4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007), După dealuri (2012), Bacalaureat (2016) fără a mai pomeni un film oarecum diferit, Amintiri din Epoca de Aur (2) (2009), de o cu totul altă factură decât celelalte, ne oferă o filmografie substanțială și con centrată a unuia dintre regizorii emblematici ai NCR-ului. În spiritul pe care Noul Val l-a consacrat, filmele sale utilizează evenimențialul abrupt, senzațioanalismul mizerabilist-descărnat din care se nutresc și rubricile de fapt divers: un avort clandestin, cazul intens mediatizat al unui exorcism ortodox la Tanacu exploatat mediatic pentru exotismul răsăritean și de către presa internațională, „amintirile“ din Epoca de Aur alimentate de o serie de evenimente reale transformate în legende urbane. În R.M.N., Mungiu exploatează un alt episod intens mediatizat, cel al scandalului stârnit de explozia de xenofobie avându-i ca subiecți pe doi brutari srilankezi la Ditrău, în film Râmetea, ambele localități din județul Harghita. În mod evident, nu pentru caracterul insolit, exotismul mizerabilist, spectacularul promiscuu, materia din care sunt fabricate „știrile de la ora 5“ sunt alese aceste episoade cu contur absurdist, ci pentru că, ele pot fi integrate în logica „stării de fapt“, pot configura profilul identitar al României actuale, dacă nu chiar al unui Est sălbatic, cu alte cuvinte, pot fi generalizabile. Iar filmele lui Mungiu fac această trecere de la cazul izolat la faptul ilustrativ, de la incident și accident la reflexul mentalitar cu configurarea unui Volkgeist româno-maghiar cu pigmentări germanice. De altfel, titlul filmului ridicat la puterea figuratului o comunică direct. R.M.N., acronimul pentru imagistica prin rezonanță magnetică are un referent în film, cel făcut lui Otto, tatăl vârstnic și bolnav al lui Matthias, iar acesta din urmă îl are pe telefonul mobil. Însă titlul vizează o examinare mai largă și de profunzime a „afecțiunilor“ care minează o microsocietate rurală din Transilvania, amestec de români, maghiari și cetățeni de origine germană (sunt și cele trei limbi vorbite în film, în afară de, ocazional, franceza livrată de un reprezentant al unui ONG occidental care se ocupă cu protecția urșilor). Iar aceste afecțiuni sunt sintetizate printr-un sigur cuvânt, xenofobia, fantoma care bântuie astăzi prin Europa în locul comunismului de odinioară.
Scenele cu care debutează filmul introduc de altfel tema principală cât se poate de brutal. Un muncitor român de etnie germană, Matthias (Marin Grigore), care lucrează într-un abator din Germania, îi dă spontan un cap în gură unui șefuleț care i se adresează cu sintagma de „țigan leneș“, ceea ce-l determină pe vajnicul român să-și ia imediat tălpășița direct în România pentru a nu suporta consecințele legale ale actului său de violență. Este acest fapt un simplu accident? Avem și cadrul schițat al unui tratament abuziv sau sugestia unei xenofobii latente, a unui climat ostil, de exploatare a muncitorului estic în Europa occidentală (cazul exploatării muncitorilor români și bulgari la abatorul Tönnies din Austria a fost un subiect intens mediatizat). Tot restul fimului demonstrează puterea generalizării, stereotipurile etnice descalificante, cele de tip stigmat inundă filmul lui Mungiu, le părăsim în Germania pentru a le regăsi în România. Franța iese bine la examinare întrucât vine cu un personaj simpa, pozitiv, tolerant și civilizat, dar sugestia este că rasismul este la el acasă în Europa occidentală, precum și în cea centrală sau de sud-est. Reacția promptă a românului ne mai arată ceva, că acesta are naturelul foarte simțitor, că există o dominantă persecutorie și în țara din care vine, unde „țiganul“ este o figură meprizabilă, asocierea cu el reprezentând o jignire considerabilă, – în fond Matthias nu a fost făcut „român leneș“. Comunitatea din care provine Matthias, grupul său de „amici“ maghiari și români îi detestă pe țigani de care spun că „au scăpat“. Ce ne spune RMN-ul făcut satului transilvan unde un spectacol bilingv, româno-maghiar, după Miorița, invocă balada din perspectiva conflictelor interetnice mai deragbă decât a pacifismului melancolic al unei resemnări cu soarta? Deși Mungiu nu filmează tocmai un sat sărac, aflăm că nu se găsește de lucru altfel decât pe bani puțini, salariul minim pe economie, că un gater exploatat de o firmă austriacă și-a cam încheiat treaba odată cu defrișările masive. Ne aflăm într-un loc bântuit de spectrul sărăciei, majoritatea localnicilor fiind plecați la muncă în străinătate (Germania cu precădere), dar și de ceva malefic, venit dinspre pădurea care mai stă încă în picioare, foșnind neliniștit precum cea din Twin Peaks, și care-l sperie până la muțeală pe Rudi, băiețelul lui Matthias. Acesta se întoarce la o căsnicie destrămată, la un tată bolnav și la o mai veche relație