Ca în fiecare an, Institutul Cultural Român (ICR) propune, în limita bugetului aprobat, un număr de cărți de literatură română (poezie, proză, dramaturgie, critică și istorie literară, eseu) spre a fi traduse în străinătate. Anul acesta, dintr-un total de 121 de titluri, au fost finanțate 24, sub titulatura generală Translation and Publication Support Programe (TPS), plus alte 4, sub titulatura Publishing Romania, cum se numesc cele două programe de finanțare. Procesul-verbal încheiat pe 25.05.2022 prezintă rezultatul „evaluării candidaturilor primite în cadrul sesiunii 2021-2022“ de către o comisie numită de ICR. Toate bune și frumoase până când încep întrebările.
Prima întrebare pe care ne-am pus-o se referă la modul în care au parvenit comisiei cărțile urmând a fi evaluate. Mai exact, la ce înseamnă primite: trimise de cine?, de către traducători?, de către editori? Am aflat, de exemplu, că unii dintre autori nu știau că se află pe lista ICR. Și, pe urmă, ni s-a părut curios ca un editor, traducătorul fiind de fiecare dată altul, să trimită, nu o carte, ci 8. E cazul lui Mircea Cărtărescu, cu 5 cărți finanțate și cu alte 3, refuzate. Alt caz este al Aurei Cristi, cu o carte finanțată și cu alte 4, refuzate. Astfel de excese nu sunt puține, așa că e important să știm cine le-a comis.
A doua întrebare se referă la componența comisiei. Uniunea Scriitorilor a fost invitată să propună nume de critici literari, așa am crezut noi, adică, cei care comentează cărțile de literatură și sunt la curent cu cele mai noi apariții și totodată cu operele clasice. În plus, care au notorietate și autoritatea profesională de a judeca literatura. Niciunul dintre cei propuși de noi n-a fost reținut pentru comisie. Desigur, este la latitudinea conducerii ICR de a alcătui comisia. Dacă ne uităm însă pe componența acesteia, constatăm că niciunul dintre membrii ei nu are competența necesară. Ștefan Borbély n-a practicat critica de evaluare decât, poate, la debutul său, fiind cunoscut mai degrabă ca teoretician, în marja multi culturalismului de tip american. S-a aflat mai demult în mijlocul unei polemici privitoare chiar la acea critică de evaluare, de întâmpinare, pe care nimeni altul decât el o contesta vehement. Iată-l acum invitat s-o practice! Nici măcar în prezentarea din Procesul-verbal nu i se recunoaște calitatea cu pricina. Pe Ioana Gruenwald, „traducătoare, expertă în comunicare“, o știam ca organizatoare de evenimente culturale. Nu vedem nicio legătură cu evaluarea cărților, care nu ține nici de comunicare, nici de traducere, altminteri, ultima fiind imposibil de verificat de către membrii comisiei, dată fiind mulțimea de limbi ale pământului, de la chineză la gruzină sau de la suedeză la arabă pe care s-ar cădea să le cunoască. Maria-Ana Tupan, „profesoară universitară, istoric și critic literar“, n-are nicio autoritate în materie și ne vine greu să ne închipuim, date pe mâna ei, cărți ale unor Mateiu I. Caragiale, în traducerea Angelei Bratsu (?), finanțată, sau Mihail Sebastian, Jurnal, refuzată.
De aici se naște imediat o a treia întrebare: care au fost criteriile evaluării? Evident, unele țin de condițiile materiale ale traducerii: limba, editura, dacă e vorba de o nouă traducere sau de o nouă carte și altele. Traducătorul și autorul vin mai spre sfârșit în discuție. Rareori ni s-a părut că o carte a fost aleasă, bunăoară, pentru valoarea traducătorului. Și mai rar, pentru valoarea autorului. Joaquin Garrigos, bun traducător în spaniolă și care cunoaște și româna, este traducătorul celui mai bun roman al lui Eliade, Maitreyi, finanțat, firește, dar și al celui mai prost roman al lui Gib I. Mihăescu, Femeia de ciocolată, de asemenea, finanțat. Care să fi fost criteriul punerii pe același plan a unei capodopere cu o simplă trivialitate literară?
