Un cuvânt care nu intrase până acum în vocabularul meu: IRIDESCENT. A trebuit să îl caut în dicționar. Iridescent – cu reflexe irizante. Dar, ulterior, la deschiderea Festivalului am avut prilejul să aflu multe lucruri despre el, când o serie de specialiști din mai multe domenii ne-au vorbit pe larg despre lumină și culori, în natură dar și în poezie și filosofie. Ana Maria Kratopol, cercetător la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa“ ne-a povestit despre rolul culorilor în lumea animală, Radu Voncu, poet, prozator, eseist, conferențiar la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu ne- a arătat cum literatura construiește iridescența din cuvinte, Mihai Ometiță, cercetător în filosofie la Secția de Științe Umaniste a Institutului de Cercetate a Universității București ne-a vorbit despre faptul că iridescența presupune mișcarea obiectului privit sau a privitorului, Bogdana Mitu, cercetător la Institutul Național de Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației, ne-a arătat ce punct de fascinație reprezintă lumina pentru omenire și, înfine, Paul Breazu, jurnalist, remixer cultural și DJ, specialist în arheologia muzicii pop, a evocat culorile muzicii românești din anii ’80 și pe idolul acelor ani, Silvia Dumitrescu, venită și ea între noi, care ne-a cântat ca altădată și ne-a invitat să dansăm împreună cu ea, antrenând întreaga asistență. Și, ca deschiderea spre toate zările să fie cât mai largă, seara s-a încheiat în grădina Centrului cu o serie de specialități culinare, create pentru acest eveniment de Alexandra Andronic, absolvent al Facultății de Sociologie și Asistență Socială, specialist în domeniul gastronomic, preocupată de relația om-hrană . Am petrecut câteva ceasuri în care m-am simțit bine și mi-am dat astfel seama că aici este lumea mea, alături de toți acești „nebuni întru dans“ de la CNDB.
După acest prolog, a început să se desfășoare ceea ce în formula sa completă s-a numit Festivalul Internațional de dans contemporan și alte configurări ale sensibilului, desfășurat între 6 mai și 18 iunie. După o pauză de 3 ani, Centrul Național al Dansului București a putut să reia seria unor festivaluri internaționale, invitând 10 producții coregrafice din România și din străinătate, la care s-au adăugat ateliere pentru dansatori profesioniști, conferințe, Artist talks, sesiuni sonore și DJ set, o seară de poezie și un concert și un maraton de idei, declarații și mesaje pentru Planeta Pământ. Punctez doar prezența a trei coregrafe aflate în topul momentului actual al dansului contemporan din România, cu producții pe care le văzusem anterior, Ioana Marchidan cu Humans Bodies Images, Simona Deaconescu cu Daughters și Mădălina Dan, cu Iluzionistele și mai consemnez și performance-ul lectură al Anei Pi ( FR BR ), concretizat și într-o broșură, deosebit de bine concepută, cu Turul dansurilor urbane prin 10 orașe din lume, în care este vorba despre Breaak Dance și Hip-Hop, pe care le-am văzut transpuse și în forme scenice culte, dar și despre alte multe genuri de dans stradal, despre a căror origine și răspândire am aflat cu această ocazie.
