În 1971, au debutat simultan la fosta Editură „Dacia“ din Cluj-Napoca trei poeți din redacția de întemeietori ai revistei „Echinox“, colegi de promoție la Filologie: Dinu Flămând, Ion Mircea și Adrian Popescu. Titlurile volumelor de atunci – Apeiron, Umbria, Istm – sugerau unitatea unui spațiu poetic conturat ca „patrie“ a rostirii lirice, ilustrând simbioza dintre talent și structura intelectuală consolidată pe cale livrescă. Pentru Dinu Flămând apeiron-ul constituie un spațiu al indeterminatului, cum definea Anaximandru acest principiu al devenirii, ca materie echivalentă cu totalitatea celor patru elemente cosmogonice. Astfel, substanța care formează cosmosul poetic particular, cu surse în realitatea imediată sau în imaginarul nutrit din cărți fundamentale și mituri, este percepută, pe urmele filosofului din Milet, ca o masă omogenă, fără început și sfârșit, infinită în spațiu și veșnică în timp. Într-o exprimare impersonală, indeterminarea ființei în labirintul universului apare asemenea unui Text obscur: „Vidul absoarbe acest text obscur;/ tu rătăcești pe vremea lui Kyril/ cu slove noi să miruiești Bizanțul/ dar eu în scrierea apusă scriu.// Nu te ating, dar te tot stingi,/ iar gura ta se-nchide ca mimoza,/ nu mai încerc, rămâne-un text târziu,/ nu-i știm nici marginile/ nici adâncul.“ Imaginile contrastante, expresia corosivă și tendința excesivă de încifrare simbolică a faptului banal susțin osatura poemelor de început: Ceață, Tu, lângă muzică, Înstrăinare familiară, Lumină fulgerând ș.a. Dintre ele se desprinde Organistul, considerat de Ion Pop, diriguitorul Echinoxului, „o ars poetica majoră“. Rețin finalul ilustrativ din Organistul,1: „O, genul triumfal, un organist ne-adună,/ atâtea goluri umplem împreună!/ Otravă de poem sub vena cavă,/ constant poem aflat sub presiune,/ cenușă proaspătă aruncă-n goluri,/ când păsările Phoenix stau bolnave.// La vama clapelor un organist ne-adună,/ prinț al poemului!“ Printr-o inițiativă originală, în revista de atunci s-a inaugurat rubrica „Estuar“, în cadrul căreia poetul, însoțit de un critic literar din grupare, își analiza un poem reprezentativ. Cristalizarea conștiinței poetice în curs de maturizare este reflectată în auto-comentariul lui Flămând asupra poemului amintit: „Cu toate că uniformizează, această muzică este totuși un principiu al cunoașterii. Prin violența sa ajunge la «destrămări ereditare» spre originea ființei.“ (Echinox, nr. 1-2/ 1970)
La vârsta maturității creatoare, Dinu Flămând a selectat doar cinci poezii din cartea debutului, în antologia de autor Stive de tăcere din 2011, publicată în momentul când este distins cu „Premiul național de poezie Mihai Eminescu“. Oglinda fidelă, integrală, a evoluției sale poetice este reprezentată, însă, de antologia în două volume masive, Descos și țes,1971-2017, apărută în 2018, anul în care s-a aniversat semicentenarul revistei „Echinox“. Dacă debutul editorial a decurs relativ ușor, fiind încununat cu premiul „Mihai Eminescu“ (pentru debut) și bucurându-se de o receptare critică pe măsura talentului, editarea grupajelor următoare apare sincopată din cauza firii rebele a poetului imun la propaganda ideologică. Cum consemnează în Note-le bio-bibliografice anexate la volumul Stive de tăcere: „În acea perioadă supravegherea ideologică se înăsprește, iar Dinu Flămând se refugiază în comentarii critice și traduceri, pentru a evita desele intervenții ale cenzurii în poemele sale.