei Osaka, celălalt în profunzimea filosofică și teologică a căutărilor. Conexiunea dintre cele două planuri se realizează prin însăși mica vietate, prin șopârla întâmplător țintuită în stâlpul din încăperea închiriată. Șopârla este, așadar, elementul central al lucrării, personaj care, pasiv precum eroul, neputincios, dar cu o extraordinară dorință de viață, oferă lecții tânărului Tetsuyuki. Șopârla devine o oglindă a sa, un mediu al propriilor reflectări, o extensie fizică a conștiinței sale. În raport cu această conștiință materializată, Tetsuyuki conștientizează propriile griji, propriile neputințe, reflectează asupra formelor de condiționare a libertății. Întrebările și mirările de peste zi se coagulează într-o formă de interogare a ființei-totem, de fapt de autointerogare, de încercare de a depăși o stare de fapt. Cuiul în care este prins micul animal este reflectarea unui alt cui, cel propriu, al datoriilor neachitate de tatăl său, care îl țintuiește într-o soartă din care aparent nu are cum să scape. În această ipostază, mica viețuitoare îi oferă o lecție de vitalitate și energie, o lecție despre speranța de a depăși limitele propriei condiționări, ca aparentă determinare ontologică și spirituală. Chiar dacă depinzând de o condiționare provenind din alt plan, chiar dacă incapabilă să intervină în această privință, mica vietate își păstrează vitalitatea și calitatea de reflectare și oferă, în acest chip, o lecție de libertate. De fapt, cele două personaje, diferite ca poziționare atât în plan biologic, cât și în planul ciclurilor viață-moarte în credința budistă, sunt unite prin cuiul metaforic al grijilor, problemelor, predeterminării, incapacității de debarasare de condiționări provenite din alt plan sau moștenite.
Romanul alegoric Vis de primăvară, incluzând din titlu speranța înfrângerii condiționărilor, a recuperării libertății pierdute, derulat pe parcursul unui an întreg, începând în luna aprilie și încheind în luna aprilie, necesită o atentă lectură în raport cu condiționările culturale și religioase, cu o grilă de lectură pe care o propune, sugerat, Teru Miyamoto. Pe de o parte, ancorat în realitatea violentă a suburbiilor marilor orașe, el angajează discuția pe marginea condiționărilor sociale și economice privitoare la locuitorii acestor spații. Apoi, în plan secund, se dezvoltă un set de intercondiționări, de cicluri cauză-efect (cicluri karmice) specifice budismului, dar și altor religii înrudite, care presupun și începerea unei vieți noi în alt corp (așa cum sunt ele reflectate în visele tânărului Tetsuyuki), adică trimit la samsāra, conceptul sanscrit de ciclicitate, renaștere, reîncarnare și, bineînțeles, la natura iluzorie a lumii materiale (maya), ca interpretare a unui anumit tip de condiționare. Prin această prismă interpretativă, inclusiv ideea de libertate este reflectată în forma desprinsă de gândirea budistă. Libertatea nu este condiționată nici de realitatea iluzorie, prin urmare nici de condiționările cuiului metaforic care țintuiește ambele ființe într-o stare caracterizată prin lipsa de libertate, nici de menținerea hinduistă în anumite precondiționări. Libertatea nu depinde nici de circumstanțe, nici de mediu social, ci doar de voința de a nu o îndepărta. Libertatea e o formă de potențialitate, de alegere pentru a depăși precondiționările. În fond, libertatea nu asigură decât progresul moral și intelectual (în profunzimea judecății) pentru eliberarea de condiționări. În al treilea rând, Teru Miyamoto propune o lectură în acord cu precondiționările culturale japoneze, cu convingerile privitoare la angajarea ciclurilor karmice și la excederea acestora în raport cu o serie de practici și locuri ceremoniale, cum ar fi ceremonialul ceaiului sau grădina ceaiului. În fapt, și prin acest spațiu prezent în roman, în care are loc ceremonialul bazat pe principiile armoniei (wa), respectului (kei), purității (sei) și liniștii sufletești (jaku), visul de primăvară, al renașterii, al ieșirii din zona condiționărilor din suburbiile marilor orașe este cel care presupune ancorarea la spiritul universal al culturii. Condiționările sunt date și de necunoaștere, de pierderea ancorelor culturale. Tânărul Tetsuyuki nu știa mai nimic despre arta ceaiului, motiv pentru care această conexiune a presupus, printre altele, și conștientizarea propriei poziții, precum și cea a șopârlei care să îi ofere prin ilustrare lecția libertății pierdute prin pierderea conexiunilor cu propria cultură:
„Chiyono Swamura s-a așezat în poziția unui profesor de ceremonia ceaiului, și-a îndreptat spatele și a privit îndelung ceainicul. Tetsuyuki nu cunoștea nimic despre această artă, dar simțea că ceremonia nu era menită să îi liniștească pe cei doi Lang, dar nici o modalitate prin care gazda și-ar fi pus pe tavă simțirile față de niște străini.
