Într-un recent număr al României literare, Domnul Nicolae Manolescu atrăgea atenția asupra unor afirmații nefondate, mai curînd neserioase, despre moartea lui Mihai Eminescu, despre înscenările pe care apropiații săi i le-ar fi pus la cale; fie Ecaterina Slavici și Ioan Slavici, fie chiar Titu Maiorescu sau Simțion, alți și alți contemporani speriați de ceea ce a devenit Eminescu din cauza opiniilor sale gazetărești, așa cum reiterează pe Facebook un oarecare Laurențiu Roșu, dorind să fie foarte convingător. Numele așa-zișilor cercetători, puneți-i în ghilimele. Cum voi spune mai jos, însă mobilul lor, bine punctat în editorialul semnat de Domnul Nicolae Manolescu, era, evident, unul politic. Eminescu a fost un gazetar incomod, neiertător, cu opinii tranșante, așa cum le stă bine și azi adevăraților gazetari. Dar de aici și pînă a fi eliminat fizic, fie chiar și în acea epocă, mi se pare mult prea mult. Se știe că după întoarcerea sa de la Botoșani, din aprilie 1888, cînd părea că s-ar fi refăcut fizic și sufletește, Eminescu a mai publicat doar șase articole: două în „România liberă”, iar patru în „Fîntîna Blanduziei”, toate pe teme politice, dar cel mai agresiv fiind cel despre inamovibilitatea judecătorilor. De aici, în imaginația celor care cred că Eminescu ar fi fost victimă politică, i s-ar fi tras sfîrșitul poetului. Medicii care au analizat atunci acest fapt, dar și cei care au făcut-o peste timp, au lămurit unele aspecte asupra efectelor tratamentelor administrate poetului, cu medicamente care aveau, cum era și firesc, reacții adeverse. Tratamentul cu mercur era practicat la acea vreme, în astfel de cazuri, iar procentul reacțiilor adverse nu a fost, atunci, remarcat în vreo statistică, deși un astfel de tratament se afla nu chiar la început. Faptul că din februarie 1889, cînd a fost ridicat de jandarmi din baia comunală, unde, după o ceartă în redacție, s-a dus să se răcorească, și pînă în iunie a acelui an, cu mici excepții, Eminescu a stat internat într-un spital de boli nervoase, în condiții deloc bune, cu colegi de cameră, precum acel Petru Poenaru, care l-ar fi lovit cu cîteva zile înainte în cap cu o piatră, de la care s-a dezvoltat acel erizipel, poate crea motive de dezvoltare a unor imaginații absolute în mintea celor care cred că astfel aduc la lumină trista și timpuria moarte a poetului. Niciun biograf al poetului, nici cei care au ficționat precum E. Lovinescu, Cezar Petrescu sau Petru Rezuș, ori mai recent în scenariul său Florina Ilis, ca să-i enumăr pe cei mai importanți, nu au lămurit acest aspect, așa cum doresc actualii „cercetători“ ai vieții poetului să spună lucrurilor pe nume, fără echivoc. c onform celor care s-au ocupat de editarea operelor eminesciene, de la ediții curente la ediții critice, cu precădere de la Perpessicius, D. Murărașu, D. Vatamaniuc, Petru Creția și recent, însumînd toate edițiile de pînă la el, Valentin Coșereanu, poeziile lui Eminescu pot fi datate, cu exactitate sau aproximație, conform manuscriselor apărute în ediția anastatică la Academia Română, pînă cel tîrziu în 1883, anul îmbolnăvirii poetului. Ultimele lămuriri în această privință le-a dat Petru Creția, prin descifrarea ultimelor texte eminesciene. Eminescu nu a mai scris poezie de la acea dată, nici cît a fost la Viena, la sanatoriul de la Ober Dobling, nici după ce s-a întors de la Florența, nici la Florești, nici cît a stat la Kuialnik, pe malul Lacului Liman, nici la Purcica, la Iași, nici la Mănăstirea Neamț, nici la Caritas, la doctorul Șuțu, nici în Țicău, la prietenul său Ion Creangă, nici măcar la Botoșani, la Spitalul Sf. Gheorghe, nici în camera sărăcăcioasă a Harietei de la Botoșani, nici într-un loc, nici măcar cînd se afla în preajma Veronicăi Micle, fie în casa de la Văratic, fie la București, pe care, în ultima perioadă nici n-o mai putea iubi, nicăieri, niciunde inspirația nu l-a mai stîrnit pe poet, preocupat de boala sa, de lumea în care trăia, de moartea tatălui său, de viața politică din care era fugărit prin diverse locuri, să