Încerc să observ ce anume i-a îndemnat la drum – în zilele sfârșitului de lună și ale începutului de iulie – pe artiștii celor nouă teatre muzicale și de operă din România și din Moldova, din Chișinău. Să recunoaștem, la noi, la București, a fost o primă – aș numi-o – defilare de acest fel. Nici căldura excesivă și nici oboseala firească nu a clătinat intenția sutelor de artiști, de cântăreți, de instrumentiști, de balerini de a se întâlni cu publicul bucureștean, prezentându-ne, de la o zi la alta, creațiile muzical-regizorale și coregrafice cele mai populare, fiecare din zona sa de acțiune. Mă refer, desigur, la cele mai apreciate dar – pe cât a fost posibil – și la cele mai originale în felul lor, din punct de vedere regizoral dar și muzical-artistic.
În mod cert, în epoca dominată de percepția vizual-dinamică, aspectul regizoral s-a bucurat de o sporită atracțiozitate.
Am putut distinge, în parte, o anume strategie atent cântărită. În cazul în care vocile nu erau cele de excepțională etalare, aspectul scenic regizoral a fost cel care a compensat, cu rare excepții, reușita întregului spectacol. Este motivul pentru care prefer să menționez, prioritar, reușitele fiecărui colectiv în parte. Căci bucuria de a fi asistat la această paradă a colectivelor teatrelor noastre muzicale, de operă, a producțiilor lor coregrafice a fost mare. Iar ocazia a fost una cu totul rară.
Au existat două spectacole pe care le consider a fi fost în adevăr excelente; din multe, foarte multe punctele de vedere. Totul pornește de la respectul acordat publicului, spectatorului-meloman, de la considerația acordată poziției instituției muzical-dramatice, poziție deținută atât în plan local cât și în afara acestuia.
Mefistofele de Arrigo Boito – celebrul libretist al lui Verdi este actualmente un spectacol al Operei Române – Craiova, un spectacol pe care îmi permit a-l considera ca fiind magnific! Nu poți să nu observi, investiția a fost importantă iar rezultatul este pe măsură! Este o lucrare grandioasă pe care arareori o întâlnești pe afișele marilor case, este un libret și o partitură la care Boito a lucrat aproape un deceniu și jumătate. N-a stăruit în zadar. Avea știință, cultură, o natură muzicală generoasă, dar nu și geniul lui Verdi pe care l-a servit cu credință.
Stăruința artiștilor craioveni a fost și aceasta pe măsură. Regretatul regizor german Peter P. Pachi – ne-a părăsit recent, răpus de această maladie pandemică – a imaginat un spectacol cu vădit conținut spiritual asamblând câteva dintre episoadele celebrei drame Faust de Goethe. Este un spectacol modern, dinamic, strălucitor, un spectacol extins, foarte bine construit, spectacol modern ce dispune de o scenografie funcțională, inspirată, datorată artistului plastic Răzvan Dragănescu. Pentru susținerea marilor roluri au fost invitați soliști aflați actualmente pe o linie ascendentă în dinamica teatrelor muzicale europene, anume basul bașchir Askar Abdrazakov, de asemenea artiștii italieni, soprana Barbara Frittoli, tenorul Walter Fraccaro; în rolul Frumoasei Elena am reîntălnit-o cu firesc interes pe soprana Cellia Costea. Susținerea orchestrală, realmente coerentă, a fost asigurată de maestrul Dumitru Cârciumaru în colaborare cu corul, cu Ansamblul de balet al Operei.
Un alt spectacol susținut, pe care-l consider a fi fost unul de excelență, Lacul Lebedelor de Ceaikovski, spectacol al artiștilor Teatrului Național de Operă și Balet din Chișinău, a readus în prim plan datele baletului academic, admirabil susținute de coregrafia devenită clasică, semnată în epocă de Marius Petipa – Lev Ivanov, concept coregrafic reluat perpetuu spre bucuria unui numeros public. Și în acest caz, observând rolurile principale, în susținerea acestora au fost invitați balerina ucraineană Iana Salenko, moldoveanul Dinu Tamazlacaru, de asemenea dansatorul japonez Jun Ishii, toți trei artiști minunați, principali soliști ai renumitei instituții StaatsBalletBerlin din capitala Germaniei.Trupa de balet a teatrului moldovean nu este mare, dar, la fel ca și colectivul orchestral condus de dirijorul Svetlana Popov, ambele sunt ansambluri coerente de excelentă funcționalitate.
