Nabokov și „micul dialect rusesc“

Uimitoare este remarca lui Vladimir Nabokov că marele prozator Gogol, ucrainean de etnie, ar fi rămas total necunoscut în istoria literaturii universale dacă ar fi scris în limba sa maternă. Într-un studiu intitulat Gogol, din 1959, el afirmă nici mai mult nici mai puțin: „Trebuie să mulțumim destinului (și setei autorului pentru faima mondială) că nu s-a întors la dialectul ucrainean ca mijloc de expresie, fiindcă atunci totul ar fi fost pierdut.“ (Nu știm cât de însetat era de această faimă de vreme ce, cu câteva zile înainte de a deceda, a ars volumul al doilea al Sufletelor moarte). Cu aceeași nestrămutată încredere mai adaugă: „Dacă vreau să-mi provoc un coșmar, mi-l imaginez pe Gogol mânuind pana în «micul dialect rusesc», producând volum după volum.“ Ceea ce numește Nabokov „micul dialect rusesc“ nu e altceva decât limba ucraineană, care este, aproximativ, la fel de apropiată de rusă precum spaniola de italiană. Amintim că în Imperiul Habsburgic ucrainenii erau numiți ruteni, percepându-i astfel ca diferiți față de ruși. S-ar părea că din alte motive ar fi scris Gogol în rusește. Tipologia personajelor, situațiile narate, locul de desfășurare etc., toate aparțineau spațiului rusesc. Era lumea pe care o cunoștea cel mai bine, veridicitatea ei ar fi fost în suferință dacă ar fi fost redată în altă limbă. De altfel, la un deceniu de la moartea sa, în 1863, opresiunea asupra ucrainenilor se manifestă fățiș, guvernul țarist interzice apariția publicațiilor în limba ucraineană. Când Gogol își scria capodoperele, Revizorul, Nasul, Mantaua, ordinele pe frontul de luptă se dădeau ofițerilor ruși în limba franceză și nicidecum în limba pravoslavnicilor de la Răsărit. Se mai poate vorbi de o conștiință a universalității limbii ruse, fără de care erai un nimeni? Sunt numeroase exemple la îndemână de scriitori a căror limbă este vorbită de o populație mică sau medie ca număr: Ibsen a scris în norvegiană, Kierkegaard, în daneză, cei cinci laureați ai Premiului Nobel, din Polonia, au scris în poloneză, Ismail Kadare scrie în albaneză și toți se bucură de recunoaștere internațională, de parcă s-ar exprima într-un idiom de mare circulație pe mapamond și nu în „mici dialecte“ (sic).

Respingerea de către Nabo kov a limbii ucrainene reflectă atitudinea a nenumărați scriitori și intelectuali ruși de-a lungul timpului cu tragice consecințe asupra ființei umane. Atitudine bine înră dăcinată în mentalul muscălesc! Nu este o exagerare să spunem că această prejudecată a con tribuit la măcelărirea a milioane de oameni numai în timpul dictaturii staliniste, iar acum, este unul dintre motivele propagandei putiniste, folosit pentru justificarea crimelor comise în țara vecină (deși de multă vreme se știe că orice război este o afacere economică).

Remarca lui Nabokov este cu atât mai uluitoare, și mai dureroasă după cum se vede, și nu lipsită de o bună doză de cinism, pentru că vine din partea unui scriitor care și-a cucerit renumele internațional scriind în engleză și nu în limba sa maternă. La apariția romanului Lolita,1955, puțină lume știa câte ceva despre autorul lui. Până a ajunge dincolo de Atlantic, fugind de teroarea bolșevică, Nabokov publicase vreo nouă romane în rusește. Unul dintre ele, Camera obscură, a și fost tradus în românește încă din 1940, fiind tipărit de Editura Cultura Românească. Dacă Nabokov ar fi scris Lolita în rusește, ar mai fi avut aceeași „faimă mondială“? Precizăm totuși că romanul cu pricina, inițial, a fost interzis în SUA, fiind editat la Paris, din motive pudibonde și nicidecum din cauza vreunui eșec stilistic în folosirea vreunei limbi. În 1967, Nabokov însuși își traduce romanul în rusește pentru o editură new yorkeză și abia în 1989 el vede lumina tiparului și la Moscova. Există, și aici, o interdependență între limbă și conținutul narativ, mai precis conținutul socio-cultural, pe care opera respectivă îl aduce odată cu apariția ei. Nabokov a tatonat terenul prin mai multe scrieri literare configurând in nuce viitorul personaj, Lolita. În limba rusă a scris încă din 1928 un poem, Lilith, în care prezintă o minoră plină de atracție sexuală și care seduce un bărbat matur cu scopul de a-l umili în public. Au urmat apoi o nuvelă reluată în engleză cu titlul, Vrăjitorul, și romanele Râsete în întuneric, iarăși o rescriere în engleză a romanului Camera obscură, și Darul, a căror acțiune pivotează în jurul acestui conflict erotic. Mitul nimfetei nu a stârnit niciun interes, era nevoie de o limbă al cărei auditoriu să rezoneze la noul standard de înțelegere morală pe care-l aducea narațiunea.

Articolul Ce ar trebui să facă Rusia cu Ucraina?, publicat de RIA Novosti, o agenție oficială de știri, pe 3 aprilie, a.c., la câteva zile după descoperirea masacrului de la Bucha, cere distrugerea Ucrainei ca stat și anihilarea identității sale naționale. Potrivit autorului se impune „cenzurarea brutală“ a culturii ucrainene, mancurtizarea pe scară largă și „deucrainizarea“ ucrainenilor. Insistă spunând că existența Ucrainei este „imposibilă“ ca stat-națiune, fiind o perversiune artificială, iar cuvântul „Ucraina“ în sine nu poate fi lăsat să existe. Ucraina trebuie dezmembrată în mai multe state aflate sub controlul direct al Rusiei. Articolul a stârnit multe reacții pe plan internațional. Reputatul istoric Timothy Snyder, specialist pe zona central-est-europeană, îl califică drept un manual al genocidului și îl rezumă astfel: „Manualul rusesc este unul dintre cele mai clare documente despre genocid pe care le-am văzut vreodată. El cere lichidarea statului ucrainean și des ­ființarea oricărei or ganizații care are vreo asociere cu Ucraina. Drept urmare oameni, «majoritatea populației», … peste douăzeci de milioane de oameni, urmează să fie uciși sau trimiși să lucreze în «lagăre de muncă» pentru a plăti pentru vinovăția că nu iubesc Rusia. Supra ­viețuitorii trebuie să fie supuși «reeducării». Copiii vor fi crescuți pentru a fi ruși. Numele Ucraina va dispărea.“

Ce coșmaruri i-ar fi dat articolul incriminat lui Nabokov dacă l-ar fi citit? Când vorbea despre „micul dialect rusesc“, represiunea stalinistă din anii 1930 trebuie să fi ajuns la urechile sale, mai ales că locuia în America, preda în universitățile americane, avea cunoștințe în mediul academic și literar.

Un scriitor este mai întâi de toate un umanist, el „face și desface lumi“ în opera sa, lumi ce vor dăinui în veac, drept mărturie a ceea ce am fost cândva.