Primim la redacție
Este titlul rubricii din R.l., destinată textelor primite la redacție ca Drept la replică sau de la autori care ne scriu, dar nu fac parte din rândul colaboratorilor noștri obișnuiți. Rubrica a inventat-o G. Ivașcu, director al R.l. între 1971 și 1988. Primim numeroase solicitări de publicare în paginile revistei, poezii, proze, chiar și fragmente de roman, piese de teatru, articole, studii și altele. În urma unei lecturi atente, publicăm ceea ce ni se pare interesant sau, în cazul debutanților, promițător. De exemplu, chiar în numărul de față (p. 8), publicăm doi poeți cu care ne-am aflat în corespondență. Nu putem spune că suntem copleșiți de cantitatea de literatură bună care ni se trimite aproape zilnic, dar ne bucurăm de fiecare dată când descoperim un scriitor meritoriu. De obicei, textele sunt însoțite de scurte autoprezentări. Absolut necesare, desigur. Ele ne atrag atenția înainte de a citi textele. În destule dintre ele, modul exprimării ne dă din prima clipă o idee de ceea ce ne așteaptă la lectură. Și, din nefericire, exprimarea este deseori deficitară și, rareori, contrazisă de texte. Deficiențele sunt de ordin gramatical, de ortografie și de vocabular. Asupra acestora din urmă aș vrea să stărui, dat fiind că greșelile de gramatică și de ortografie sunt din capul locului eliminatorii: nicio șansă pentru cei care le comit de a le mai fi citite textele. Mă refer îndeosebi la o anume precaritate a vocabularului. Ca să înțelegeți în ce constă, am să vă povestesc foarte pe scurt o întâmplare de prin anii 1980. Un profesor universitar de literatură universală mi-a relatat întâlnirea lui la examen cu un student de la Fără Frecvență (FF), învățământul de la distanță de astăzi, pe care un coleg i-l recomandase cu o căldură suspectă. Era vorba, probabil, de un ofițer de Securitate sau de Miliție, obligat, ca majoritatea asemenea lui, într-o anumită epocă, să aibă studii universitare pentru a promova în grad. Pe biletul de examen scria: Anna Karenina. „Despre ce e vorba în roman?“, l-a întrebat profesorul, fără a-i cere măcar numele autorului, de teamă că nu-l cunoaște, întinzându-i, așadar, o mână de ajutor. Și individul s-a pus pe turuit: în această operă literară, ni se povestește despre condamnabila imoralitate a unei femei care aparținea clasei exploatatoare, îndrăgostită de un cadru superior al forțelor armate, cu care își înșeală bărbatul, un înalt funcționar în statul burghezo-moșieresc, bla-bla-bla. Uluit de clișeele de limbaj ale studentului la FF, profesorul și-a dat seama că n-are motiv să-l pice: tot ce spusese era corect, dar exprimarea… Oarecum încurcat, i-a mai pus o întrebare: ce se întâmplă cu imorala? Răspunsul l-a lăsat cu gura căscată: făcută de rușinea societății, imorala s-a sinucis cu arsenic. „Ei, a zis profesorul, mie mi se pare că s-a aruncat sub roțile trenului.“ Studentul la FF s-a lovit cu palma peste frunte și a exclamat: aha, ăsta-i alt film! De astfel de clișee de limbaj e vorba în destule din CV-urile care însoțesc textele pe care le primim la redacție. Mie și colegilor mei ni se cam taie pofta de lectură. Aviz amatorilor de publicare! (N.M.)
Epistolar
Un cuvânt pe cale de a fi uitat: epistolar. Laolaltă cu suratele sale: epistolă, scrisoare, corespondență. Deși înțelesurile tuturor parvin din cele mai vechi timpuri. Deși au fost considerate, în multe epoci, până nu de mult, o specie literară, ba chiar un gen, al prozei sau al poeziei. Romantismul românesc, bunăoară, a cărui existență o neagă unii istorici literari contemporani, ne-a oferit exemple superbe de corespondență: a se reciti scrisorile lui Negruzzi, Ghica, Odobescu, Hasdeu sau Epistolele în versuri ale lui Grigore Alexandrescu, autori absenți, vai, din manualele școlare de astăzi. Tristă omisiune, în care epistola, ca mod de comunicare, este pe cale de dispariție! Astăzi, comunicarea se face în timp real, nu e așa, prin s.m.s.-uri, prin imagini, până și banala convorbire telefonică fiind căzută în desuetudine (devenită cea din urmă dintre funcțiile, atât de multe și de diverse, ale telefonului). Este vorba, evident, de o sărăcire a comunicării, căzută tot mai des la nivelul informației brute, și, lucru foarte grav, expusă manipulării și poluării cu fake news. În aceste condiții, nu putem decât să ne bucurăm de publicarea, tot mai rar, a unor scrisori din alte vremuri, mai intime, așa zicând. În presa de cultură, dacă mai e cazul să precizăm, nu la TV, nici în marile cotidiane, nici pe internet. În Dilema veche, nr. din 7-13 iulie, Andrei Pleșu reproduce o minunată scrisoare pe care i-a adresat-o în 1987 Nicolae Steinhardt. Sigur, cunoșteam stilul inimitabil al scrisorilor, ceea ce nu înseamnă că nu ne-a făcut o imensă plăcere reîntâlnirea cu el. Am cita și noi câteva pasaje, dacă ne-ar permite spațiul. Numărul 7-8/2022 al revistei Viața românească se deschide, dacă lăsăm la o parte Editorialul lui Nicolae Prelipceanu, cu un amplu Dosar, semnat de Liana Gehl, despre corespondența dintre prințul Vladimir Ghica și filosoful francez Jacques Maritain: peste 380 de scrisori, între începutul anilor 1920 și 1939, când a izbucnit Al Doilea Război Mondial. Reamintim cititorilor noștri și scrisorile publicate de Ion Vartic în revista clujeană Apostrof, comentate în paginile R.l., dintre Radu Stanca, Ion Negoițescu (acestea făcând obiectul unui volum) și Șt.Aug. Doinaș. Câte altele se vor mai afla rătăcite prin biblioteci particulare sau cine mai știe pe unde! În lipsa actuală de interes pentru corespondența clasică, scrisorile de altădată constituie un tezaur care ar merita cu prisosință să fie descoperit și pus la dispoziția cititorilor.
