Unele cărți „se scriu singure”, altele se nasc doar cu forcepsul, unele sunt „subțiri”, altele declanșează furtuni, epidemii de sinucideri sau pelerinaje, incită la turism sau la visare, unele cărți au stat în sertare, până când societatea le-a putut accepta, pe ele și pe autoarele lor, altele au putut ieși în lume doar sub pseudonim, mai sunt cărți… blestemate, mai sunt cărți interzise dimpreună cu autorii lor, sunt cărți a căror lectură este obligatorie și sunt cărți care ar fi putut să nu fie.
Despre cea mai recentă carte a sa, Liviu Ioan Stoiciu face o mărturisire: „«Cerând iertare» – așa începe acest volum – Iertare că îndrăznesc să mai scriu versuri și, iată, să le mai și public: depășit moral cum sunt de aceste vremuri nenorocite („pandemie-război”; nu numai). (…) Am anunțat, la sfârșitul anului 2017, că nu mai scot nici o carte (…)”. Poetul ne relatează cum a promis, așadar, să nu mai publice vreo carte, cum a primit „dezlegare” de la un alt coleg scriitor (și fiu de preot), întrucât se îndepărtase de duhovnicul „care ar fi trebuit să mă ierte, pus în genunchi, de promisiunea de a nu mai publica o carte”, cum i s-a ghicit anul morții, în fine, o epopee concentrată în cca o mie de semne cu spații, cu lumini și umbre, cu răsturnări de situație, drame, confesiuni, o realizare demnă de admirație. Acest text, bine scris și ușor de convertit într-un poem în proză, amintește de acele miniaturi, sculpturile în bob de orez. Și ar putea atrage după sine alte texte, un volum de mare intensitate, incandescent, așa cum trebuie să fie poezia. Am insistat asupra acestui text confesiune, întrucât este diapazonul după care s-a concretizat volumul.
Luare aminte este o carte scoasă de Liviu Ioan Stoiciu cu dezlegare. Alcătuită din două părți: Înainte vreme („apărătoare de rele și de durere“) și Degeaba („pentru bunul mers al vieții și al treburilor”), cartea reunește poeme rostogolite pe versanții întunecați ai solitudinii, ai disperării, ai rătăcirii. Sunt versanți abrupți într-un peisaj al răului. Luare aminte este o poezie a scindării, a schizofreniei, poemele sunt rostite pe mai multe voci, fiecare cerându-și, explicit, dreptul la exprimare, la recunoaștere și prin acestea, la existență. Liviu Ioan Stoiciu este păpușarul din umbră, conducând această piesă de teatru absurd, dirijând acest „monolog polifonic”. Răul, Cel Rău, este fie insidios precum ceața, fie perfid însoțitor, fie uneori chiar eul liric devine „rău”, molipsindu-se de îndelunga, nedorita apropiere, dar devine de un rău forțat, simulat, izbucnind în greșeli, în poticneli, în timp ce sufletul rămâne neatins, dar nedumerit. Această stare de nedumerire, de nedeslușire a sensurilor, a esenței vieții, lumii, duce la diferite grade de emoție, de la revoltă la resemnare și abandon, exprimate pe diferite voci, de către diferitele alter-egouri care, pe parcursul cărții, ies la iveală precum păpușile rusești: „Dar de când gândești tu în locul meu? Care tu? Cine ești?/ Mereu dă din tulburare în panică.“ „Am luat un felinar și m-am dus să văd, mai citește din jurnal?”, și aude: Dobitocule! Că/ se dedublase iar – și i se deschisese fermoarul de la fustă…”.
Liviu Ioan Stoiciu creează, din sugestii, o interesantă atmosferă de bâlci cu inserții de sacru – „se scurge pe un perete al bisericii/ ceva din piciorul unui sfânt, nui deslușești/ numele, te înalți, întinzi cu degetul vopseaua, o miroși,/ nu miroase a vopsea, (…)/ Preotul spune că sfinții sângerează din când în când”, dublate de cutume arhaice, precreștine – „rețetă – dintr-o rădăcină scoasă de pe mormântul unui copil, în vinerea/ mare, degeaba” și însoțite de trimiteri New Age. Rezultă, în unele cazuri, poeme stranii, precum: Îți amintești, În bibliotecă, Priponit.
Confesive, reflectând lumi interioare contorsionate, bântuite de angoase și de așteptarea unui deznodământ, narând sau interogând, întotdeauna la persoana întâi, cu puține podoabe stilistice, poemele din Luare aminte exhibează convulsive dureri sufletești, analizându-le în căutarea unui sens care le scapă.