Scăpat teafăr, după trei ore infernale, de sub tirul artileriei germane, Ștefan Gheorghidiu se întreabă, la sfârșitul antologicului capitol „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu“, din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, dacă este inferior sau nu celorlalți de vârsta lui și dacă alții s-ar fi comportat într-un mod diferit în contextul catastrofal de „sauve qui peut“ prin care a trecut. Însă protagonistului camilpetrescian îi revine îndeosebi în gând o obsesie cu rădăcini și mai adânci: „Sunt dintr-un neam inferior? Ce aș fi făcut dacă aș fi fost la Verdun, sau dacă aș fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o dată? E aceasta inferioritate de rasă?/ Ei nu sunt din carne și nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea tăria să îndure atâta?/ Există, pe drept cuvânt, vreo rasă aleasă, care poate suporta ceea ce noi nu putem suporta? Și atunci trebuie să trag consecințele firești pentru toată activitatea neamului meu, pentru raporturile viitoare, pentru gândurile de realizare în viitor, care trebuiesc ajustate mijloacelor modeste“. În urma acestui solilocviu, imagologul de circumstanță își recunoaște limitele voinței și ale personalității în comparație cu alte neamuri, simțindu-și o „inferioritate de epavă“.
După rănirea într-o următoare luptă și așteptând ambulanța împreună cu un grup de prizonieri germani tot răniți, Gheorghidiu îi simte pe aceștia cum suferă. Până atunci, credea despre inamici că sunt „numai spirit, obuze, fâsâit de glonț și umbre, departe“. Cât despre prestigiul uniformelor nemțești – altele decât cândva modernele noastre straie nemțești, venite din Vest –, acestea îi par a avea ceva ce ține de miraculos, deoarece are prilejul să le vadă de aproape. (Mai realist, poetul Nichita Stănescu ne va avertiza că nu trebuie să uităm că genialul Eminescu, de formație germană, avea pielea îmbrăcată în stofă.) Protagonistul încearcă să intre în vorbă cu unul dintre colegii de suferință și se simte stângaci, ca atunci când ar voi să acosteze o femeie. Dar prizonierul îi spune cu îngâmfare că nu are ce vorbi cu el și lasă o impresie pe măsură: „Simt că vorbește de la popor la popor, nu de la om la om, cum îi cerusem eu, de la locuitorul Prusiei la mahalagiul bucureștean, de la Kant la Conta“.
Uf… și filozofia asta! Gheorghidiu nu face parte dintre militarii care luptă cu ură și cu dorința de a ucide, prezența pe front constituind pentru el un fel de act de prezență moralmente necesar: „Nu ideea de patrie, care pentru mine nu se confundă cu cea de stat în tendințele de cucerire economică, pentru că n-am orgoliul fierului și tăbăcăriei românești, dar nici ideea de administrație germană, care nu pare chiar așa de rea, nu m-ar fi făcut să lupt activ, să vreau să ucid. Un singur lucru m-a îmbolnăvit totdeauna, când mi l-am confirmat, de furie. Pretenția inamicului de a-mi porunci mie ca român în virtutea unei globale superiorități de rasă“. Prizonierul german trece peste distincțiile de rasă și cedează insistențelor de a-și spune părerea despre lupta din ajun. După ce îi acuză pe români că nu știu să ducă un război și amintește o zicătoare prusacă, potrivit căreia este periculos duelul cu cineva care nu știe să se bată, luptătorul din Rusia și de la Verdun conchide astfel: „Noi pe frontul de apus aveam ore când nu trăgeam un foc, chiar dacă englezul juca bridge în poiană… Cum crezi dumneata că se poate trăi?“
De acord! Dar, dacă celor din Regatul Unit li s-a permis să joace bridge în poiană, de ce regățenilor noștri nu li s-a îngăduit să mănânce tihnit cele două putini de brânză găsite în furgoanele părăsite în pripă de germani în Transilvania untului? Totuși, punându-mă avocat al nemților, sau al diavolului, le-aș putea construi acestora apărarea printr-o simplă parafrază camilpetresciană: cu eroi care mănâncă trei săptămâni cinci măsline, care fumează doi ani o țigară nu se poate face război și nici măcar nu se duce o luptă. De altfel, germanii au parcă o plăcere a lor să-i facă pe români să le stea dumicatul în gât și amintesc aici doar trei împrejurări.
Prima oară, când s-a declarat războiul, românii pregăteau o onomastică, de serbat cu carne preparată dintr-un sfert de bou și cu iepuri căzuți victime ale vânătorilor de munte. Luat pe nepusă masă și trecând frontiera „dincolo, peste linia punctată, pe care am desenat-o zece ani în școală“, Gheorghidiu a trebuit să sară direct la desert cu mere, căzute grație gloanțelor vrăjmașe nimerite în trunchiul pomilor. A doua oară, alarma de război întrerupse o reflecție gastronomică rezonabilă a sublocotenentului Orișan, ce voia să prefațeze un banchet copios, cu meniu la alegere: „– Dragă, ardeii umpluți sunt o mâncare adevărată, de oameni așezați… cu pat și masă… nu pui fripți, de oameni veșnic pe drum“ (anterior, cineva dăduse sfaturi utile pentru prepararea păstrăvului). Și vine momentul cel mai indigest, a treia oară, când ostașii Războiului de Reîntregire sunt luați ca din oală, neavând cum să mai spele putina, după ce, „cu chibzuială de sățios“, se apucaseră să mănânce din brânză „cu o tihnă țărănească“. Iar aceasta se întâmplă într-un autentic peisaj național, în plin sațiu și spațiu mioritic: „Podișul din fața mea e ca o bucată de plai, atât de dulce e scobirea din mijloc și atât de frumos începe, în stânga, pădurea din iarbă. Să tot faci «1 Maiul» pe o asemenea pajiște“.
