Am scris de vreo două ori despre Ion Mureşan. La un interval de cîtiva ani. Prima oară, imediat după 1990, despre „Cartea de iarnă“, a doua oară, despre „Poemul care nu poate fi înţeles“. Despre „cartea Alcool“, la finalul acestor rînduri. Imaginea mea despre poezia lui Ion Mureşan nu mai poate fi desprinsă de imaginea de cititor/recitator a lui Ion Mureşan, cititor/recitator al propriei sale poezii. Cînd îşi citeşte poeziile , Ion Mureşan e un clovn ce interpretează viziunile unui profet. Înainte de a citi, poetul, surprins parcă, de fiecare dată, că trebuie să citească, preocupat tot timpul de altceva, caută febril într-o geantă mărişoară, de unde scoate un maldăr de hîrtii, pune geanta pe un scaun, răsfoieşte hîrtiile, mormăie că nu acolo e poemul, îl găseşte în cele din urmă, apoi începe să citească, nu înainte de a privi spre auditoriu, spunîndu-i din priviri triumfătoare: „credeaţi că nu-l găsesc, dar l-am găsit“. Lectura e spectaculoasă. Poetul se transformă treptat, dar vizibil într-un actor căruia i se dictează textele la modul imperativ. Cel ce recită e parcă o întrupare a conştiinţei asistente la naşterea poemelor. Conştiinţă asistentă a conştiinţei active, ce transcrie viziunile. Această conştiinţă asistentă devine activă în recitalurile lui Ion Mureşan. Ea interpretează, prin vocea şi trupul poetului, ceea ce a văzut că suportă conştiinţa activă, în timp ce trăia şi dădea formă viziunilor. Ea e un actor de tipul clovnului, deoarece, la fel ca un clovn, trece extrem de rapid de la o stare la alta, de la un ton la altul, adesea fulgerător. Auditoriul, simţind spectacolul, receptzează recitalul în nota umorului, cînd, brusc, rîsetele încetează şi feţele spectatorilor trec în uluire. Succesiunea aceasta de tonuri umoristice, urmate de clipe dramatice măsoară ritmurile afective ale poemului lui Ion Mureşan, ba chiar ritmicitatea elaborării poemelor, şi dă o bună imagine a vieţii subiectului liric al lui Ion Mureşan. Subiectul său liric, el e cel mai important, aparţine unui satyr aflat, în plin ritual, în căutarea extazului. Iata, acum textele scrise despre primele două cărţi ale poetului. În finalul acestor note, cîteva impresii despre cea mai recentă carte a sa.
***
Texte satyr-ice
Lumea exprimată de un satyr după ce organicitatea religiei sale s-a distrus şi plenitudinea simţurilor şi a imaginaţiei nimereşte nebulos ba în teritoriile realului, ba în ale sinelui fără să problematizeze prea mult chestiunea tirului – s-ar putea să arate ca în poezia lui Ion Mureşan din Cartea de iarnă (Ed. Cartea românească(1981).Fără să fie vorba, doamne fereşte, de vreo influenţă, dar totuşi de o vecinătate structurală, în discursul lui Ion Mureşan pătrund uşoare unde ale retoricii proprii şi lui Virgil Mazilescu. Mă refer în primul rând la atitudinea heterodoxă a ambilor poeţi în raport cu o anume linearitate imagistică. Lectura celor mai bune poeme ale lui Ion Mureşan presupune o divizare extremă a facultăţii perceptive, poetul făcând totuşi destule concesii „tradiţionalei“ coerenţe ce susţine îndeobşte un poem. O devoţiune ce nu-şi găseşte mijloacele propriei expresii, se-nţelege că poate avea consecinţe precum: asumarea lumii cu conştiinţa arbitrarietăţii faptului, o descătuşare imagistică vecină cu excesul, o senzualitate satyr-ică în care răutatea nu e decât un vag simptom al bachanalelor imaginarului. Înclin să cred că Ion Mureşan doreşte să întreţină raporturi dintre cele mai intime cu lumea (“până la acru, până