Într-un ritm care reflectă colaborarea constantă la diverse reviste cu însemnări diaristice și aforistice, Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu a ajuns la al cincilea volum. Evadând din tiparele convenționale ale jurnalului de scriitor, criticul literar și poetul din elita generației șaizeciste alcătuiește o scriere complexă, în care combină confesiunea existențială cu referințe fundamentale din biblioteca universală și trimiteri subtile la istoria controversată a lumii de azi, oglindită îndeosebi prin informații senzaționale preluate din presa de profil („Click“, „Dilema veche“). Timpul cronologic acoperit este aproape de actualitate, 2018-2020, exceptând timpul probabil al lecturilor. Rareori cronologia apare dilatată prin transcrierea unor note „dintr-un caiet vechi“ ori din reviste de arhivă, necesare în context. Se strecoară și câteva însemnări răzlețe din 1971, dar, în mod ciudat, nu există nicio referire la boala secolului XXI, a Corona-virusului molipsitor din acești ani. Concepții, evenimente, amintiri și fragmente din lecturi sau din realitatea cotidiană sunt sudate expert într-un colaj armonios. Prin știința creatorului de carte omogenă, viața exterioară este (pe)trecută – chiar și la modul impersonal – prin filtrele trăirilor lăuntrice revelatoare.
Purtând pecetea originalității, compoziția jurnalului este determinată în registru polivalent prin metamorfozele eului auctorial. Există trei personaje care conviețuiesc în interiorul textului și se completează reciproc în desfășurarea narațiunii jurnalistice. Eroul central, să-i spunem așa, își asumă fondul principal de idei, fapte și amintiri, cu deschidere spre confesiune. El se transformă într-un Scriptor obiectiv îndeobște atunci când discută despre atributele generale sau personale ale scriiturii. De remarcat denumirea umilă a scriitorului dedublat în scriptor, asemenea copistului de ev mediu. A treia ipostază este întrupată în enigmaticul A. E., sub inițialele căruia se poate descifra condiția ficțională de alter ego; intervențiile lui fiind transcrise între ghilimele. Acest „Celălalt“ procedează ca un filosof care pune întrebarea provocatoare, uneori în contradictoriu cu opinia autorului. Nu ezită să-și exprime propria concepție și, mai cu seamă, să dialogheze cu scriitorul, adresându-se cu familiarul „colega“, împrospătându-i memoria și îndemnând la confidențe: „‹Îmi mărturiseai cândva despre Oradea ceea ce a spus Mauriac despre Bordeaux: ‹‹E orașul pe care-l urăsc cel mai mult, e orașul pe care-l iubesc cel mai mult››. Îți mai menții această apreciere?› Decât să-mi reamintesc Oradea, îmi vine acum mai dificil să-mi reconstitui afectele de ură și iubire.“ În fond, Gheorghe Grigurcu adoptă opinia lui Julien Green despre rostul jurnalului – ce pare a fi un model formal cu cele opt volume ale Jurnalului său –, citând-o ca atare: „Acest jurnal este o oglindă în care mă văd. Întind oglinda aproapelui meu nu ca să mă vadă într-însa – cum ar putea? – dar ca să se vadă pe el însuși.“ În ultimă instanță, jurnalul este conceput de autorul nostru ca moment final al existenței în corespondență cu actul creației: „Există zile în care am senzația că mai trăiesc doar pentru liniile acestui jurnal, bune-rele așa cum curg, e drept uneori anevoios, cu sincope care par a vesti momentul ultim.“ În altă secvență, adaugă interogativ, referindu-se la senectute: „Murim câte puțin spre a învia câte puțin. Moartea totală și învierea totală vor alcătui cumva ultimul capitol al acestei narațiuni care pare a nu avea sfârșit?“
Jurnalul lasă impresia că Gheorghe Grigurcu nu locuiește într-o casă, ci într-o vastă bibliotecă. Pentru autorul unor opere temeinice în critică și poezie, casa-bibliotecă nu reprezintă un refugiu din realitate, ci mai degrabă un spațiu intim revigorator. Întrebat de A.E. după ce criterii își alege citatele, autorul răspunde: „În unele mă regăsesc, altele mă contrariază (…), altele au o îndrăzneală la care nu mi-ar fi ușor a recurge…“. Adăugând în altă parte: „Sub impulsul lecturii unui autor, îți poți revizui, pe durata acesteia, ființa morală.“ În afara citatelor ilustrative, structura de bază a narațiunii jurnaliere se susține pe o serie de laitmotive ordonatoare, inserate din loc în loc: creația/scrisul, memoria/amintirea, solitudinea, visul, Destinul, Neantul, credința în Dumnezeu, iubirea, eternitatea, absurdul etc. La care se adaugă reflecții amare din momentele depresive, concentrate sub titlul Moment negru.
Scriitorul din jurnal se manifestă, cel puțin în acest volum, ca un spirit non-confesiv, dacă ne raportăm la rarele consemnări autobiografice. Despre excluderea absurdă din Școala de literatură a anilor 1950, învinuit de vizitarea lui Arghezi, apoi excluderea din redacția „Familiei“ și despre întâlnirile cu Blaga, citim doar scurte însemnări. Iar despre copilărie se recuperează o evocare lirică din 1972: „La Târgu-Jiu și Peșteana-Jiu. Emoția ieșită din comun a reîntâlnirii cu locurile copilăriei. La Peșteana, pe câmpul care duce la Jiu, mormane groase ale văzduhului de altădată. Am intrat în casa în care am locuit cinci ani, un sanctuar. Spațiile, așa cum mă așteptam, placide, mortificate. Dar mireasma de tămâie a trecutului, copleșitoare.“ Însă criticul incisiv și polemic nu se dezminte când schițează portrete sau tipologii de scriitori raportate la condiția lor umană, în diverse contexte. Convingerea scriitorului este tranșantă: „Confesiunea unui autor implică o participare sacrală a Celuilalt. A unui Celălalt virtual care înțelege și absolvă.“ Compensând aievea abrevierea confesiunilor din viața particulară, țesătura narativă este pigmentată cu numeroase fapte și tipuri umane bizare, aparent neverosimile, înserate sub genericul „Pe ce lume trăim“.
Integrând efectele ideologice sau morale ale lecturilor asimilate în text, Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu formează un product estetic șlefuit prin conjugarea dintre datele memoriei afective și consemnarea realistă a lumii, întrevăzută cu o privire critică, atunci când evadează din bibliotecă. Nota distinctă din corpusul aluvionar al jurnalului e reprezentată de reflecțiile în registru aforistic. Rețin câteva plastice cugetări din noianul de maxime: „Metafora: tratarea barocă a unui adjectiv.“ „A contempla: o subtilă cedare a eului prin impersonalizare. Copilul nu contemplă, ci privește.“ „Poezia: un ritual păgân, desfășurat într-un altar al Domnului.“ „Ideile: probleme pietrificate. Problemele: idei fruste.“ „Aforismele au atuurile abrevierii. O viață scurtă e adesea mai impresionantă decât una lungă.“ „Jurnalul: un soi de testament detaliat“.