Parfumul discret de tachibana plutea în încăperea de patru tatami și jumătate. Tetsuyuki era convins că ceea ce ținuseră bătrânii în mâini a fost otravă și că ar fi băut-o dacă ei ar mai fi întârziat două-trei minute. A privit brusc în jur. Îl copleșea sentimentul că în camera lui Kin era țintuit în cui. Chiyono Sawamura a tras lângă ea bolul din ceramică roșie și a scos cutia de ceai din pungă. Doar Yōko mai știa câte ceva despre ceremonia ceaiului. Ceilalți păreau dezorientați și au băut cu stângăcie ceaiul verde, cu spumă bogată“ (p.184).
Vis de primăvară este romanul alegoric al recuperării libertății pierdute prin întoarcerea la ritmurile culturii și naturii, la ciclicitatea renașterii spirituale. Este romanul maturizării unui tânăr japonez care reușește să depășească obstacolele devenind conștient de propria identitate. Teru Miyamoto scrie un text de un rafinament aparte, ca o broderie textuală așezată peste tabloul unei realități violente a anilor ’70 în Japonia. Romanul-alegorie despre libertatea pierdută devine romanul căutării și opțiunii, identificării cu sine și cu propriile rădăcini culturale, în urma reflectării în privirea unei biete călăuze necuvântătoare prin propriile gânduri, a șopârlei țintuite de stâlp. Teru Miyamoto nu oferă doar această lecție prin Vis de primăvară, ci și lecția rafinamentului stilistic.
ll Adrian Lesenciuc
vis de primăvară este a doua lucrare a prozatorului Teru Miyamoto apărută în limba română, după Brocart de toamnă. Laureat al premiului Osamu Dazai, Teru Miyamoto propune prin proaspăt publicatul roman la Humanitas Fiction, în traducerea Angelei Hondru, o poveste despre viață și libertate, despre cruzime și sărăcie, relatată într-o notă de candoare, într-o atipică sensibilitate. Romanul este o parabolă a ieșirii din diferitele forme de condiționare. În Japonia anilor ‘70, tânărul student Tetsuyuki încearcă să scape de datoriile care au rămas în urma morții tatălui său, se desparte de mamă și se mută într-o cameră sărăcăcioasă într-o suburbie a orașului Osaka, în Daitō. Între două primăveri, Tetsuyuki își împarte uneori camera cu prietena sa, Yōko, iar în rest cu propriile gânduri și vise, și, mai ales, cu o șopârlă pe care a țintuit-o din întâmplare într-un cui. Problemele sale nu încetează odată cu decizia de a se muta. Pare a fi blocat de soartă, prins în moștenirea karmică a familiei precum șopârla agățată în cui. Gândurile sale despre această blocare și proiecția eforturilor de a ieși dintr-o situație disperată, prelungite în vise, sunt cele care coboară factualitatea într-o fascinantă întrețesere de planuri. Supraviețuind încercărilor multiple, inclusiv violenței fizice, tânărul Tetsuyuki luptă cu aceeași îndârjire pentru propria viață și pentru un destin mai bun precum Kin, șopârla prinsă în cui. Temându-se ca nu cumva prin scoaterea cuiului să piardă șopârla, tânărul o hrănește și îi dă apă, așteptând momentul propice pentru a o elibera. În tot acest timp o ține captivă, legată prin cuiul care îi străbătea abdomenul, într-o situație aparent fără ieșire. În grija purtată șopârlei, zugrăvită de autor cu multă duioșie, tânărul decide asupra sorții ei, prelungind interpretarea propriei vieți în acord cu captivitatea în soartă. Între om și șopârlă se creează o conexiune care amintește de un nivel mai subtil de reflectare religioasă:
„La un moment dat, când a ațipit, a visat că s-a transformat în șopârlă și se târăște prin iarbă și pe lângă ziduri de piatră. A trecut de mai multe ori prin ciclul viață-moarte, ca șopârlă. Zeci de ani – ba chiar secole – a fost șopârlă și, în vis, a simțit din plin trecerea prin acea perioadă îndelungată de timp. Ascun zându-se în iarbă după parcele de orez, se uita după Yōko, după Isogai și după mulți alții pe care îi cunoscuse și se întreba când avea să se termine totul“ (p.70).