Din dialogul purtat între cei doi răniți, aflăm și părerea dușmanilor în privința mult trâmbițatei superiorități asupra tunurilor sale a baionetei românești (și, după ce aceasta se va fi rupt, rostro et unguibus): „– Tocmai de aceea ai noștri vor ajunge la București așa de curând… Pentru că nu găsesc interesante luptele la baionetă. Vă vor face totdeauna ce v-au făcut azi, cu chibzuială, rece“. De altfel, un dialog între doi ostași acoperiți de pământul lui Dumnezeu stă mărturie: „– Eu nu-i pricep, de ce se mișcă așa de încet?… până acum, mulți cum sunt, puteau fi de mult aci să ne ia ca din oală, întreabă unul./ – Neamțul e om cu socoteală – lămurește Zamfir – de ce să le piară un om, dacă ne poate răpune cu scula?“ Dar, înainte de a fi acoperiți cu pământul lui Dumnezeu, românii asistă la o scenă uluitoare: inamicii execută un marș de defilare (moartea ca o paradă!) și, după „festivitatea de deschidere“ a ostilităților, orice încercare de a fugi a celor deja deranjați de la masă îi îndârjește sau poate că numai îi plictisește. În final, devin mirați că nu pieriseră cu toții („– Să tragem câteva focuri să-i mai mirăm puțin și să fugim“, propune Zamfir) și chiar nemulțumiți că nu le-a ieșit demonstrația până la capăt, din cauza victimelor.
O astfel de disciplină cazonă o are căpitanul Corabu. Cu lecții de Conservator luate în capitala austriacă, extrem de rigurosul ofițer le cântă la cerere, dar sugestiv, din flaut colegilor atât bucăți nemțești, pline de un sentimentalism luminos și catifelat, cât și tradiționala doină, cu un autentic simț al melancoliei, al dorului. Dar înclinația melomană ascunde adevărata fire a acestui insolit militar cu studii foarte serioase la Viena, ce era spaima regimentului, inclusiv a comandantului acestuia. Deși se prevestise că primul glonț tras în război de compania pe care o conduce îi va fi destinat lui, soldații nu doar că nu îl împușcă după declanșarea ostilităților, dar îl și iubesc cu mândrie pe tot mai asprul ofițer.
Faptele de vitejie ale lui Corabu sunt astfel apreciate: după ce, cu mari reticențe, i s-a acceptat propunerea de a i se da comanda unui batalion, pentru a cuceri o importantă poziție strategică, aceasta i s-a luat imediat după îndeplinirea dificilei misiuni. Dar, a doua zi, poziția fiind din nou pierdută, căpitanul a primit de această dată… ordin să o cucerească iarăși. Desigur că un asemenea ofițer nu putea fi luat drept model. Românii e deștepți… V-o spun eu… Pentru a se simți astfel, etalonul ales de ei este lașul ofițer N., care nu execută ordinele grele sau periculoase, dar este privit cu îngăduință, deoarece „așa ca Iuda pentru destinul Bibliei, el e necesar colegilor lui, ca să le dea măsura propriei lor valori. El procură fiecăruia tihnita mulțumire sufletească de a se ști superior“.
Interlocutorul lui Gheorghidiu își exprimă, cu îndreptățire, speranța ca medicii români să fie mai pricepuți decât generalii. După o săptămână de reflectare asupra tuturor strategiilor de a trece Oltul, are loc un dialog aiuritor pe malul acestuia: „– Domnule general… dar e apa adâncă… poate de doi-trei metri. Și curentul e iute…/ Brigadierul rămâne nedumerit./ – De, știu eu?… Să puneți pe cei mai înalți la dreapta… Să se țină oamenii unii de alții… Ce vreți să faceți?“ Nu era nimic de făcut… După logica improvizată a generalului, care nu se gândise nici măcar la adâncimea vadului, militarii mai înalți ar fi avut rol de stăvilar al apelor pentru cei scunzi, chiar dacă apa le trecea tuturor peste cap. Noroc de o fată din partea locului, devenită călăuză, în fruntea unui regiment, după ce era să fie împușcată pentru acuza de spionaj. Eroina este ulterior decorată și clasicizată prin cărțile de citire, însă naratorul este zgârcit în oferirea unor amănunte privitoare la trecerea apei de către însuși generalul voinicel. Este posibil ca, acolo unde a fost Oltul mai mare, să-l fi trecut spioana-n spinare.
Ștefan Gheorghidiu trage un semnal de alarmă asupra stărilor de lucruri descrise mai sus și îi propune lui Orișan să meargă împreună la București (chiar și dezertând), pentru a da în vileag adevărata situație de pe front. Ar fi fost zadarnic, dar, din fericire, Istoria a avut cursul ei favorabil armatei noastre. În final, mașinăria de război germană, pregătită ca de paradă, a fost învinsă și de sentimentul de camaraderie legat între ostașii „făcuți dar țării“, instruiți doar pentru manevre în curtea cazărmii. Elocventă, în acest sens, este scena încălzirii corpului aproape inert de frig al lui Gheorghidiu, într-o noapte friguroasă, de către doi camarazi. Chiar dacă nu ar fi citit romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, la fel s-ar fi stins, de exemplu, în întâile nopți de război fratricid postbelic, Mircea Vulcănescu la Aiud. Iar aceasta, nu pentru că evident malnutritul deținut ar fi vrut să facă paradă cu lectura lui, înainte de a-l acoperi pământul în Râpa Robilor lui Dumnezeu.