Și dacă tot am deschis subiectul, să ne aruncăm un ochi și asupra modului în care au funcționat în general criteriile. Cel mai puțin luat în seamă criteriu este acela al valorii sau, după caz, al reprezentativității unei opere. Nu știm nici măcar dacă el se află printre criteriile de evaluare ale comisiei. Dacă, da, se naște următoarea, a patra, întrebare: câte din cărțile finanțate sau refuzate au fost citite de membrii comisiei cu ocazia jurizării? Ce ne facem, nu numai cu Femeia de ciocolată, dar cu atâtea opere de primă mână refuzate (Povestirile despre om ale lui Noica, Corespondența lui Fondane, Dicționarul onomastic al lui Mircea Horia Simionescu, antologia Calomnii mitologice a lui Paler, Preludiu sentimental și alte nuvele ale lui Anton Holban, Gluga de întuneric a lui Varujan Vosganian, Pândă și seducție, romanul lui Nicolae Breban, Expansiune de Gabriel Chifu și altele multe, aparținând lui Rebreanu, Slavici, Duiliu Zamfirescu, Blecher (în dreptul ultimului, apare precizarea incomplet, care nu știm ce înseamnă, atâta vreme cât există toate datele necesare, referitoare la editură, la traducător și chiar la suma propusă). Ne uităm pe punctaj și rămânem, la propriu, cu gura căscată: din maximum 100 de puncte, Femeia de ciocolată (avem și noi obsesiile noastre!) are 82,66 iar Rusoaica aceluiași autor, doar 82 (nu-mi vine să cred că a fost atât de des tradus cel mai faimos roman al lui Gib I. Mihăescu, încât să fie refuzat acum, sau că Irina Krotkova, traducătoarea romanului în macedoneană, nu merita onoarea). Mai departe: Orbitor. Aripa dreaptă stă și mai rău, doar 80 de puncte, iar o altă ediție, tot în spaniolă, adună 82, ambele fiind de altfel finanțate, deși aceeași aripioară din dreapta a mai fost tradusă în Spania și înainte, spre suferința aripioarei din stânga, netradusă, care este și mult mai lesne de transpus în altă limbă. Până și costurile prevăzute diferă, în ciuda faptului că e vorba de aceeași carte: o dată, 8.400 de euro, altă dată, 11.605,66 (notați precizia până la zecimale!). Să adăugăm și suma pentru toate cele cinci cărți ale lui Cărtărescu? Mai bine, nu! Tratatul de manipulare al Anei Blandiana are 79,66 puncte, fiind prețăluit la 2.378 de euro, punctaj egal cu cel acordat lui Iulian Ciocan (!) pentru Înainte să moară Brejnev, prețăluit acesta cu 411,05 euro mai mult decât Tratatul Blandianei. Ce să mai spunem constatând că Grădinile austere ale Aurei Cristi valorează 78 de puncte și romanul lui Breban, 54? Sau că studiul Irinei Matei și al lui Lucian Nastasa Kovacs, Cultură și propagandă, propus de ICR Berlin, e cotat cu 79,66 de puncte, copertă la copertă, cum ar veni, cu Blandiana și Ciocan, finanțate toate trei, în timp ce au fost lăsați de izbeliște Nora Iuga, cu 68 de puncte, Rebreanu, cu 48,33 (ce i-o fi lipsit în afară de punctele comisiei?), Varujan, 56,33, Chifu, 55,66 (ce le lipsește lor, știm!), iar Moara cu noroc a lui Slavici, propusă să fie tradusă în greacă, încheie plutonul refuzaților de la TPS, cu 40,33 punctișoare. În absența unei limpeziri a criteriilor de punctare, nu putem să nu considerăm selecția ca fiind, în cel mai bun caz, aleatorie, iar în cel mai rău, aranjată, pe ici, pe colo, și anume, prin părțile esențiale. Mai există posibilitatea să fie greșit sistemul de selecție. Înainte de a-l discuta, am mai vrea să adăugăm un lucru: dintre aleși, nu toți au valoare. Ca și dintre opere, cum am remarcat deja. Și nu e vorba de gusturi, ci de omologarea de către critici cu autoritate. Printre refuzați sunt o mulțime de scriitori mult mai valoroși decât unii din cei finanțați.