Tetsuyuki îi povestește lui Kin coșmarul timpului îndelungat petrecut de el ca șopârlă și al morților succesive, căutând rosturile nașterii fiecărei vietăți în propria piele, în propria identitate. Asemenea episoade de dialog aparent cu șopârla, în fapt de dialog interior în procesul propriei definiri identitare, sunt frecvente pe parcursul unui derulări epice de suprafață, suficiente cât să mențină romanul în tensiunea lecturii. Cel puțin două planuri ale lecturii decurg de aici: unul al derulărilor de suprafață, al aventurilor tânărului încercând să facă față provocărilor cotidiene în suburbia metropolei Osaka, celălalt în profunzimea filosofică și teologică a căutărilor. Conexiunea dintre cele două planuri se realizează prin însăși mica vietate, prin șopârla întâmplător țintuită în stâlpul din încăperea închiriată. Șopârla este, așadar, elementul central al lucrării, personaj care, pasiv precum eroul, neputincios, dar cu o extraordinară dorință de viață, oferă lecții tânărului Tetsuyuki. Șopârla devine o oglindă a sa, un mediu al propriilor reflectări, o extensie fizică a conștiinței sale. În raport cu această conștiință materializată, Tetsuyuki conștientizează propriile griji, propriile neputințe, reflectează asupra formelor de condiționare a libertății. Întrebările și mirările de peste zi se coagulează într-o formă de interogare a ființei-totem, de fapt de autointerogare, de încercare de a depăși o stare de fapt. Cuiul în care este prins micul animal este reflectarea unui alt cui, cel propriu, al datoriilor neachitate de tatăl său, care îl țintuiește într-o soartă din care aparent nu are cum să scape. În această ipostază, mica viețuitoare îi oferă o lecție de vitalitate și energie, o lecție despre speranța de a depăși limitele propriei condiționări, ca aparentă determinare ontologică și spirituală. Chiar dacă depinzând de o condiționare provenind din alt plan, chiar dacă incapabilă să intervină în această privință, mica vietate își păstrează vitalitatea și calitatea de reflectare și oferă, în acest chip, o lecție de libertate. De fapt, cele două personaje, diferite ca poziționare atât în plan biologic, cât și în planul ciclurilor viață-moarte în credința budistă, sunt unite prin cuiul metaforic al grijilor, problemelor, predeterminării, incapacității de debarasare de condiționări provenite din alt plan sau moștenite.
