Opera din Paris, locul șobolanilor frumoși

Am văzut pe un canal de televiziune francez un interviu cu o balerină celebră (nu-mi mai amintesc nici numele ei!) căreia jurnalista i-a pus o întrebare inimaginabilă, șocantă, teribilă: „Cum a fost viața de șobolan de Operă?“ Mă așteptam ca balerina să se supere, să se ridice și să plece reproșînd: „Cum îndrăzniți să mă faceți pe mine șobolan?! Nu am venit la dumneavoastră în platou să mă jigniți!“ Deși am o oarecare vechime ca ziarist, de data asta aș fi fost total de partea balerinei. Există limite și în ceea ce privește obrăznicia într-un interviu.

Nu numai că balerina nu s-a supărat, dimpotrivă, a zîmbit cucerită și a spus ceva de genul „Mulțumesc pentru întrebare… Ah, ce ani frumoși, grei dar frumoși… am visat să devin șobolan de Operă și, iată, am reușit mai mult decît atît. Multe fetițe visează să ajungă mici șobolani de Operă, fără să știe că nu e o viață ușoară, că trebuie multă muncă pentru a reuși să treci prin asta“.

Mărturisesc, dialogul mi s-a părut suprarealist. O mare balerină susține că a fost șobolan de operă (petit rat de l’Opera) și că anii în care a fost asta au fost frumoși. Am încercat să mă dumiresc și am aflat că nu e vorba de șobolanii propriu-ziși, ci de o poreclă. Transformată, cu anii, în renume.

Nestor Roqueplan, scriitor, animator cultural și jurnalist, care a trăit între anii 1805-1870, ne lămurește, în calitatea sa de promotor al unor cîntăreți valoroși și fost director al Operei din Paris: „Adevăratul Șobolan, în limbajul nostru, este o fetiță între șapte și paisprezece ani, elevă la dans, care poartă pantofii de balet folosiți de alții înaintea ei, șaluri spălăcite, pălării decolorate, mirosind a lampă de petrol (lampa folosită, pe atunci la iluminarea scenei n.m.), avînd mereu o coajă de pîine în buzunar și cerîndu-ți, cînd te întîlnește, niște bănuți ca să-și cumpere bomboane. Șobolanul face găuri în decoruri ca să vadă spectacolele, fuge în galop în spatele cortinelor de fundal și zburdă pe toate coridoarele. Ar trebui să cîștige douăzeci de gologani pe seară, dar din cauza amenzilor pe care le ia pentru toate năzbîtiile, nu ia mai mult de opt-zece franci și treizeci de picioare în fund din partea mamei sale“.

În vremurile cînd s-a născut această definiție, majoritatea fetițelor care se înscriau la școala de balet proveneau din păturile sărace ale societății pariziene. Pentru familiile lor asta reprezenta o șansă de a scăpa de mizerie, poate singura șansă. Era un viitor în care nu trebuia investit mult, pentru că școala de balet era gratuită.

Portretul micuțelor balerine în devenire nu e extrem de flatant, dar Nestor Roqueplan avea pana destul de acidă. Era cunoscut drept un polemist care se desfășura în ziarul „Le Figaro“, unde a fost, o perioadă, chiar redactor-șef. De altfel, tonul lui ironic, zeflemist și acid i-a adus și neplăceri: a fost provocat la duel de un ofițer care s-a simțit jignit de un articol. Jurnalistul a acceptat, a pierdut duelul, a fost rănit, dar s-a vindecat pînă la urmă.

În afara realizărilor lui culturale (a mai fost director al Operei Comice, dar și al Teatrului Châtelet), Nestor Roqueplan este recunoscut drept un mare dandy, îmbrăcîndu-se foarte aparte. I se atribuie faptul că ar fi inventat brîul de mătase pentru pantaloni. Așadar, pun pe seama maliției sale acest tablou al șobolanului de Operă.

Nu foarte departe este definiția pe care o dă Félix Clément, autorul unui Dicționar al Operei. Aceste școlărițe de la cursurile de dans din cadrul Operei erau „mereu înfometate, mereu în mișcare, cu un apetit feroce, ronțăind fără încetare cîteva fragmente de ceva comestibil, sfărîmînd cu dinții lor ascuțiți praline și alune. Tinerele eleve de la școala de dans au fost numite șobolani, mai întîi, din cauza piticeniei lor și, apoi, din cauza instinctului lor de rozătoare distructive“.

La douăzeci de ani după „definiția“ dată de Nestor Roqueplan, Théophile Gautier, scriitor, dar și co-autor al baletului Giselle, vine cu o altă nuanță în definirea „micului șobolan de Operă“. Privindu-le mai îndeaproape statutul, încercînd un strop de compătimire și înțelegere, scriitorul le numește, conform site-ului Operei din Paris „sărmane fetițe mici, fragile creaturi oferite drept jertfă Minotaurului parizian, acest monstru nu mai puțin redutabil decît Minotaurul antic, care le devoră în fiecare an, cu sutele, fecioria, fără ca, vreodată, vreun Tezeu să le vină în ajutor“. Se știe că balerinele au fost, mereu, ținta dorinței multor bărbați avuți, iar cuvintele lui Gautier ascund, într-un fel de metaforă, această realitate.

A mai existat o încercare de explicare a termenului de șobolan (le petit rat de l’Opera) și anume, că, repetînd în podul Operei, zgomotul pașilor pe poante ar semăna cu zgomotul șobolanilor fugind prin podurile pariziene. Dar această explicație pălește în fața penei viguroase a lui Nestor Roqueplan.

Din fericire, porecla și conotația mizeră a termenului au evoluat într-un mod fericit. Și balerinele provenite de la școala de dans pariziană, asemeni celei evocate de mine la început, sînt mîndre că au trecut prin etapa de mic șobolan de Operă, ajungînd în aceea de prim balerină.

În afara spectacolelor de balet cu corp alcătuit din profesioniști, există destule spectacole (reluate după doi ani de paralizie socială) ale micilor șobolani.

Din păcate, în Parisul de azi, al socialistei Hidalgo, vezi șobolani fără să vrei și fără să te aștepți. Dar dacă vrei să păstrezi o amintire plăcută a capitalei franceze, dai un ban și vezi minunații mici șobolani de la Operă, care, peste ani, pot deveni marile feline ale baletului mondial.