Este întrebarea cu numărul cinci, cu siguranță cea mai importantă: dacă și cum a fost gândit raportul dintre contemporani și clasici. Statistica ne arată că, din cele 26 de cărți de literatură finanțate, 16 aparțin unor contemporani și 10, unor clasici. Lăsând la o parte cifrele din cazul de față, problema principală constă în faptul că raportul de valoare este în general defavorabil contemporanilor, fie și numai în măsura în care clasicii sunt mai bine instalați în mentalitatea publică, lucru la care contribuie prezența lor în programa școlară și în manuale, de unde contemporanii au fost excluși in corpore, după șase decenii de prezență neîntreruptă, chiar dacă selectarea lor a funcționat, până spre sfârșitul anilor 1970, după criterii ideologice și nu de valoare. Lucrurile s-au schimbat însă odată cu intrarea în circuitul școlar a lui Nichita Stănescu (și el, eliminat recent) și a generației 60. Cam de atunci încoace, canonul criticii și canonul școlar au coincis în mare măsură. Până de curând, când canonul criticii a început să piardă teren, fără ca acela școlar să iasă în câștig (am zice, din contra), dat fiind că e vorba de frați gemeni, care nu pot trăi unul fără altul. După părerea noastră, literatura contemporană este cea care se cade să aibă prioritate, fiindcă ea este aceea care le vorbește cititorilor străini pe limba lor, dacă ne putem exprima astfel. Este evident că nu Mateiu I. Caragiale este contemporanul cutărui romancier francez, actual, nici Rebreanu, al cutărui scriitor german. Faptul, apoi, că printre cărțile finanțate nu este niciuna de poezie spune mult. Până și cele trei cărți refuzate ale lui Cărtărescu sunt de proză. Să fie genul ca atare de vină pentru depunctarea severă a puținelor volume de poezie, doar trei sau patru, nu mai stau să le număr, care au trecut prin comisie? Același regim îl au cărțile de critică? Nu s-a gândit nimeni că cele trei volume consacrate de Mircea Mihăieș lui Joyce, printre cele mai bune din lume, care și-ar găsi locul într-o bibliografie universală a autorului lui Ulise? Asta nu înseamnă că nu merită și clasicii șansa lor. Important este însă în ce fel înțelegem să ne promovăm valorile actuale. Priviți din nou lista: aproape două generații contemporane lipsesc. Unde sunt Preda, Cosașu, Bălăiță, Țoiu, Nichita, Sorescu, Barbu sau Mircea Ciobanu și atâția alții? Dar studiile despre mari scriitori străini (măcar!) ale lui Valeriu Cristea, Sorin Alexandrescu sau Ion Ianoși, care le-ar putea concura pe oricare altele, citite în limba lui Cervantes, Faulkner sau Dostoievski?
Acestea fiind zise, evaluarea comisiei numite de conducerea ICR, cu sprijinul neprecupețit al Direcției Carte, reprezintă un eșec păgubitor pentru promovarea literaturii române în străinătate, pe care protagoniștii ar trebui să și-l asume. Iar dacă n-o vor face, după obiceiul locului, ne temem că, tot după obiceiul locului, sesiunea de anul viitor va fi după chipul și asemănarea celei de anul acesta.