Romanul alegoric Vis de primăvară, incluzând din titlu speranța înfrângerii condiționărilor, a recuperării libertății pierdute, derulat pe parcursul unui an întreg, începând în luna aprilie și încheind în luna aprilie, necesită o atentă lectură în raport cu condiționările culturale și religioase, cu o grilă de lectură pe care o propune, sugerat, Teru Miyamoto. Pe de o parte, ancorat în realitatea violentă a suburbiilor marilor orașe, el angajează discuția pe marginea condiționărilor sociale și economice privitoare la locuitorii acestor spații. Apoi, în plan secund, se dezvoltă un set de intercondiționări, de cicluri cauză-efect (cicluri karmice) specifice budismului, dar și altor religii înrudite, care presupun și începerea unei vieți noi în alt corp (așa cum sunt ele reflectate în visele tânărului Tetsuyuki), adică trimit la samsāra, conceptul sanscrit de ciclicitate, renaștere, reîncarnare și, bineînțeles, la natura iluzorie a lumii materiale (maya), ca interpretare a unui anumit tip de condiționare. Prin această prismă interpretativă, inclusiv ideea de libertate este reflectată în forma desprinsă de gândirea budistă. Libertatea nu este condiționată nici de realitatea iluzorie, prin urmare nici de condiționările cuiului metaforic care țintuiește ambele ființe într-o stare caracterizată prin lipsa de libertate, nici de menținerea hinduistă în anumite precondiționări. Libertatea nu depinde nici de circumstanțe, nici de mediu social, ci doar de voința de a nu o îndepărta. Libertatea e o formă de potențialitate, de alegere pentru a depăși precondiționările. În fond, libertatea nu asigură decât progresul moral și intelectual (în profunzimea judecății) pentru eliberarea de condiționări. În al treilea rând, Teru Miyamoto propune o lectură în acord cu precondiționările culturale japoneze, cu convingerile privitoare la angajarea ciclurilor karmice și la excederea acestora în raport cu o serie de practici și locuri ceremoniale, cum ar fi ceremonialul ceaiului sau grădina ceaiului. În fapt, și prin acest spațiu prezent în roman, în care are loc ceremonialul bazat pe principiile armoniei (wa), respectului (kei), purității (sei) și liniștii sufletești (jaku), visul de primăvară, al renașterii, al ieșirii din zona condiționărilor din suburbiile marilor orașe este cel care presupune ancorarea la spiritul universal al culturii. Condiționările sunt date și de necunoaștere, de pierderea ancorelor culturale. Tânărul Tetsuyuki nu știa mai nimic despre arta ceaiului, motiv pentru care această conexiune a presupus, printre altele, și conștientizarea propriei poziții, precum și cea a șopârlei care să îi ofere prin ilustrare lecția libertății pierdute prin pierderea conexiunilor cu propria cultură:
„Chiyono Swamura s-a așezat în poziția unui profesor de ceremonia ceaiului, și-a îndreptat spatele și a privit îndelung ceainicul. Tetsuyuki nu cunoștea nimic despre această artă, dar simțea că ceremonia nu era menită să îi liniștească pe cei doi Lang, dar nici o modalitate prin care gazda și-ar fi pus pe tavă simțirile față de niște străini.
Parfumul discret de tachibana plutea în încăperea de patru tatami și jumătate. Tetsuyuki era convins că ceea ce ținuseră bătrânii în mâini a fost otravă și că ar fi băut-o dacă ei ar mai fi întârziat două-trei minute. A privit brusc în jur. Îl copleșea sentimentul că în camera lui Kin era țintuit în cui. Chiyono Sawamura a tras lângă ea bolul din ceramică roșie și a scos cutia de ceai din pungă. Doar Yōko mai știa câte ceva despre ceremonia ceaiului. Ceilalți păreau dezorientați și au băut cu stângăcie ceaiul verde, cu spumă bogată“ (p.184).
vis de primăvară este romanul alegoric al recuperării libertății pierdute prin întoarcerea la ritmurile culturii și naturii, la ciclicitatea renașterii spirituale. Este romanul maturizării unui tânăr japonez care reușește să depășească obstacolele devenind conștient de propria identitate. Teru Miyamoto scrie un text de un rafinament aparte, ca o broderie textuală așezată peste tabloul unei realități violente a anilor ’70 în Japonia. Romanul-alegorie despre libertatea pierdută devine romanul căutării și opțiunii, identificării cu sine și cu propriile rădăcini culturale, în urma reflectării în privirea unei biete călăuze necuvântătoare prin propriile gânduri, a șopârlei țintuite de stâlp. Teru Miyamoto nu oferă doar această lecție prin Vis de primăvară, ci și lecția rafinamentului stilistic.