uite de lume și de el. Dar poetul nu putea uita, nu putea ierta și a mai scris doar cîteva articole în presă, pentru a-și putea asigura subzistența. Prin urmare, nici un eminescolog adevărat, care a luat manuscris cu manuscris, scos fiecare din lada dată de poet lui Maiorescu în grijă și care, tot prin grija acestuia, a ajuns la Academie, și a fost cercetat cu atenție, așa cum a făcut Petru Creția, care a și stabilit un alfabet de descifrare a scrisului lui Eminescu, deci niciunul n-a trecut cu cronologia operei poetice de anul 1883. Efortul lui Valentin Coșereanu, prin ediția definitivă, două volume, Poezii, I, Cronolgie și simbioze poetice, 1866-1876 și Poezii, II, Cronolgie și simbioze poetice, 1877-1883, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2019, este unul menit să stabilească odată pentru totdeauna acest aspect, disputat, al cronolgiei poeziei eminesciene. Se pot vedea astfel etapele creative, intense, de mare productivitate ale operei poetice eminesciene, care are două mari perioade în scurta activitate creativă, de doar 17 ani, de la debutul din 1866 pînă la finele anului 1883, cu vîrfuri valorice în perioada 1872-1879. Or, acest aspect, lămurit cu instrumentar științific, academic de cel mai recent editor al operei eminesciene, Valentin Coșereanu, nu-i mișcă din credința lor pe adulatorii aerieni, urechiști mai curînd, ai poeziei lui Eminescu. Și acest lucru, acest fapt în sine, din ce în ce mai prezent pe rețelele de socializare, m-a determinat să scriu acest articol, lămuritor în această privință. Prin urmare, pe rețelele de socializare, în ultima vreme, de vreo doi ani mai exact, dar și în cadrul unor momente aniversare ori comemorative, așa cum am auzit în Biserica Uspenia de la Botoșani, în care a fost botezat poetul, se spune, cu mare certitudine, că ultima poezie scrisă de Eminescu în chiar ziua morții, pe 15 iunie 1889, este Stelele-n cer. Și se redă poezia de fiecare dată, se recită, așa cum am auzit din gura preotului care ținea un Te Deum în biserica botoșăneană. Și asta pentru a se demonstra cît de lucid a fost Eminescu în acea zi fatală, că a putut scrie o astfel de poezie, care nu seamănă cu niciuna din poeziile sale, care, deși analizată și de G. Călinescu în Viața și Opera lui Eminescu, cu trimiterile la unele influențe, nu lasă loc de schimbare a opiniilor celor ce promovează astfel de fals. Miza este, așa cum am spus, aceea de a se dovedi prin această poezie de reală frumusețe și creativitate aparte în totalitatea operei poetice eminesciene că un om capabil să creeze așa ceva nu putea fi decît lucid, sănătos, și, deci, ucis la ordinul unor oameni pentru care poetul devenise incomod. Se spune de către acești promotori ai unor astfel de falsuri că poezia a fost găsită în buzunarul halatului cu care era îmbrăcat în acea zi poetul. Or, niciun biograf al poetului, niciun romancier care a încercat să romanțeze viața poetului nu face această afirmație, nici în documentare, nici în ficțiune. Însă acești inși știu sigur că acel manuscris după care s-a publicat pentru prima dată poezia, imdiat după moarte, la 1 august 1889, care, de altfel, nu s-a găsit printre manuscrisele de la Academie, se afla în buzunarul halatului lui Eminescu. Tot ce este posibil, știind că Eminescu era în acea perioadă, din decembrie 1889, directorul recent înființatei reviste „Fîntîna Blanduziei“, în care publicase, cum am spus, patru articole politice și cîteva poezii. Stelele-n cer a fost publicată în numărul din august al seriei a doua a efemerei reviste „Fîntîna Bladuziei”, care-l avea pe frontispiciu ca director pe Eminescu, iar ca motto versul din Criticilor mei – „Unde să găsesc cuvîntul ce exprimă adevărul?”