Ioana Ieronim este autoarea mai multor volume de lirică, două volume de poezie narativă și un volum de teatru. ZOOM este cel mai recent volum și cuprinde poeme grupate în trei capitole: Selfies, Voci, Vămi. Aceste capitole indică o trecere, graduală, de la exterior spre interior, de la superficial către profunzime, de la material, teluric, concret, la abstract, la transcendent. Pe aceste trei paliere: Selfies, Voci, Vămi, poeta desenează o lume. Poemele sale trec dincolo de suprafața cosmetizată, în căutarea unui sens.
Primul nivel coagulează poeme ale măștilor, ale aparențelor. Epiderma lumii cu frumusețea sa, cu puterea sa de atracție, cu vârtejul ei sclipitor, amintește însă, cu timiditate, de bâlciul deșertăciunilor. Treptat, senzația de neîmplinire devine tot mai pregnantă. Lumea și oamenii par a fi din ce în ce mai fragili, mai trecători, asemenea florilor de cireș japonez ce îndeamnă la admirație și la meditație, dar care, în lirica poetei, sunt convertiți în fior personal, autentic, lăsând să se întrevadă o rezolvare: „Ionatanii bunicii înfloresc în gând/ chiar dacă nu i-am văzut niciodată în floare“.
În realitatea percepută ca efemeră, ca lipsită de orizont și de sens, poeta aduce vocile, chemare și prezență stranie. Nu sunt vocile amăgitoare ale sirenelor, nu sunt vocile celor ce strigă în pustiu, sunt vocile celor ce au fost: strămoșii. Vocile lor ancorează căci ele au forța rădăcinilor. Ele reprezintă trecutul care conferă sens clipei și promite un viitor suportabil. O moștenire de familie încarnată în limbaj, în cuvintele ca niște bijuterii vechi: „Ce vorbe, ce așezare a zilelor am moștenit de la ciobani/ de la fierari/ plugari morari făcători de fântâni și case./ Deschid cartea cuvintelor poporane cum deschizi caseta de bijuterii (…)“. Care sunt aceste cuvinte-bijuterii? Iată: „de pe vremea când tata pescuia la vârșe – / târne întregi de pește aducea/u copiii acasă/ și mama muncea la el sub umbrar o zi și o noapte./ În curte căruța cu îmbinările și mersul/ (…)/de la oișteși osie și tânjală,/ crestușul inimii, leucă, gemănări. // Sau războiul de țesut iarna în casă, vara pe prispă/ (…)/ De mici învățau fetele să potrivească fusceii și vergele,/ tălpici și vătală, durițe, speteze, lemnuș.“ Poeta adaugă la șirag alte și alte cuvinte: prisnel, custură, cârcei, vâltoare cu plocade, piua de bătut abaua cu maiul.
Vămile sunt treceri nu doar înspre mâine, ci înspre existența dincolo de timp, de istorie. Paralel cu această existență, așezarea conștientă în lungul șir genealogic, mai permite o manieră de a fi, în memoria familiei, dar și în cea universală, prin poeme precum Bătrâna din Botiza, dar și Biblioteca arsă ori Cartea din Kells.
ZOOM este o carte despre familie. Zoom-ul pus pe sine, prin selfie, devine ochean fermecat ce permite privirea înspre origini: familie, neam, țară, tradiție, moștenire, istorie. Ființa nu mai e o frunză în vânt, ci capătă însemnătate: este a cuiva, este cineva.
Acest lung traseu de autodescoperire nu are, din fericire, nimic din îndrumarele moderne ale dezvoltării personale și amintește, mai degrabă, de labirint și de firul Ariadnei, fir liric pe care Ioana Ieronim îl desfășoară cu un fel de tandrețe: „Sunt locuri unde oamenii mai știu să sape fântâni în care/ cobori găleata, desfășori lanțul de pe osie, simți la mână/ ceea ce nu poți vedea// (…)// Și eu am băut din fântâna bătrânilor mei în Carpați – oh,/ gustul acela de apă călătorită în piatră și timp lung (…)“.
Străfulgerări dintr-o viață de demult, din copilăria bunicilor, a părinților, dar și mai recente, ale propriilor începuturi, sunt redate cu nostalgie în delicate cartoline recuperatoare. O fericită reușită, această redare firească, în limbajul poeziei actuale și nu lunecări în patetice imitații de folclor.
Combinația de urbanism, de stil, de modernitate și trecut cu rezonanțe arhaice, filtrate prin amintiri și afect are ca rezultat o poezie decantată, elegantă. Cu toate acestea, tonul lunecă uneori într-o voce afectată, alteori prețioasă. Poemele confesive, narative, descriptive, cu tăietură precisă, cu câte un cuvânt livresc sau cu câte un neologism rătăcit în pânza versului, alcătuiesc lumea asupra căreia Ioana Ieronim ne propune să ne focalizăm, o lume în care, nu trebuie să uităm de noi și de ai noștri: „Și Sirius, de-asupra noastră/ cum ni-l arătai de fiecare dată// în care, peste mări și vieți/ te regăsim.“