În seria Memorii la Cartea Românească a apărut un volum insolit intitulat la fel de neobișnuit: Refugiul unui copil în România. Note de jurnal din anii 1940. Autorul poartă un nume ce nu mai poate fi întîlnit pe o altă carte: Boris Rozescu. Volumul a fost publicat prin grija fiicelor autorului, doamnele Mădălina Marcu și Monica Rozescu, prima fiind și autoarea prefeței, abia în 2022, la 14 ani de la dispariția autorului. Boris Rozescu a trăit între anii 1931 și 2008. Titlul se lămurește prin detaliul că autorul s-a născut în Basarabia, lîngă Cetatea Albă. România a devenit pentru familia sa, ca și pentru el însuși, o țară de refugiu în 1941, cînd Basarabia a fost ocupată de puterea sovietică, și apoi, din nou, în 1944 cînd, fiind „aliați“ ai României, sovieticii s-au manifestat prin răpirea acestui teritoriu.
Dacă titlul își dezvăluie sensul, subtitlul nu acoperă realitatea textului. Paginile volumului sînt memorii, nu un jurnal. Autorul rememorează, evident, ca persoană matură, evenimentele pe care le-a trăit în 1941 și apoi în 1944-45, a doua parte fiind mai aventuroasă. Privirea și scrisul aparțin unui adult cu memorie bună care era, după mărturia fiicei sale, Mădălina Marcu, un talentat povestitor. El era și un desenator foarte bun, cum o dovedesc ilustrațiile sale, mai ales peisaje, care apar în volum.
Textul lui Boris Rozescu are avantajul de a nu ambiționa să fie literatură. Nimic nu dovedește că autorul și-ar dori să fie sau să devină „scriitor“ și e foarte probabil ca ideea de a publica memoriile sale pentru persoane din afara propriei familii să nu-l fi bîntuit niciodată. Aceasta îl face, pe de o parte, un martor creditabil, perfect sincer. Apoi, el nu aduce paginilor sale niciun fel de podoabe stilistice, care în mod sigur l-ar fi stricat. Astfel, paradoxal, volumul este interesant și adesea plăcut lecturii tocmai prin situarea sa în afara veleității de a se constitui ca un text literar.
Foarte adesea, Boris Rozescu recurge la dialog. Deși este greu de crezut că, peste decenii, își poate aminti exact spusele celor pe care i-a întîlnit, replicile sună firesc. Este vădit că memorialistul avea un dar al scrisului, chiar dacă, eventual, nu îl conștentiza ori își propunea să-l ignore.
Memoriile lui Boris Rozescu prezintă o realitate foarte acută din niște ani extrem de grei, dar care, pentru anumite persoane, în mod aparte pentru cei obligați să se refugieze din calea unui ocupant, au fost mult mai dificili. În plus, faptul de a fi copil, despărțit accidental de familie (1944-1945) și rătăcind singur prin sudul României, a agravat situația lui Boris, atunci abia la începutul adolescenței. Fără bani, fără acte, fără identitate practic, el e privit de mulți ca un vagabond, ceea ce, practic și era. Chiar dacă unii îl mai ajută, spre norocul lui, soarta trebui să-i fi fost greu de îndurat. Putem să ne întrebăm, și cartea duce cu gîndul la asta, cîți alți copii, tineri sau chiar adulți, mai adaptați decît Boris, nu au avut norocul lui și au dispărut pur și simplu, neștiuți.
Chiar episodul final este dramatic, deși e povestit foarte simplu. Familia lui Boris – care se întregește tot din voia destinului – nu poate scăpa de deportare, o „repatriere“ nedorită. Alături de alte familii, Boris și ai săi sînt încărcați în tren, închiși în vagoane și iau drumul URSS, probabil chiar al Siberiei. Prizonierii desprind podeaua vagonului și, la o încetinire a trenului, sar jos, între șine, cu riscul vieții, evident. Și de data aceasta, Boris și ai săi au noroc – scapă de deportare și pot să-și construiască o identitate și o viață în România, devenită și ea republică „populară“ și apoi socialistă.
Autorul nu le-a vorbit fiicelor lui despre aventurile copilăriei decît în anul 1990. După moartea lui, acestea i-au descoperit jurnalul pe care îl publică abia acum.
Ne putem întreba dacă Boris Rozescu a avut în viața lui neobișnuită mai mult ghinion, trăind vremuri „interesante“, adică, mai precis, cumplite sau mai mult noroc, supraviețuind în condiții teribile, periculoase și scăpînd cu bine. Ca multe alte biografii zdruncinate de tumultul veacului trecut, și existența lui Boris Rozescu este o pagină interesantă, cu senzaționalul și pildele ei, dintr-o istorie a românilor, plasați la o răscruce de căi acoperite cu durere și tristețe.