O observație strict personală, am remarcat și de această dată, în cazul baletului academic în mod special, nivelul excelenței – deși admirabil – nu este astăzi suficient pentru a crea emoția artistică înaltă a expreiei coregrafice. Îmi pare a fi o artă în bună parte osificată în formule considerate a fi ideale. Și în această artă, nivelul genialității îl ating puțini!
Alt spectacol ce vizează imaginea însăși a unei bijuterii muzical-teatrale, a fost produția La Serva Padrona, a Operei din Timișoara. Datorată lui Giovanni Battista Pergolesi – creator în perioada de apogeu a Barocului muzical european, lucrarea anunță zorii clasicismului. A fost compusă la Sankt Petersburg, la curtea imperială a țarinei Ecaterina, drept un intermezzo comic, muzical-dramatic. Autorul este contemporan cu Bach, cu Vivaldi, cu Haendel, dar se apropie de spiritul luminos, imaginativ-dinamic al melodiei mozartiene, al teatrului muzical mozartian din a doua jumătate a secolului XVIII.
Pe această direcție au acționat cei doi creatori ai spectacolului, regizorul Silviu Purcărete și scenograful Dragoș Buhagiar susținuți de ansamblul corzilor orchestrei operei timișorene, ansamblu condus de dirijorul Mihnea Ignat. Am avut parte de un spectacol modern, stălucitor, evocator al spectacolelor curții vineze, spectacol pe parcursul căruia înșiși muzicienii ansamblului și dirijorul au beneficiat – spre încântarea noastră – de redingote aurite, de peruci pudrate. Rolul stăpânului casei a fost admirabil realizat cu participarea basului de caracter George Proca în rolul Uberto.
Revelânu-ne lumea celor mici în spectacolul Copilul și Vrăjile, regizorul Tompa Gabor realizează un spectacol de cuceritoare savoare în compania colectivului Operei Maghiare clujene; căci este de admirat felul în care stălucirea de o uimitoare plasticitate a momentelor muzicii lui Maurice Ravel își găsește un corespondent scenic de o suculență imagistică potopitoare, luminoasă, în salba de situații muzical-dramatice menite a stimula imaginația copilului, personajul central al lucrării. Este direcția pe care s-a orientat și Carmencita Brijboiu, creatoarea scenografiei, a costumelor. Absolut înduioșătoare s-a dovedit a fi fost însăși participarea corului de copii al instituției, ansamblu condus de Kálló Krisztián! Conducerea muzicală, atent întreținută, i-a aparținut dirijorului Selmeczi György.
O seară dedicată unui spectacol-mamut a fost susținută de Teatrul Național de Operă și Balet din Constanța. Mă refer la Povestirile lui Hoffman, spectacol al cărui gabarit depășește posibilitățile actuale – de altfel bine intenționate – ale instituției. Câteva au fost momentele – le voi numi – forte ale spectacolului, anume evoluția partidelor corale bărbătești, în prolog și în epilogul partiturii, întregul ansamblu fiind condus de dirijorul Adrian Stanache; de asemenea, evoluția tenorului Doru Iftene, voce măiestrit condusă, voce de personalizată coloratură vocală baritonală. Regia artistică, decorurile și imaginea light-design au fost asigurate de Ștefan Munteanu. Trebuie să recunosc, spre bucuria mea personală, am apreciat gustul vestimentar de somptuoasă orientare al creatoarei costumelor, nimeni alta dect soprana Daniela Vlădescu, curajoasa directoare a instituției, o luptătoare demnă de cauze dintre cele mai nobile. Un moment a cărui prezență în Festival mi-a fost greu de înțeles a fost spectacolul Zorba, producție muzical-coregrafică a Operei Naționale Române din Cluj-Napoca. Este un spectacol care reia momentele esențiale ale romanului lui Nikos Kazantzakis. Realizată cu șase decenii în urmă, muzica a fost semnată de Mikis Theodorakis; și-a sporit popularitatea dată fiind celebritatea actorului Anthony Quinn în rolul titular, în filmul cu același titlu. Înclin să cred că spectacolul clujean răspunde unei înclinații sentimental-paseiste a unei părți a publicului local.