la livid“, vorba lui Dinu Flămând) şi scrie poezie cu conştiinţa că întreţine o teribilă criză , iar în declaraţia cum că „nu vorbesc în numele voluptăţii, dar lucrurile le ating precum coapse de femeie aş atinge“, dincolo de accentul dionisiac, citesc intenţia de a edifica o etică a adeziunii amoroase faţă de real. Spiritul său poetic beneficiază de energii impresionante în acest sens, numai că bănuiala în ce priveşte intranscendenţa poeziei, căci „organele-s sfărâmate“, iar maestrul lucid până la coroziune determină o apreciabilă tornadă de valuri ale amorului, în care până şi spiritul ludic primeşte o coloratură grotească. Evident că Ion Mureşan e unul din cei mai serioşi poeţi contemporani, între puţinii care (alături de A.E. Baconsky, din Corabia lui Sebastian), Dinu Flămând, Vasile Vlad) gândesc poezia cu teribil angajament existenţial. Până una alta, nereuşind să exprime „acel sunet fantastic de tăios ce se naşte / când numele se izbeşte deasupra lucrului pe care îl denumeşte“ (un fel de teroare a identităţii dintre semnificat şi semnificant), poetul se dedă cu folos tuturor sciziunilor ce-i ies în cale, uitându-i pe Saussure şi pe ceilalţi semiologi, oferindu-şi comedii de anvergură, furios pe toate abstracţiunile cărora, uneori, le atârnă câte un substantiv cât toate zilele, aşa, să le facă să simtă şi ele gravitaţia. Impresionantă la Ion Mureşan este tocmai această furie a concretizării, atribut al naturilor poetice remarcabile, în funcţie de care nicio realitate nu se poate expune razelor imaginarului decât odată cu un trup de o irevocabilă materialitate. Asta ar echivala cu o biologizare a ideilor, cu o cură thanatică a lor. Iar poemul poate fi aşa ceva.
În construcţia unui poem (deşi poetul ne va contrazice, poate), Ion Mureşan procedează prin introducerea unui enunţ de o solemnitate ce aproape îl sperie (nici vorbă pentru că accentele le distribuie un regizor), ei, asta merge cât merge, vreo două trei imagini, acolo, pentru ca apoi un demon de duzină (cine n-are nevoie de aşa ceva) să deturneze textul spre o modulaţie bufă, dar nu flecară, după care solemnitatea primelor imagini, repliindu-se, revine fâlfâind cu grandoare, îşi cere drepturile de la alt nivel şi vocea roz-bombon a sentimentalităţii, ulterior straturile superioare ambetate cumva şi, oricum, consternate îşi mobilizează forţele vizionare, încercând să dea lovitura de graţie, prin tactica vocii dizgraţiate, asumându-şi oarece biografism, dar cu ce forţă, şi tot aşa (a se citi cvartetul Izgonirea din poezie). Şi toate astea pentru că pentru Ion Mureşan existenţa în limbaj este un coşmar din care nu se poate trezi, dar nici el nu se lasă şi se transformă într-un comediograf demonic al fenomenologiei scrisului. Se-nţelege că această chestiune presupune suferinţă tragică, cum să nu, când intuieşti limbajul doar ca „propoziţii, întunecate smârcuri în capul omului“. Hotărât, poetul îşi edifică lumea cu destulă cruzime.
Pare-se, acest poet îşi sancţionează condiţia tragică, ducându-se, în timpul contemplaţiei şi pe alte ferestre/atitudini şi asta nu doar aşa pentru că n-ar fi capabil să reziste într-o atitudine extremă şi pură, dar din dorinţa de a edifica nişte structuri poematice în care interferează în gradaţii echilibrate o mulţime de nuanţe tonale. Neconcesiv, mânios pe spiritul arabesc, în ipostază de arbitru tragic între spiritul poetic şi real, Ion Mureşan îşi vede de propriile-i mituri, dincolo de orice prejudecăţi, oricât de glorioase.