“ În atari circumstanțe, reușește să publice doar trei cărți de poezie în două decenii, suportând rigorile cenzurii comuniste: Poezii (1974), Altoiuri (1976) și Stare de asediu (1983). Strunindu-și predispoziția concetistă de la începuturi, autorul acestor grupaje reconstituie într-o serie de poeme universul rural al copilăriei și adolescenței, conturat în tușe expresioniste. Precum în Amară: „Cireși amari într-un ținut amar/ unde sosește-o ploaie-ntunecată;/ și cai încinși în ploaie, fumegând/ precum sunt anii calzi din noi ieșind.// Lucerne păduroase până-n zare,/ colina verde a melancoliei/ pe care urcă ochiul spaimei, blând…“ Ușor melancolic, poetul reînvie figurile mamei, tatălui sau bunicului și, din perspectivă integratoare, imaginea satului natal din Nordul Transilvaniei: „Capăt de drum, târziu capăt de drum,/ țară de nord sub ierburi mari culcată,/ când vine-aicea frigul mă-nvelesc/ cu pomenirea ta străluminată /…/ Țara Ardealului, fiord în ierburi,/ Țara Ardealului vibrând spre nord; / viața mea nordică sub un cer nordic/ în binecuvântare de la nord.“ Printre fragmentele memoriei afective sunt inserate simbolic profiluri mitologice (Narcis, Icar, Euridice ș.a.), în același registru al metaforei contrastive. Maniera originală a liricii lui Dinu Flămând constă în cultivarea asimetriei imagistice. Poetul constructor, dar distrugător de clișee și combinații regulate, ignoră relația reciprocă dintre elementele materiei lirice, însă după demontarea clișeistică, sudează expresiile iregulare într-un ansamblu metaforic omogen. Cum se vede și din Poemul fastuos spre care tinde, rezonând la ermetismul barbilian: „Singurătatea în adâncul retoric,/ tristețe de apă nevorbitoare –/ cu gura la gura înecatului sorbi din el/ aer de sânge și apă.// Cu ochii deschiși spre adâncul retoric/ unde stă un poem fastuos/ cu ochii larg deschiși spre fuioarele frazelor…// Ultima vorbă a înecatului/ bulbucește la suprafață într-o limbă străină.“ În Stare de asediu definitorie pentru poetica în mișcare a lui Dinu Flămând este coborârea în istorie, din timpul regimului totalitarist. Poetul surprinde acum „refracția realului“, cum enunță, sau devierea negativă a ființelor și obiectelor lipsite de lumină într-o serie de poeme: Perpetuum mobile, Ca un câine în trei picioare, Piatră în râu, Câteva din cauzele imperfecțiunii mele, Capul meu în cutia violei, Ochiul fix ș.a. Rețin din primul poem: „Târăsc după mine un trup încurcat în odgoane,/ perpetuum mobile în somnul național/ pe care numai așteptarea îl împinge din spate.// Pretutindeni așteptare și interdicții/ și ochii invizibili ascunși în pereți;/ huruit de fiare vechi, coșmarul se reproduce/ în noaptea din miezul zilei. Navighez prin pivnițe/ și mă trag la edec…“
În februarie 1989, poetul revoltat, aflat într-o călătorie profesională în Portugalia – cum menționează în Note bio-bibliografice – „cere și obține azil politic în Franța“. Peste un deceniu reintră în literatura română cu grupajul poetic Viață de probă, urmat de mai multe volume, unele bilingve: Dincolo, Tags, Grădini, Frigul intermediar, Umbre și faleze și alte antologii. Dacă Stare de asediu reprezintă cartea despărțirii de țară, volumul Tags poate fi considerat reprezentativ pentru poetul revenit în patrie după revoluție. Titlul volumului impregnat de revoltă artistică este preluat din argoul parizian, unde denumește un gen de graffiti ce se caracterizează printr-un grafism apropiat de scriitură. Autorul însuși vede în aceste inscripții de pe ziduri, semn de recunoaștere al nonconformiștilor mapamondului, „niște răcnete pentru a înfrunta efemerul“ sau „acte de prezență și de poezie directă“, cum mărturisea într-un interviu din anul 2000. Începând din poemul titular, autorul se manifestă de-acum ca partizan al poeziei-incizie, o incizie în inima cotidianului, într-o disperată tentativă, cu suport heideggerian, de aproximare a Ființei: „călătorind pe carcasa metrourilor spre centrul