Nu am avut posibilitatea de a urmări toate evenimentele desfășurate cu această ocazie la CNDB, dar pentru mine revelația acestui Festival a fost întâlnirea cu coregrafa franceză Rebecca Journo și cu cele trei spectacole ale ei, de o factură atât de specială și atât de subtile în detalii, încât, pentru prima oară de când scriu cronici de dans, m-am întrebat dacă voi reuși să transfer în cuvinte câte ceva din substanța creației sale. Dansatoare și coregrafă pariziană, Rebecca Journo urmărește să vizualizeze în opera ei legătura indisolubilă între corp, imaginea creată de el și sunetul care îl însoțește. Absolventă a școlii Trinity Laban Londra, a dansat și creat până acum în Franța, Elveția și Belgia. Împreună cu Véronique Lemonnier a creat în 2018 compania La Pieuvre, în cadrul căreia a pus în scenă în 2020 prima dintre lucrările pe care le-am văzut, Whales (Balenele). Concepută de ambele creatoare ale companiei, împreună cu Chloé Zamboni și Lauren Lecrique, piesa a fost înterpretată de Véronique Lemonnier, Lauren Lecrique și Rebecca Journo. Partea superioară a corpului celor trei dansatoare, de la mijloc în sus, adică torsul, gâtul, capul și brațele, era cea care povestea totul despre nevoia celor trei balene pe care le evocau de a se apropia una de alta cât ma mult și cât mai cald. Păreau atrase una de cealaltă parcă de un magnet și încercau parcă să se mângâie, fără ca totuși să se poată atinge. Picioarele erau folosite doar pentru a transporta corpul, adică această parte de sus, căreia i se încredințase puterea de a se exprima. Întâlnirea cu un bioacustician, Olivier Adam, care i-a dat înregistrări ale cântecelor balenelor, i-a inspirat și limbajul ce parcă iese din aceste sunete. Corpul dansatoarelor era atât receptor cât și emițător al unor forme corespunzătoare mișcării balenelor, care aveau un fel de ecou și în corpul spectatorilor, toți parcă păream imersați acele cântece. La un moment dat mi-au dat lacrimile, urmărind această încercare parcă disperată de apropiere a unor animale marine, care nu au posibilitatea de a se îmbrățișa, așa cum avem noi oamenii, ființe care atât de puțin suntem în stare să ne folosim de această posibilitate care ne-a fost dăruită. La crearea ambientului scenic au contribuit substanțial Mathieu Bonnafous, care a realizat creația sonoră, și Gildas Goujet, creația luminilor, ușor difuze.
În ziua următoare am văzut alte două spectacole anterioare, din 2018 și respectiv din 2019, create și interpretate de Rebecca Journo, LÉpouse și La Ménagère. Primul, LÉpouse, pe muzică creată și interpretată de Claire M. Singer, cu ecouri de marș de nuntă și mișcări amintind de lumea păpușilor, s-a desfășurat în curtea Centrului Dansului, interpreta intrând pe poartă și venind încet, încet către noi, cu mișcări infinitezimale, niște micro- mișcări ale capului, mâinilor, feței, uneori ale unei singure jumătați a feței, ale unui singur ochi. În rochia albă, cu malacov, părea o mireasă, o ființă plutitoare, semireală, până când apropiindu-se de tine te privea direct și intens în ochi. Un amestec de spectacol și de performance. Apoi continua să plutească și brusc cădea cambrată pe spate, se ridica ușor și își continua plutirea, până când ne-a părăsit, întrând pe ușa clădirii Centrului. Un amestec greu de definit între poezie și coșmar. Fără să poată spune de ce, mai multe persoane au spus că au urmărit-o cu lacrimi în ochi. Cea de a doua piesă, La Ménagère, pe muzică de Mathieu Bonnefous, costume de Alya Derris și lumini de Iris Julienne și Florentin Crouzet, s-a desfășurat în interior, pe scena sălii Centrului. Interpreta părea o cu totul altă persoană, atât ca înfățișare cît și ca stil de mișcare. Spațiul părea o bucătărie cu gresie alb-negru și sunetele aminteau de zgârieturi, frecături ale unui burete, zgomotul unui aspirator. O serie de mișcări obișnuite în gospodărie, robotice, se repetau continuu, după un traseu circular, dar din ce în ce mai intense, mai epuizante, mai zbuciumate, până când parcă i-au epuizat toată energia interpretei și ființa aceea chinuită a dispărut în întuneric, în neant.
După acest prea plin de creație coregrafică, parcă nici nu aș fi vrut să mai văd și altceva. Așa mi se întâmplă uneori în marile muzee: după ce am intrat parcă în miezul lumii unor tablouri, nu vreau să mai văd și restul colecției. Totuși îi fericesc pe cei care s-au bucurat și de alte piese de valoare incluse în programul acestui Festival atât de original, bogat și divers în propuneri.