Cuiele lui Pepelea
Titlul este al Editorialului lui Nicolae Prelipceanu din „Viața românească“ (7-8/2022). O să vă explic mai încolo de ce autorul folosește pluralul. Scrie el: „Povestea cuiului lui Pepelea e simplă și pilduitoare. Pepelea, un personaj de basm sau de pildă străveche, își vinde pe mai nimic casa unui om bogat, cu clauza să-și păstreze în ea doar un cui, care să fie al lui. Cumpărătorul, crezând că a făcut o bună afacere, un chilipir, acceptă, iar Pepelea apare în fiecare zi, ba să-și pună căciula-n cui, ba să și-o ia. Pentru că își păstrase, conform contractului, acest drept asupra cuiului. Și pentru că bogatul cumpărător judecase strâmb: ce-i un cui, când ai toată casa? Numai că, la un moment dat, Pepelea își agață în cui o traistă cu de-ale gurii, din cele mirositoare, brânză, ceapă și altele, după care nu mai trece pe acolo câteva zile. Produsele din traistă încep să răspândească un miros insuportabil, așa că proprietarul și ai lui sunt nevoiți să plece din locuință, ba chiar din sat, Pepelea rămânând proprietar pe casa vândută.“ Ei, acum vine partea frumoasă. Nicolae Prelipceanu nu ne spune povestea pentru interesul ei de pildă folclorică. El observă în viața politică, de ieri sau de azi, tot felul de cuie ale lui Pepelea. E vorba, de exemplu, de fostele democrații populare, create de sovietici în Europa de Centru și de Est, adevărate cuie ale lui Pepelea, pe care acesta, ca un tiran nemilos, le vizita periodic și uita să plece. Și nu e Transnistria un cui al lui Pepelea bătut în coasta Republicii Moldova? „Cât despre cuiele lui Pepelea, acestea sunt atât de multe, încât nu știu cu ce clește imens pot fi scoase“, încheie autorul parabola lui.
Ce se ascultă și ce se pricepe
Sute de spectatori au participat la ediția din acest an a Galei Poeziei Române Contemporane – Lista lui Manolescu de la Alba Iulia (8 iulie). Alte cîteva mii, ne-o dovedește internetul, au urmărit în direct sau ulterior filmul acestui eveniment semnificativ pentru literatura noastră. E un lucru frumos, dar e prea puțin. Pentru că, din nefericire, alte canale mediatice contribuie zi de zi și ceas de ceas la îndobitocirea nației. Un mijloc deosebit de eficient este difuzarea cu obstinație a unor șlagăre de maximă imbecilitate, cu o insistență care ar face de rușine și propaganda comunistă a anilor de tristă memorie. Astfel, la cîteva zile după Gală, am ascultat, fără voie, în locuri publice, de patru ori în aceeași zi, un „hit“ cretin cu refrenul : Inima mea bate,/ bate pentru tine,/ nimic nu mai contează/ cînd ești lîngă mine. Rima tine-mine (plus ține-bine) penetrează creierul și ucide neuronii. Se vede că de aceea, la Gală, un cetățean, care m-a asigurat că parcurge fiecare număr al revistei România literară, mi-a înmînat un volum plin exclusiv cu versuri idioate, care s-ar fi potrivit perfect unor melodii de felul celei citate mai sus. Prefața era semnată de cineva care și-a pus înaintea numelui, perfect anodin, prof. dr. Ne putem închipui că atît a înțeles autorul acela (cu prefațator cu tot) din lectura revistei pe care o urmărește număr de număr? Da, pentru că, între apariții – fatalmente săptămînale – ascultă, probabil, zilnic „inima mea bate“. (H.G.)