orașului/ pe liniile circulare ale indiferenței – răcnete anonime/ în curentul rece al timpului prin galeriile/ unde absența e polenizată de forfota șobolanilor/ la trecerea convoaielor de cuvinte – tags/ pe crusta zidurilor citite numai de ochii orbilor/ și un fel ghemuit de a zgândări inutilitatea/ când fără-de-pereche se izbește de propriul ei umăr/ în singurătatea lumii – Dasein/ al foburgurilor și sictir al sictirității/ nimicul sare capra peste spinarea logicii …“ Spaţiul poetic e redimensionat astfel ca perimetru al confruntării dramatice dintre subiectul liric şi Timp. Pregnantă încă din ultimul volum publicat sub comunism, anxietatea poetului în faţa universului absurd-kafkian, incontrolabil şi noncognoscibil prin forţa umană fatal limitată, atinge cota paroxismului în Tags. Pentru autorul grupajului, poezia devine o himeră, ca o fantezie irealizabilă, departe de „cosmosul organizat sub semnul Frumosului“ spre care aspira Mallarmé. Creatorul, vitregit de aptitudini demiurgice, se află într-o perpetuă căutare („pretutindeni mă anticipează/ urma absenţei mele“), dar Biopoemul nu se încheagă defel ca “totalitate“, ci rămâne în stadiul aspiraţiei spre absolut: „Îmi reuşeau doar absenţele corpolente/ când/ brusc/ genunchiul spaimei mi-a izbit sternul/ pe dinlăuntru – semn că/ de nopţi/ de ani poematiza în mine/ biopoemul/ în care stau“. Teza negativă a discursului poetic ar fi „inexprimabilul se deschide doar pentru sine“; sub semnul absenţei ce converge cu golul metafizic: „Pretutindeni mă anticipează/ urma absenţei mele/ dau târcoale aceleiaşi pietre/ spălată de flux// caut intrarea“. O artă poetică (astfel intitulată) exprimă deznădejdea poetului în relaţie cu ieşirea din sine sau cu survolarea cotidianului limitat. Dilema poetică poate să ţină de opţiunea între livrescul mistificator şi firescul natural; sau, cum se enunţă în termeni cruzi, între „Capra babei Floarea şi capra semitică a lui (Umberto) Saba“. Adeptul „poeziei directe“, purtând ca emblemă insomnia, ajunge să proclame Dispariţia realului („Ce să fac eu în lumea din care dispare lumea/ când îmi sufoc în braţe insomniile dând târcoale/ miezului vâscos al nimicului încă şi el mai plin/ decât jur-împrejurul acestei absenţe?“) în favoarea realului virtual ostracizant. Drama nerealizării reverberează aievea în aerul poemului ca „o rană de neputinţă“. Poetul “ultracontemporan“ încetează să mai fie mediator al Absolutului, prin pierderea mesajului (divin) şi a misiunii sale de sondare a nevăditului. El devine, cu alte cuvinte, un misionar al nimicului (al vidului), interioritatea fiind înlocuită printr-o viaţă exterioară alienantă: „Aceasta e timpul exteriorului/ oameni în exteriorul lor şi al lucrurilor/ respinşi de oameni şi de lucruri spre interiorul/ exteriorului – mă iau în braţe şi mă transportă/ concav/ din afară spre în afară –/ delir al abandonului/ cum doar preoţii vulcanilor/ îl mai practicau/ în triasic.“ Un poem atipic în ce priveşte aşa-numitul discurs decepţionist al lui Dinu Flămând – cu timbru opus pamfletului liric, de această dată – este evocarea inefabil-definitorie a lui Eminescu la ţesală, în poemul cu acest titlu.
Poet cu multiple disponibilităţi creatoare, Dinu Flămând râmâne egal cu sine în toate formele de exprimare artistică, uneori cultivate în spirit ludic sau cu ironie subtextuală. Înclinaţia proteiformă este ilustrată în antologia Descos și țes,1971-2017, în mod exemplar, mai întâi prin sonetele atipice din volumul Veghea și Somnul (2016), grupate după ciclul anotimpurilor. Apoi, în cele trei cicluri tematice din Primăvara la Praga (2017): Elegii, Epigrame, Satire. Proteismul poetic este o dovadă în plus a excelenței în actul creației.