. Și doar patru stofe din această poezie au apărut atunci, alături de poezia Viața, scrisă de poet în aceeași perioadă, 1879. Ambele poezii, așa cum a stabilit D. Vatamaniuc, și cum sunt menționate și-n celelalte ediții, și cum definitivează cronologic și Valentin Coșereanu în recenta sa ediție a poeziei eminesciene, sunt scrise în anul 1879, deci cu zece ani înainte de moartea lui Eminescu, și cu patru ani înainte de a-și încheia activitatea creativă poetul. Poezia se găsește într-un singur manuscris, nr. 2276, f. 142, așa cum menționează Valentin Coșereanu. Deci, nu mai are variante sau copii. Ceea ce a ajuns în redacția revistei „Fîntîna Blanduziei”, datoare să-i aducă elogii regretatului poet, coleg de redacție, era o copie, nici aia a poeziei în îngregime, copie care, probabil a fost scrisă de cineva din redacție, după ce manuscris, nu se știe (poate din memorie!), pentru că cel original, cu poezia în întregime, se afla în lada dată lui Maiorescu. Perpessicius, care descifrează primul această poezie, spune că a fost scrisă de poet cu stiloul, obiect de scris inventat în 1827 de Petrache Poenaru, decedat în 1875, deci nu același cu bolnavul Petre Poenaru. Alți cercetători și editori ai operei eminesciene stabilesc încecări în aceeași manieră ale poetului în poezii ca Floare de tei, versificație ce s-a mai practicat, cu aproximație, de un călugăr de aiurea cu un secol înainte. Eminescu exersează în acest vers, despre care G. Călinescu spune că e „cel mai scurt metru dactilic din poeziile cunoscute (…), a cărui strofă pare născocită.“ (Opera lui Eminescu, IV, pag. 304, apud V. Coșereanu), și într-o serie de catrene despore flori, în jur de patruzeci de strofe, care sunau cam așa: „Floare de corn/Dulce vestindu-mă/ Întinerindu-mă/ Sună din corn.” (Poezii, II, Cronolgie și simbioze poetice, pag. 808). Aceste exerciții se găsesc în același manuscis, 2276, filele 137-142. (apud Valentin Coșereanu, op. cit., p. 800). Pentru cei care tot promovează această inexactitate cronologică de dragul unei idei greșite, localizarea în timp a poeziei Stelele-n cer este cea stabilită de D. Vatamaniuc, adică anul 1879. Însă V. Coșereanu, avînd la bază și o afirmație făcută de Petru Creția, bazată pe scrierea eminesciană din acea perioadă de final a creației sale poetice, spune că aceasta s-ar putea „întinde și în anul 1880-1881, din moment ce cu aceleași mijloace stilistice, poezia Floare de tei, care face parte din același aluat poetic, este datată de Petru Creția 1882.“ (Op. cit. p. 809). Deci 1879-1881, nu 15 iunie 1889, cum afirmă pe rețelele de socializare cei care nu au timp să deschidă măcar ediția din BPT a poeziilor eminesciene, unde ar putea vedea anul la finalul fiecărei poezii. Însă ignoranța este mai la îndemînă, așa cum superficialitatea „sentimentelor pure” față de Eminescu este mai mîngăietoare decît adevărata cercetare și aflare a adevărului. Și tot pentru cei curioși de acest aspect al creației poetice eminesciene, ultima poezie, datată de D. Vatamaniuc în iunie 1883, aflată în manuscrisul 2255, f. 257v, 258r și 258v (apud Coșereanu, op. cit., p. 1640) este Amor și vin. Iat-o:
„Şi focul ce nu-l prinde
Amorul e şi vin
Am zis: amor şi vin.
Decît (un pic), decît un pic
De vin şi de amor!
Şi de mă-ntrebi nu voi nimic
Decît un pic, (decît) un pic
De vin şi de amor.
Că noi nu vrem acum nimic
Decît un pic, decît (un) pic,
Un pic de vin, de-amor!
Poeţii sunt pe-acest pămînt
Ca peseri care trec
De nu voiaţi! Nu vrem nimic!!
(Op. cit, p. 1639)
În același an ar mai fi scris, confom aceluiași D. Vatamaniuc, descoperite în manuscirusul 2266, f.19v, următoarele două versuri: „Dragul meu cinstit iubit Bine-mi pare c-ai venit.” (Op. cit., p. 1640) Acestea ar fi ultimele versuri scrise de Eminescu, dar nu în 15 iunie 1889, ci în 1883, cînd se încheie cei 17 ani plini de poezie eminesiană. De altfel, cele două volume, avute aici ca bază de discuție, pregătite de Valentin Coșereanu la Academia Română, primul de 1582 de pagini și cel de al doilea de 1752 de pagini, explică foarte limpede pentru toți ceea ce înseamnă cronoligia și simbioza operei poetice eminesciene, singura ediție, de altfel, de acest fel dedicată celui mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu. Acum acesta, V. Coșereanu, are în pregătire ediția cronologică a operei publicistice și a prozei eminesciene. Aviz tuturor postacilor!