***
Patru paragrafe
Un Orfeu satyric
„Lumea exprimată de un satyr, după ce organicitatea religiei sale s-a distrus şi plenitudinea , simţurilor şi a imaginaţiei nimereşte nebulos ba în teritoriile realului, ba în ale sinelui, fără să problematizeze prea mult chestiunea tirului, s-ar putea să arate ca în poezia lui Ion Mureşan“ – scriam acum vreo zece ani despre prima carte a lui Ion Mureşan – Cartea de iarnă (ed. Cartea românească, 1981). Nu e cazul acum, să retractez ceva din cele scrise atunci. Cea de-a doua carte a poetului – Poemul care nu poate fi înţeles – Ed. Arhipelag, 1993 – îmi întăreşte convingerea că asist, citind, la agonia uneia din ultimele mari dionisii, în care identitatea orfică a poeziei e agresată de bacante, abandonându-se voluptăţii sfâşietoare, dar şi ripostând, în încercarea de a-şi păstra coerenţa şi coeziunea – atâta cât permit energiile opozitive ale poemului, înţeles, totuşi, ca o structură. În acest sens, toate poemele lui Ion Mureşan reprezintă nişte „fragmente din regiunea de odinioară“, ţăndări ale unui cronotop originar, readus în orizontul conştiinţei poetice de fiecare act imaginativ. Imaginaţia poetică e, aici, funcţie a unei energii anamnetice ispitite să recupereze acel timp-spaţiu. Ion Mureşan e însă un Orfeu dintr-o modernitate aşa de târzie, posesor şi posedat al atâtor vârste ale spiritului poetic, unele demonizate cu totul şi rupte de sacru, încât nu se poate să nu-şi dea seama că relaţiile sale cu mitul trebuie să străbată atâtea sedimente, fiecare cu temeiul său, în măsură să faciliteze, dar şi să obstrucţioneze centrarea sa. El e un Orfeu ce nu refuză bacanalele imaginarului. Asta e voluptatea şi coşmarul său. Rămânând la nivelul acestor referinţe mitologice, consubstanţiale lui Ion Mureşan, aş spune că fiecare act imaginativ al său poate reprezenta un fragment al unui ritual dionisiac. Toposul cărţii sale şi al mitologiei ei e cârciuma – imaginea izomorfă îndepărtată a popasurilor satyrilor şi bacantelor. Spaţiu de petreceri infernale, regăsit la toate răscrucile, pe traseul ce porneşte din Hades, trece prin halta Rimbaud, coteşte prin saloanele suprarealiste, ilustrând sublime vicii anamorfotice.1 Mureşan, toată poezia lui o mărturiseşte, e un Orfeu ce nu a mai ieşit din infern. Nici o doctrină nu poate epuiza poezia sa, fiindcă nici una nu e recognoscibilă în stare pură. Ştiindu-l în infern – o să încerc să recunosc determinaţiile acestuia.
Spaţiul şi timpul
E vorba, de fapt, de un spaţiu – timp al nesfârşitelor şi vicioaselor anamorfoze.2 Configuraţiile sale sânt determinate de o remarcabilă forţă legiferatoare. Numesc forţă legiferatoare disponibilitatea de a se situa credibil şi extrem de concret într-o insolită situaţie imagistică. În cronotopul lui Ion Mureşan, insolitările intervin printr-o bruscare a tuturor habitudinilor lingvistice. La începutul poemelor, ai impresia că asişti la generarea celui mai straniu dintre realuri. Orice poate fi semn pentru orice. Poemele sunt scrise într-o continuă transă. Mai puţin convingătoare sunt intruziunile volitive în delir. Anularea distanţelor spaţio-temporale şi, implicit, bruscarea percepţiei cititorului fac parte dintr-un „program“ al revelaţiei. Rămâne de discutat dacă spiritul asocierii din structurile imagistice e produs al unui calcul glacial şi detaşat sau ţâşneşte dintr-o „naivitate“ vizionară. Oricum ar fi, impresia că în atmosfera poemelor a coborât un demon e copleşitoare. (Sinonime pentru demon: eclipsă a lucidităţii, mişcare anamorfotică a fabulaţiei, revelaţia mai veche cum că realul simţit fără simţurile dereglate e o prejudecată etc.). Realizând o topografie infernală, poemele scot din Ion Mureşan un suflet manierist (în sensul lui Hocke), stupefiat mereu de arătările subteranei.
