O carte despre Mihai Ursachi

Biografia lui Mihai Ursachi este una caracteristică pentru un autor care nu s-a conformat regimului comunist, tensionată prin împrejurări precum detenția politică și exilul în Occident. Tensiune ce se transmite și creației sale care conține însă un nucleu de scepticism, un simțământ de sorginte hegeliană al sfârșitului inevitabil al artei nu întâmplător având o manifestare a libertății ultime, suprarealiste. Fenomen astfel consemnat în dizertația de doctorand a poetului, înfățișată Universității din Texas, cu titlul Poezia Ființei de la Hölderlin la Paul Celan: „De fapt revoluția suprarealistă a artelor a fost, deși plină de culoare, mai degrabă o sterilă manifestare a crizei spiritului occidental“. Ca și: „Sub toate raporturile arta este și rămâne pentru noi, în privința celei mai înalte destinații ale sale, ceva ce aparține trecutului. Cu aceasta, ea și-a pierdut pentru noi și adevărul autentic și vitalitatea și e transpusă mai mult în reprezentarea noastră decât s-ar afirma în cuprinsul realității“. De aici o emoțională preumblare a propriei sale poezii prin literatura autohtonă precum și prin cea a lumii. Un soi de sincronizare ce, afectând mobilitatea, exprimă paradoxal o resignată stagnare. Cassian Maria Spiridon, în cartea pe care, printr-un frumos gest de prietenie post-mortem, i-o închină confratelui moldav, receptează în acest sens „senzația unei mașinării perfecte, a unui perpetuum mobile ce funcționează impecabil, dar fără a mișca nimic din loc, o continuă mișcare în gol, iluzionînd doar aparența poeziei, astfel din goluri născînd tot poezie“. Enumerând în consecință posibilele repere ale producției lui Mihai Ursachi, care ar fi Eminescu, Macedonski, Blaga, Emil Botta, Al. Philippide, Radu Stanca, Doinaș, nu mai puțin Dante, Hölderlin, Wittgenstein. Drept atitudine de căpetenie a lui Mihai Ursachi se cuvine relevată o dedublare a posturii sale auctoriale. Mai întâi avem a face cu o insistență cu caracter apologetic pe factorii expresiei poetice amenințate, cu o stăruință a situării lor în sfera nobilă a enigmei. O mobilizare a stilului cu interferențe alchimice și siderale, indicând febrila speranță a supraviețuirii artei. Astfel cum se rostește exegetul: „În poemele sale cuvintele sînt frumos așezate, perfecte, deplin vaporoase, (…) ca notele pe un portativ astral, al căror sunet somptuos te lasă mereu în așteptarea a ceva cu adevărat esențial, a ceva care mereu, de la poem la poem, își amînă menirea, permanent iminentă, ca a lui Godot“. Pe de altă parte ironia. Momente în care iluzia cedează, aspirația elevației relaxându-se, extrema solemnitate lăsând loc banalului ostentativ, anecdotic. Alarmată, subiectivitatea lirică acceptă nu o dată cinismul. Iată un autoportret subliniind deriziunea: „Iar cînd mă mustrezi că sunt cel mai nebun dintre oameni,/ îmi rod cu mîhnire mustața și tac:/ tu nu vei pricepe/ că eu sunt bursucul cel îndelung răbdător/ și frate de cruce cu cucul;/ că eu sunt ursuzul stăpîn al ascunselor vii,/ ursul hapsîn lîngă bobul tăcerii;/ că-s mutul cu glas pentru nunțile cerului“ (Mustrare). Ca și o burlescă negativitate globală, cu son aforistic: „Știu tot despre tot!/ Știu tot despre tot!/ Știm tot despre nimic./ Știm nimic despre totul./ Nimic despre nimic./ Despre marea poveste,/ De trei ori hermetica veste“. În publicistica lui Mihai Ursachi întâlnim opinii pe teme diverse, emise cu nonșalanța scriptorului care își comunică frecvent dubiile, decepțiile, angoasele într-un spectacol deseori ludic, însă nu fără ferme disocieri. Deși se proclamă la un moment dat „american“, adică un om liber, întrucât „esența umanității este libertatea fiecărui membru al ei“, nu e de acord cu ideea unei societăți europene supranaționale: „În Europa, oricît de «unită», un francez va fi un francez, născut să zicem la Grenoble, iar un grec va rămîne tot un grec din Pireu“, spre deosebire de „un american din statul Oregon care se simte în statul Florida, tot un american la el acasă“. Admirația față de Eminescu s-ar cuveni totuși economisită spre a nu se bloca în idolatrizare. Pornind de la o afirmație a lui N. Iorga: „Eminescu este expresia integrală a spiritului românesc“, poetul consideră „că e o chestiune de bun-simț și demnitate națională ca românii să nu procedeze ca un trib barbar și să nu transforme un mare poet și un mare spirit european într-un totem“. În pofida de data aceasta a vaticinării hegeliene, eseul va supraviețui doar dacă „va putea deveni creație genuină, adică «poezie»“, care „este un fapt originar și definitiv“. Însăși natura poeziei are un statut imperial, un impuls mitic salvator: „Nu, Poezia nu poate și nu trebuie făcută de toți. Poezia poate fi făcută și trebuie făcută de eroii, de regii și împărații spiritului, așa cum statele sînt întemeiate și trebuie conduse de eroii și regii lumii pămîntești“. Se încearcă și o conciliere între gravitatea poeziei și ironia aparent adversă acesteia: „ironia este consubstanțială artei supreme, poeziei; este de fapt una din strategiile acesteia“, care, similară zeiței Isis, „nu-și ridică vălul decît cu greu“, făcând-o în zeflemea. Aflat acum în penumbră, Mihai Ursachi se dovedește neîndoios a fi unul dintre scriitorii noștri de înaltă condiție care înfățișează criza unei epoci reflectată în poezie, dar și a poeziei reflectată într-o epocă, atingând nervos extremitățile durerosului proces: „Poate că poezia este calea de aur a spiritului către învăluitul onthos în care, recunoscându-se, el se rezolvă izbăvindu-se de sine întocmai ca sarea în Ocean ori ca lumina în Univers“. L-am întâlnit adesea în răstimpurile petrecute în Capitală pe acest insubordonabil semeț, pe acest boem cu suflet cald sub aparențele sarcasticului care a fost Mihai Ursachi. Clipele spontane de exuberanță, nu puține din comportamentul său, îi legau ființa de harul poetic prin suflul lor de candoare.