Tebuie să recunosc, concepția coregrafică este dinamică, spectaculoasă și, așa cum era de presupus, reține specificul de neconfundat al dansurilor naționale grecești, reține acele particulare poziționări în atitudine, fapt atent valorificat de coregraful invitat, Lorca Massine. Este un artist american ce provine din marea emigrație artistică rusă a deceniilor de început ale secolului trecut. În mod cert, așa numitul modernism al Baletelor Ruse, celebra companie pariziană din urmă cu o sută de ani, spiritul acesteia, acea tentă națională a modernismului acelor timpuri, l-a influențat pe actualul descendent al ilustrei sale familii. Unda unei anume atitudini desuete poate fi detectată. Totuși prefer să accept, de gustibus non disputandum.
Este de notat, corul și orchestra operei clujene au fost eficient conduse de dirijorul Vladimir Lungu.
Andrei Șerban este autorul a două spectacole prezentate în Festival, o montare celebră în plan internațional, anume Indiile Galante de Jean Philippe Rameau, prezentat de Opera din Iași, celălalt – Don Giovanni de Mozart, prezentat în premieră pe scena bucureșteană cu cinci ani în urmă.
Strălucitor, imaginativ, suculent, cu totul antrenant, spectacolul artiștilor ieșeni – condus de dirijorul Adrian Morar – a excelat prin fluență, prin antren, dar și prin contribuția cu totul remarcabilă a baritonului Alexandru Constantin.
Spectacolul mozartian Don Giovanni a fost reluat de artiștii bucureșteni într-o abordare obsesiv orientată de autor spre una dintre problemele actuale ale societății contemporane, anume violența sexuală. Pancardele ridicate de corpul feminin al artiștilor casei, îmbrăcate într-un alb imaculat, depersonalizant, exprimă explicit această poziționare. Sunt cele care în final – pe parcursul unei scene bine compuse – îl exclud din această viață pe afemeiatul cuceritor. În rolul titular, baritonul Adrian Mărcan a susținut un rol extins, important în evoluția carierei domniei sale, realizând o construcție caracterologică marcată puternic de obsesia cuceritorului absolut. Este de remarcat evoluția cu totul pertinentă, din punct de vedere vocal dar și scenic, a tenorului liric Andrei Lazăr în rolul Don Ottavio.
Susținerea orchestrală, realizată cu participarea dirijorului Tiberiu Soare, a fost eficientă, s-a plasat într-un funcțional plan secundar, cu excepția momentului de deschidere, cel al celebrei uverturi parcursă de o manieră cu totul rutinieră; atât de dirijor cât și de ansamblul orchestral.
În alt sens, trebuie să recunosc cu regret – dată fiind suprapunerea unor programe festivaliere bucureștene, cu totul încărcate – nu am putut participa la spectacolul Candid al Tetrului bucureștean de Operetă. O voi face în prima parte a stagiunii viitoare.
A fost cu totul binevenit acest prim Festival al Teatrelor de Operă din România. A fost realizat la inițiativa, cu perseverența criticului muzical Oltea Șerban-Pârâu. Fiecare teatru muzical a prezentat ceea ce a considerat a fi fost mai potrivit din patrimoniul actual al instituției. Probabil criteriul aprecierii publice, în fiecare loc în parte, a prevalat.
Observând cu atenție întregul desfășurător al evenimentului, nu poți să nu constați că titlurile românești au lipsit cu desăvârșire. Identitatea manifestării, pe ansamblu, a fost una limitată. Valori muzical-dramatice românești există. Unele – o știm – excepționale. Discuția poate fi extinsă.
Iar principala instituție îndatorată pe această direcție, rămâne Opera Națională bucureșteană din repertoriul căreia, de ani buni, lipsește una dintre capodoperele teatrului muzical de secol XX, anume opera enesciană Oedipe.
În actuala situație, nu ne putem resemna.