Biologia infernală
Populaţia infernului cuprinde pe nebun şi pe idiot, întrupări ale spiritului poetic, evoluând într-o comedie întunecată. Deşi presupune sacrul, mitologia poetică a acestei cărţi se împlineşte prin reprezentări ale demonicului, în seriale ritualuri de exorcizare. Demonicul triumfă în excesele senzualităţii. O formă extremă a acesteia ţine de regimul vâscozităţii. Palpitaţiile materiei evidenţiază o biologie teratologică. Configuraţiile moi, placide, grele au parcă regimul ambiguu al unor fantasme proiectate. Un erotism nocturn penetrează toate reprezentările organicului. Aderenţa la agregările molatece e semnul unui suflet situat între oroarea faţă de inform şi voluptatea viului. Chiar mineralitatea realului e supusă dilatărilor moliciunii, sub acţiunea grea a reveriei provacate de aderenţa excesivă la viu. Spiritualul însuşi primeşte determinaţii ale bolboroselilor palustre: „îngerul vorbeşte în mine cu voce de broască / şi cu voce de pasăre / vai, cum voi îndrăzni eu oare să-mi ridic limba / printre buruieni / căci, iată ferestrele cârciumii umflându-se ca nişte / săculeţi de piele catifelată / şi ca nişte ugere de vacă / şi din ce în ce mai aproape roiurile de fluturi / întunecaţi / foşgăind hămesite“. Orfeu din subterană are nu o dată revelaţia zeului anihilator, obiectivat în reprezentări cumplite ale mineralităţii şi anatomiilor manieriste. El se vede prin însoţirea sacrului cu desfrâul şi comedia: „Nu vreau să mint. Zeul venea şi el. / Chip nu avea ci doar o placă de fontă, / plată şi compactă / ca uşile de sobă. şi două mâini, la fel cu / mănuşi negre până la coate, / îi ieşeau din creştet, zbătându-se cu anume / eleganţă, de parcă cineva, / o dansatoare de cabaret, se îneca în el / ca într-o fântână“. Nu o dată, în figuraţii argheziene, Orfeu cel din subterane, în ritualuri şi oculte claustrări, e înfăţişat ca unul dintre gnomi. Nu mă interesează atât simbolismul chestiunii, cât vitalitatea agresivă a activităţii subteranei, izomorfic întrupată într-un bios rapace, pricinuitor de fantasme reci şi temeri de grotă: „Mai putem spune că ieri a ieşit cu un sac / de pământ pe umăr / şi nici nu a apucat să-l arunce / până ce o limbă roşietică şi subţire i-a încolăcit / mijlocul / şi cu sac cu tot l-a tras înapoi, / iar uşa s-a închis în urmă cu un scurt gâlgâit.“ Reprezentări izomorfice ale grotei, încorporând valenţe terifice, apar în partea a doua a poemului „Mişcarea fără inimă a imaginii“. Aici e figurat un univers moloh, triumfător în determinaţii ale organicului devorator.
„Poemul care nu poate fi înţeles“
„Poemul care nu poate fi înţeles“ e un scandal. Scandaloasă e teza şi cutezanţa formulării ei. Un astfel de poem e un fel (sau mai multe feluri) de post- text, adică un nimic. Post-textul – dacă nu e un fel de text – nu e nimic. Orice înţelegere e un text. Oare? Mureşan nu vrea cu orice preţ să scandalizeze. E un poet decent, unul ce mizează (încă) pe scriitură. Ce să înţelegi, deci, din poemul cu titlul mai sus pomenit? Sau are neînţelegerea textele ei? Neânţelegerea cu text e tot un fel de înţelegere, totuşi… Să vedem ce se întâmplă în acest text cu titlu în măsură să scandalizeze înţelegerea sau disponibilitatea de a înţelege. În finalul poemului citim că acest poem ar putea fi „poemul tămăduitor“. Sunt obligat să citesc în semnificaţiile textului acestui poem o revoltă a lui Ion Mureşan. O revoltă împotriva determinaţiilor şi, deci, împotriva posibilităţii de a semnifica. Pentru că tehnic citind (adică inuman, adică profesionist, adică fir-ar a naibii de lectură) acest text se constituie din posibilităţi de a concepe acest poem care nu poate fi înţeles. Faptul că sunt mai multe mă încurajază să cred că nici una nu e satisfăcătoare. Sau e satisfăcătoare fiecare în parte şi orice exces de comprehensiune e sortit eşecului, dacă nu ridicolului. Scap de alternativa nefavorabilă şi citesc încă odată poemul. Constat că, după determinaţiile ce l-ar putea indica şi care nu-l epuizează, un astfel de poem nu se citeşte, doar se vede. El reprezintă ieşirea din scriitură. Citindu-l, îmi amintesc: un discipol al unui maestru zen e atârnat deasupra unei prăpăstii de o frânghie pe care o ţine în gură. În acele momente- maestrul îi cerea să spună ce e koan. Ion Mureşan scrie: „El este vinul care nisip se face în gura ta /…/ O, vremuri pe când casa noastră înflorea pe ţărmul unui limbaj lunecos! / Pe când cuvintele ieşind din scorburi vorbitoare, / asemeni melcilor urcau pe ziduri…/ Apoi blândele, prăfoasele arhive ale ospiciilor / unde am cercetat semnele inventate de nebuni, / unde am întocmit o mare istorie a lor / pe care scriind-o în chiar semnele acelea uscate / nici eu vreodată nu am putut-o citi.“
***
Respectînd termenii mitologici ai acestor note, mă întreb: cine este subiectul liric al lui Ion Mureșan, un satyr convertit la orfism sau un Orfeu ce acceptă grațiile menadelor? Și una, și alta, aș zice. Imaginarul său se constituie pe ruinele unor religii ale căror sensuri mîntuitoare au fost preluate, ca prin hazard, de spiritul poetic. Originaritatea dionysiac- orfică a subiectului liric se recunoaște în poemele lui Ion Mureșan. Acesta, bătrîn și depozitar al mai multor vîrste culturale, e activ și în cea mai recentă carte a sa, „cartea Alcool“, ed. Charmides, Bistrița, 2010. Și aici, subiectul său liric se distinge printr-o remarcabilă forță de a înscena viziunile. Deși, inevitabil, reprezintă principiul formal, deși el e cel ce construiește realul poetic, subiectul liric din această carte pare că asistă la un spectacol al genezei realului poetic, pare că i se dictează sa vadă ceea ce vede. Vederea sa începe cu sesizarea normalității lumii, dar, treptat, prin acumularea de determinații pentru normalitate, aceasta își schimbă regimul. Detaliile acumulate prin insistența privirii fac trecerea de la simpla vedere descriptivă la viziune. E un procedeu frecvent întîlnit în multe poeme ale lui Ion Mureșan. Aș numi acest procedeu drept un delir controlat, supravegheat, în maniera delirurilor controlate ale lui Henri Michaux, dar nu numai.
