Nu tot ei! România în ghearele imposturii se numește cercetarea lui Valeriu Nicolae apărută la Ed. Humanitas în 2021 (234 p.). Autorul, jurnalist și activist pentru drepturile omului, pare un soi de Rudolf – cel din Misterele Parisului al lui E. Sue, făcând opere de binefacere, luându-și în serios calitatea de ins cu simț al datoriei civice și membru al generației eroice de „oengiști“ (O.N.G.-iști, dacă se preferă), cea dinainte de deturnarea unei bune părți a societății civile către fundamentalism religios, spre respingere pură și dură a toleranței față de cei cu sexualitate diferită de a majorității și către neosecurism din vocație ultranaționalistă. Omul a lansat inițiative europene cu impact, a beneficiat de recunoaștere din partea suveranei Suediei – că doar nu era să o obțină acasă, nu?! –, iar Parlamentul European i-a recunoscut valoarea în 2013.
De astă dată, Valeriu Nicolae, un concetățean demn de respectul celor care văd un viitor întru democratizare reală pe seama României, a adunat într-o carte o serie de narațiuni despre reprezentanți diverși ai poporului din perioada tranziției postcomuniste, relatând pe baza CV-urilor oficiale așezate de respectivii, în conformitate cu exigențele legii, la îndemâna cui ar dori să le consulte, în deplină și lăudabilă transparență. După cum spune autorul, „Cele ce urmează vă vor șoca. Veți descoperi în cele mai înalte funcții în stat oameni care au trecut în perioada în care aveau aceste funcții prin 5-6-7 universități și academii. Oameni care, deși și-au luat bacalaureatul în jur de treizeci de ani, sunt acum doctori în diverse domenii“ (p. 33). Simplitate cu care, din punct de vedere procedural, a ajuns Valeriu Nicolae la rezultatele pe care le împărtășește cui este interesat este demnă de admirație. Pentru a se edifica, el nu a avut nevoie nici de sofisticate investigații de ordin cantitativ, nici de estimări calitative bazate pe teste, sondaje, elaborate teoretice de factură erudită. El a citit cu atenție CV-urile celor aleși, ocupanți de fotolii parlamentare ori demnitari ai statului, a sesizat lacunele, inadvertențele, salturile neașteptate (în „plin“, nu în gol!), a mai și comparat anumite elemente repetitive de la unul la altul și, în cele din urmă, a obținut un tablou colectiv de factură suprarealistă.
Una dintre observațiile iritate pe care autorul le face este: „Faptul că avem un parlament plin de impostori ar trebui să fi generat o reacție a președintelui. Am descoperit zeci de foști miniștri aprobați de președinte care au niște mizerii de CV-uri, în care și un adolescent poate rapid identifica discrepanțe grave“ (p. 34). Stă în tradiția românească modernă ca, de la Carol I la Klaus Iohannis, să se reproșeze capului statului tot ceea ce restul societății nu face. Așa se prezintă lucrurile în virtutea logicii Tătucului atotștiutor și necesarmente ultim izbăvitor. Mai grav decât limitele umane sau cele ale funcției de președinte îmi pare însă că societatea însăși nu a „secretat“ organismele capabile să repare erorile funcționării proprii pe un tronson sau altul. Asta înseamnă, pur și simplu, că nu trăim într-o societate matură și responsabilă, fie din pricina imaturității ei, fie datorită carențelor sale de educație și de păstrare a unei coerențe caracteriale, morale, relevantă pentru majoritatea instituțiilor sale cruciale. „Cum am ajuns să avem atât de mulți impostori în parlament ar trebui să fie o întrebare care să zguduie clasa noastră politică și opinia publică deopotrivă“ (p. 34), spune Valeriu Nicolae. La procentul de „erori“ constatat este greu să se susțină caracterul întâmplător al contraselecției evidențiate de cartea autorului. Dimpotrivă, mai plauzibil pare de crezut că s-a născut și se întreține un sistem al selecționării păguboase pentru interesul public, dar poate valabile, binevenite, pentru alte interese, de grup sau personale (măcar în unele cazuri). Se poate presupune că un șir prea mare de situații analoge nu reflectă niște surprinzătoare coincidențe, ci un ansamblu de proceduri menite să conducă spre rezultate similare. Într-o asemenea ipoteză, chestiunea devine o manifestare sistemică și o democrație care se dorește funcțională trebuie să o demonteze cu promptitudine și eficiență.
Cu observația: „Când scriu acest text tremur de scârbă. Cele de mai sus sunt doar o mică parte din haznaua peste care domnesc acești mafioți“ (p. 91), autorul părăsește, la un moment dat, tonul analistului în principiu neutru și detașat. Cu alt prilej conchide despre alt ipochimen: „Nu am simțit încă la nimeni mai multă silă. Oamenii ăștia sunt de un grobianism înfricoșător și au un tupeu aproape incredibil“ (p. 86). Mărturisindu-și greața, Valeriu Nicolae se poziționează în mod distinct. Cinste lui că o face așa cum o face.