S-a născut pe 13 iunie, 1942. Această zi de 13 parcă i-a fost predestinată deoarece, dacă se poate spune așa, a „găzduit“ cel puțin două evenimente sinistre. Pe 13 iunie 1958 a fost arestat Sandu Tudor, care tocmai venise atunci în București din Moldova, împreună cu Alexandru Mironescu și alți membri ai Rugului Aprins, iar pe 13 iunie 1990, mai e nevoie să spun? au venit minerii în București și au călcat tot în picioare. Când în acel an Mihai Creangă își sărbătorea împlinirea a 48 de ani de viață, minerii năvăleau în Casa Scânteii, luând ca țintă, evident, ziarul „România liberă“. Atunci, avertizați, membrii redacției nu au venit la lucru, doar Mariana, secretara, numită Woody, the woodpecker, deoarece era de o pisălogeală cumplită și te bătea la cap precum o ciocănitoare, a fost acolo, deoarece, crescută în comunism, știa că trebuie să vină în fiecare zi la muncă, doar ea a fost acolo și a fost dată cu capul de pereți de minerii furioși. Lui Mihai nu-i venea că creadă că vremurile sunt aceleași și toată minunea lui 22 decembrie 1989 este aruncată la gunoi. În fine, așa cum știm, lucrurile s-au mai calmat, iar Mihai, hotărât să arate tuturor că minerii care au devastat nu au fost de fapt mineri, ci securiști îmbrăcați în haine de miner, a făcut o deplasare în Valea Jiului pentru a le demonstra celor de acolo că „România liberă“ nu e un ziar fascist așa cum bieții oameni fuseseră îndoctrinați. Ca redactor-șef, gestul lui a fost exemplar, punându-i la punct pe alți șefi de la alte ziare, de fapt, doar două, „Adevărul“ și „Tineretul liber“, care, mai mult sau mai puțin pe ascuns, își frecau mâinile de bucurie că Piața Universității fusese nimicită. I-a pus la punct demonstrându-le că se poate să nu mai fii șef ca pe vremuri și să trimiți din biroul tău inexpugnabil indicații către masele înrobite. Da, acesta a fost Mihai Creangă. Nu a avut niciodată nasul pe sus și i-a plăcut să muncească cinstit după cum i-a plăcut să bea mai mult decât un singur pahar.
Alături de Toni Uncu, de Petrică Băcanu, de Sandu Chivoiu, a pus la cale acea foaie de maxim și sublim protest împotriva regimului Ceaușescu, care nu mai cunoștea nicio măsură și își bătea joc de umilul popor român. Ei bine, acești oameni nu au mai vrut să fie umiliți și au pornit la atac. Arma a fost o foaie de hârtie, intitulată simplu și expresiv, ROMÂNIA. Acest cuvânt conținea toată forța lor de-a ridica un baraj împotriva brutalității, a nesimțirii și prefăcătoriei. Foaia aceea care nu s-a mai difuzat fiindcă delatorii în scumpa noastră patrie au mâncat o pâine bună, era dinamita în care au crezut până la capăt. Dacă nu credeau, lăsau totul de izbeliște. Gestul lor a fost eroic și nu neapărat martiric. Știm care este diferența dintre erou și martir. Primul poate să rămână în viață și atunci se bucură de victorie, al doilea, obligatoriu, moare, dar sacrificiul îi conferă un nimb supraomenesc. Mihai Creangă a fost, o spun cu toată convingerea, un om credincios. Într-o lume a blazaților și scepticilor, el credea în Domnul Hristos și de aceea tot ceea ce făcea purta această pecete indelebilă. De aceea s-a și angajat într-un asemenea proiect fără să-și facă nici un calcul.
Am fost buni prieteni și mă mândresc cu acest lucru. Faptul că el mi-a dăruit prietenia lui a însemnat pentru mine o mare fericire. Nu mă jenez să folosesc cuvinte mari. Mi-a încredințat săptămânalul „Aldine“ al „României libere“ pentru a-l duce mai departe și a nu lăsa să moară anumite idei. „Aldinele“ au fost de fapt ultima redută a presei naționale împotriva tabloidizării și a idiotizării care ne-a cotropit din 2000 încoace. Dar asta e legea degradării, nu alta…
Am acum în față o fotografie din 2005, înainte de-a se pensiona, fotografie făcută în față, la Casa Scânteii, unde apare și Gheorghe Boldur Lățescu. Suntem acolo trei, doi care au fost închiși, și unul ca mine căruia nu i s-a smuls un fir de păr de pe cap, dar care are acum misiunea nobilă și, în același timp dureroasă, de-a mărturisi. Nici Mihai, nici Boldur, nu mai trăiesc, eu continuu să-mi târăsc umbra pe acest pământ, dar vreau cât de cât să mă ridic la înălțimea lor. Mihai Creangă, nici pentru o clipă, nu a vrut să facă un titlu de glorie din faptul că s-a împotrivit regimului. Zicea tot timpul că față de cât au îndurat alții din 1948 încoace, suferința lui de câteva luni din arestul Direcției de cercetări penale din Calea Rahovei a fost un fleac. Mai ales că spre sfârșitul detenției li s-a dat voie, ha, ha, să citească „Scânteia“. După câteva păhărele de calvados, îmi mai spunea că niciodată ca atunci nu a citit cu mai mult interes organul partidului. Citea fiecare articolaș, citea editorialele care musteau de minciuni, citea tot fiindcă în felul acesta putea să învingă apăsarea teribilă a încarcerării. Îi citea pe unii gazetari care după 1989 și-au dat aere de mari susținători ai democrației, ei, niște politruci jegoși, care se urcau pe cadavrele celor uciși în noaptea lui 21 spre 22… dar Mihai nu i-a detestat, i-a considerat în continuare niște colegi. Problema lui nu mai era trecutul, ci viitorul. Ce facem de acum încolo cu țara ? se întreba el. Ce a fost, a fost, de acum înainte e problema. Când în 2000 am asistat la cacealmeaua cu Iliescu care trebuia votat pentru a scăpa, chipurile, de coșmarul unui CVT președinte, a spus ferm: Eu pe Iliescu nu-l votez în ruptul capului. De fapt, intuia că totul e un aranjament pentru ca „emanatul“ să ajungă din nou în fruntea țării.
Ar fi împlinit 80 de ani. A murit la 77 de ani precum Vasile Gorduz sau Vintilă Horia… Ce n-aș da să apuc și eu vârsta lui! E comic ce spun…. Într-un roman l-am făcut personaj, dar păstrându-i numele. Romanul. Strălucirea corpului, deloc luat în seamă, apărut la Editura Vremea, i-a și fost dedicat.
De-a lungul timpului am înțeles că un om nu moare niciodată atâta vreme cât alții îl păstrează în memorie. Eu astfel știu că Mihai Creangă nu e mort atâta timp cât mulți oameni se gândesc la el. Și nu e vorba de familie, ci de prietenii care nu i-au lipsit și care, prin amintirile lor, realizează cel mai frumos ospăț al nemuririi…