Poemele din „cartea Alcool“ pot reprezenta verbalizări fragmentare, epifanii ale „poemul(ui) care nu poate fi înțeles“. Acesta, am văzut mai sus are un statut non verbal, oarecum în maniera necuvintelor nichitastănesciene. Subiectul liric de-acum e un satyr care, spre finalul ritualului, spre seară rostește komoi. Puține poeme ale acestei cărți nu sînt scrise prin asocierea vocii satyrului, rostitoare de dithyrambi cu vocea aceluiași satyr, spre seară, beat și clamînd komoi. Termenii mitologici de aici definesc , firește, două dimensiuni ale poemului lui Ion Mureșan: gravitatea solemnă-dramatică, în alternanță cu comedia. Poetic, Ion Mureșan e un dionysiac, trăind într-un alt orizont religios: cel creștin.
Ebrietatea generalizată e climatul aproape tuturor poemelor. E vorba, firește de o situare într-o paradigmă rimbaldian-ducassiană. Credincios acestei paradigme, poemul lui Ion Mureșan violentează toate coerențele normalității, instaurînd, prin forța decretelor lirice, regimul totalitar al deconstrucțiilor. Cum scriam despre prima lui carte, orice poate fi semn pentru orice. Alcătuirile realului său poetic sînt alunecoase, formele, limitele, locul obiectelor migrează vicios. M-a frapat componența obiectuală a poemelor. Obiectele din poeme nu aparțin vieții citadine, decît în mică parte. Imaginarul lui Ion Mureșan are o puternică marcă matricial-rurală. Chiar structura lexicală a poemelor, dar și sintaxa, tonul frazelor , de asemenea, posedă încărcături ale unei memorii existențiale venite din originaritățile copilăriei. Drept e și faptul că oralitatea rurală și memoria semantismelor unor vocabule transmit poemelor forța versetelor. Impresionant e că, deși poemele sînt scrise prin provocarea unor transe metodice, domină senzația de fatalitate. Procesul transei, odata provocat, face din subiectul transei o victimă. Ar trebui sa citez pentru ilustrare aproape întreaga carte. Mă limitez la a-mi exprima preferința pentru doar unul din excepționalele poeme ale cărții: Ci eu singur sub pamânt. E, acolo, un plîns de finis mortis, însoțit de spaimă, singurătate și speranță, cum nu s-a scris, pînă acum, în limba română. Rareori lirismul a putut încorpora atîta potențial al solitudinii subiectivității. Se spune și se scrie despre Ion Mureșan că e un poet mare. Mă asociez acestor spuneri/scrieri. Nu doar prin credință, ci și prin cele scrise mai sus.
____________________
1 Recent, fără să fie preocupat dacă a mai spus-o cineva înainte, tînărul critic Marius Chivu „descoperă“ același topos, în cea mai recentă carte a lui Ion Mureșan.
2 Tînarul Chivu vorbește despre „distorsiunile realității“.
Bibliografie
Ion Mureșan, Cartea de iarnă, Cartea românească, București, 1981
Ion Mureșan, Poemul care nu poate fi înțeles, Arhipelag, Târgu Mureș, 1993
Ion Mureșan, Cartea Alcool, Ed. Charmides, Bistrița, 2011