La noi, despre Primul Război Mondial s-au scris romane mai multe și mai bune decât despre cel de-Al Doilea. Și aceasta nu pentru că anii 1916-1918 ar fi zguduit în mai mare măsură conștiința publică decât dezastrul apocaliptic de peste două decenii, ci pentru că acele romane s-au scris în condiții de libertate. După instaurarea cu forța a comunismului în România, intrată sub ocupație sovietică, a funcționat necontenit cenzura. Noul regim politic făcea mari presiuni asupra scriitorilor pentru a-i transforma în propagandiști, instaurând o atmosferă de teroare ideologică nefavorabilă creației.
Dintre romanele referitoare la Primul Război Mondial, alături de Pădurea spânzuraților al lui Liviu Rebreanu, Întunecare al lui Cezar Petrescu (prima variantă, nu aceea falsificată prin rescriere în timpul comunismului) și Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război al lui Camil Petrescu, poate fi menționat și romanul 1916, publicat de Felix Aderca în 1936. Lumea a uitat acest roman, deși autorul (1891-1962) a fost foarte prezent în viața publică în toată perioada interbelică, manifestându-se în toate genurile și frecventând asiduu foarte vizibilul cenaclu al lui E. Lovinescu.
Ideea romanului este productivă din punct de vedere literar. Autorul își reprezintă războiul nu ca pe un eveniment tragic sau eroic, ci ca pe o dezlănțuire de forțe supraindividuale care răvășesc viețile oamenilor. Războiul multiplică epica, și așa tumultuoasă, a existenței obișnuite.
În toamna anului 1916, la trei luni de la intrarea României în război, trupele românești, slab înarmate și prost instruite, se retrag de pe toate fronturile unde suferiseră înfrângeri. Un detașament comandat de maiorul Plopșoreanu, din cadrul diviziei de sub comanda generalului Hristache, părăsește Turnu-Severin îndreptându-se spre răsărit. Din acest detașament face parte și o baterie de artilerie comandată de căpitanul rezervist Costache Ursu, în vârstă de 45 de ani, moșier oltean. El deține Broștenii de care se despărțise cu greu ca să plece pe front. Are un frate mai mare, Vasile, general, și o soră, Dida, care a fost căsătorită cu un inginer francez, Sorbier; acesta a murit în scurt timp de la căsătorie într-un accident, iar soția rămasă singură încă nu-l poate uita. Între timp, ea a înfiat și crescut o fată, Nuni.
Costache s-a căsătorit cu Magda, fiica medicului Hotnog, și a avut cu ea un fiu, Titu; după nașterea copilului, Magda l-a părăsit, fugind cu alt bărbat, astfel încât tatăl și-a crescut singur fiul ajutat de o guvernantă nemțoaică, Erna, care i-a devenit amantă. După terminarea liceului, Titel urmează școala militară, apoi pleacă în Germania la specializare, dobândind gradul de locotenent și un puternic atașament pentru germani. La intrarea României în război, revine în țară. Pentru a nu se împărți moșia părintească, tatăl său împreună cu sora lui Dida îl logodesc cu Nuni, fiica adoptivă, devenită între timp o frumoasă domnișoară. Fiul lui Costache se află acum pe front, iar fratele său, generalul, conduce retragerea armatelor române de la Brașov.
Costache se poartă ca un erou, dar, fiind rănit, ajunge la un spital din Iași, unde i se amputează un braț; tot la Iași, află că fiul său a fost arestat din cauză că a colaborat cu colonelul Stavri, un germanofil înfocat care a încercat să convingă armata să capituleze în fața inamicului. Îndurerat de fapta unicului său fiu și considerându-l un trădător, Costache nu intervine ca să-l salveze, deși ar putea s-o facă, prin intermediul fratelui lui, generalul. În mod demonstrativ, participă chiar la execuția propriului fiu. Momentul, însă, îl zguduie și, ulterior, ajunge să se întrebe dacă osânditul a fost cu adevărat vinovat.
Refuză să fie demobilizat și, cu un singur braț, continuă lupta până când trupele noastre ajung la Budapesta, iar apoi se întoarce acasă cu gradul de colonel și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul. Amintirea fiului său îl chinuiește mereu, cu atât mai mult cu cât o găsește la Broșteni pe logodnica celui executat, care nu mai vrea să plece în altă parte. Având asentimentul mamei adoptive, Costache se căsătorește cu ea și face un voiaj de nuntă la Veneția. Înapoindu-se în țară, chemat de fratele său pentru a înainta o cerere de reabilitare a lui Titel, Costache își lasă tânăra soție la Turnu-Severin în grija mamei adoptive și pleacă București.
Între timp, fratele lui Vasile demisionează din armată și devine ministru de Război în guvernul lui Averescu. Costache se înrolează într-un partid de extremă dreaptă, Deșteaptă-te române, condus de Ion Tunsu, și ajunge deputat. Soția lui, Nuni, naște o fetiță, dar Costache nu se mai interesează nici de ea, nici de moșie, avântându-se în activitatea politică și având ca amante două surori studente, Lenuța și Vivi Vătreanu. Soția lui, văzându-se părăsită, divorțează de el și se recăsătorește. Costache părăsește partidul din care făcea parte după ce află că acesta este subvenționat de nemți. Trecând pe la Broșteni găsește uniforma fiului său, Titel. Pentru a șterge orice amintire, dă foc conacului.
Mutat la București, Costache întemeiază o nouă formațiune politică, Noua Românie. Nu mai este în relații bune cu fratele său și îl obsedează necontenit amintirea modului cum i-a murit fiul sub gloanțele plutonului de execuție.
Aflându-se la un cinematograf împreună cu Vivi, vede un film în care o spioană este împușcată ca trădătoare; scena îi declanșează un acces de nebunie, făcându-l să strige în sală în mod repetat: foc! Este dus cu forța la poliție unde, nesupravegheat, se spânzură cu cureaua de cârligul din partea de sus a ferestrei.