reîncălzită, dar nu suficient, cu unguroaica Csilla (Judith State). Posac, resentimentar, cu accese de violență, fără ocupație, acesta este profilul bărbatului alb, caucazian, localnic la care se adaugă și puțină dacopatie într-un sos gros. Tradiția aici nu are nimic blând, armonios, și o voce ne predă puțină antropologie, ocazie cu care aflăm că oamenii se îmbracă în urși „ca să fie una cu animalul“, iar bătaia între diferitele cete de Anul Nou e și ea o „tradiție“. În acest sens, Matthias, care umblă mai tot timpul înarmat cu o pușcă, încearcă să-i ofere fiului lecții de bărbăție, printr-un program de vânătoare (cu capcane) și pescuit, dar îl povățuie totodată precaut să nu se apropie neînarmat de animalele sălbatice. Sălbăticia nu este numai a locului, ci și a oamenilor și apariția celor doi plus unu srilankezi trezește un fond primar al unei violențe care are propria ei istorie a conflictelor interetnice. Brutarii din Sri Lanka sunt prezentați ca fiind drăguți, cumsecade, familiști, harnici, pricepuți, zâmbitori, pâinea lui Dumnezeu. În schimb, în chip maniheist, localnicii sunt prezentați ca ființe gregare, resentimentare. În acest context, șarpele xenofobiei scoate capul numaidecât, întâi pe rețelele de socializare, apoi direct în parohie unde maghiarii solicită preotului să-i îndepărteze pe străini întâi din biserică, gest spontan de respingere, deși unul dintre srilankezi este catolic, și apoi din sat. De la vorbă la faptă nu-i decât un pas, în mijlocul unei mese a ospeției oferite de srilankezi Csillei după o serie de selfiuri și amabilități consumate cu rudele, un proiectil incendiar sparge geamul și aterizează în sufragerie. Un grup oțelit de insurgență ai cărui membri sunt îmbrăcați cu celebrele cagule ale Ku Klux Klanului vorbind o română stricată este confruntat de către Csilla. Dacă impactul emoțional este puternic, în același timp se simte supralicitarea și artificiul, Mungiu aruncându-ne într-o altă „cultură“ și „tradiție“ rasiste, cea americană a linșajului.
Apogeul este atins într-o ședință de Komitet care adună întreaga comunitate întâi la biserică și apoi la căminul cultural și unde cu excepția câtorva voci izolate, cetățenii se pronunță și votează pentru expulzarea srilankezilor cât mai departe de sat amenințându-le pe patroana brutărie și adjuncta ei, Csilla, cu boicotul împotriva produselor de panificație. În afară de faptul că scena seamănă leit poleit cu sedința de înfierare a profesoarei porno din filmul lui Radu Jude, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, minus carnavalescul și supralicitarea comicului de la Jude, ea colectează toate stereoptiuprile xenofobiei și rasismului maghiaro- român sau pentru culoare locală, orbanisto-aurist: impuritatea etnică, srilankezii fiind un fel de „țigani de-ai lor“ cu pielea închisă la culoare, aceleași mâini cu care frământă pâinea fiind întrebuințate și la micțiune; amenințarea patologică, din perspectiva unui igienism degeneraționist, srilankezii fiind purtătorii unor germeni, viruși exotici mult mai periculoși decât gripa geto-huno-dacă; național-patriotismul de tipul „ce cați tu la mine-n țară“ pe românește sau ungurește; amenințarea imigraționistă cu argumentul conspiraționist-antiglobalist al unei suprapopulări vertiginos-malthusiene cu alogeni; provocarea social-economică, ne iau job-urile. Climaxul acestei scene vine cumva artificial cu anunțarea din senin a morții lui Otto, tatăl lui Matthias, care din motive necunoscute s-a spânzurat, contrapunct dramatic al exploziei de ură de rasă care maschează discret și o ură de clasă.
Dar confruntarea între Est și Vest este reluată și pe un alt palier, cu relația adulterină dintre frumoasa Csilla, cultivată (cântă la violoncel), tolerantă (e singura care merge până la capăt în susținerea srilankezilor, dându-și în final demisia când cruciada ei eșuează), rafinată (și-a cultivat un cadru de viață occidental, știe să se bucure de un vin bun etc.), feminină (știe să-și poarte depotrivă hainele și nuditatea, e vulnerabilă cu grație, dar are și o cruzime felină etc.) și „bestia“ autohtonă, expresie a „revoltei fondului nostru nelatin“ cu expresia lui Blaga, masturbându-se în decor cu ochii la divă, își amenință cu moartea soția, e grobian și cam tâmp, o variantă neanderthaliană de macho așa cum o descrie într-un minunat articol Andrei Cornea. Finalul plutește în indistinctul cu nuanțe de thriller la confiniile cu parabola a unui gest simbolic, uciderea unui urs dintr-o familie care se profilează apoi în întunericul pădurii. Să fie un urs adevărat, unul totemic, al unei identități refulate, să fie unul dintre ursarii de carnaval? În orice caz, gestul are semnificația unui rău care macină comunitatea, mix toxic de ură de sine și ură de celălalt caracteristic pentru toate aceste democrații iliberale din estul și centrul Europei.