Dintr-o margine solzoasă de metaforă, poetul
Desigur, timpul slujeşte doar
ochilor şi mâinilor
tale, gura nicicând în odihnă
nu va tăcea,
visătorule, şi odată cu venirea
culesului va
lua forma păsărilor strigate şi
reale.
Găsit a fost leacul uitării, zice
Platon, şi aproape
văd cum mai înnoptate decât
irişii de sub
pleoape, cuvintele în care am
trăit o prea
contestată biruinţă, îşi trăiesc
viaţa, da, da
pentru izgonirea demonilor de
pe pământ.
Şi se ridică dintr-o margine
solzoasă de metaforă
poetul: eu sunt vâltoarea
străvezie pe care
discipolii lui Iisus au
semănat-o peste cenuşa
câmpiilor reziduale ascunse
între dealurile
ridurilor de pe frunte!
Rogu-te, cel condamnat
la preamărire ar putea fi
Thot – aceeaşi nemăsurată,
antică poveste, zeii lui o
spun cu înţelepciune ademeniţi
de o moarte
indescriptibilă.
Şi iată un rest şlefuit al tăcerii
cum se prelungeşte
după ce rostim prima a doua
a treia şi mai
departe altfel de litere,
slăvindu-l pe Abel care lasă
în locul său gol o rană în formă
de fruct dinţat
şi desfrunzit de harul tău,
flămândule.
Trecătorul meu trup domneşte peste lume
Nu-s vrednic, azi, să-mi duc
la capăt setea,
un râu grăbit mă va urma ca
o omidă regală
împărţind zeul acesta la două
femei,
iar ecoul se agăţase de ziduri
ca un câine
cu mai multe capete, visând
un iepure
mereu alergat în lanţul din
lanul verde.
Învaţă-mă să mor, morţii
să-i fiu începutul
şi sfârşitul: să-ţi aud vocea
aş vrea şi să nu
mai aflu un semn că
ţi-ar aparţine acest
poem lăsat în cuibul de afară.
Îmi aduc aminte cum umbra ta,
umbra
ta o îngropam de vie în
ţărână şi cum tristeţea
şi întunericul nu mai sfârşeau
în mine.
Nu-s vrednic, azi, să îngraş
pământul cu o bucurie
a ochiului care duce lipsa
unui plâns hrănit cu
nesomn, ocroteşte-ţi casa zeiţă,
trecătorul meu trup
domneşte peste lume
şi neamuri, stăpânindu-le.
Poezia vindecă doar plânsetul poetului
Cum ai putea să întorci viaţa
în sens invers
aşa cum ai face dacă cineva
ţi-ar cere să roteşti înapoi
limbile
ceasornicului fără trecut, etern?
Aflu: tăcerile au ochi orbi şi
cerul întreg cu
marginea tulburată de grea
povară le amestecă
existenţa cu o bucată de pâine
rostogolită
într-un grăunte de grâu.
Desigur, ecoul vocii tale aidoma
unui lanţ îmi
înfăşoară glezna şi înnoptează
într-o noapte coclită
urcată din infernul lui Dante:
ar trebui să-l păstrez
în formol sau închis într-o
piramidă, până când
cuvântul foamei va mai da
odată în spic, până când
spicul va face viţelul
să nu-şi mai afle cuţitul,
până când cuţitul va rugini
în carnea Domnului
binecuvântată de viermele
nevăzut din vidul subteran.
Poemele noastre au rămas
în urmă să amintească
lumii despre dezordinea
în stare perfectă pe care
Sisif însuşi a provocat-o
atârnând bolovanul
într-un cui, veni-va ziua
când poemele vor însemna
dorinţa de a ne recunoaşte
arderea efemeră.
Toate poemele, dar toate
poemele, au să ne înveţe să
murim să înviem să nu mai fim
şi să trăim, de
pildă, semnificaţia şi parabola,
dar să nu credeţi că
poezia vindecă în întregime
doar plânsetul poetului.