John F. Haught, „Dumnezeu după Einstein. Ce se petrece de fapt în Univers?”

Americanul John F. Haught este profesor și cercetător la Georgetown University, specializat în teologia sistematică romano-catolică. Domeniul său de interes se îndreaptă spre cosmologia fizică, biologia evolutivă și geologie, toate în relație cu religia creștină. În miezul gândirii și publicațiilor lui John Haught se află o viziune asupra realității care lasă loc atât investigației științifice, cât și unei înțelegeri biblice a lui Dumnezeu. În perspectiva lui Haught, totul trebuie să fie deschis studiului științific, inclusiv inteligența, aspirația etică și religia.

John F. Haught este autor al unui mare număr de articole și cărți, printre cele mai cunoscute numărându-se God After Darwin: A Theology of Evolution (Dumnezeu după Darwin. O teologie a evoluției, 2007) și Science and Faith (Știință și credință, 2013). (Editura)

Când contemplăm un obiect, în spatele lui există un fundal, iar întregul cadru influențează felul în care vedem obiectul. Spre exemplu, când privim o pictură într-un muzeu, ea se bucură de o solemnitate care i-ar lipsi cu totul dacă ar fi expusă într-un subsol ori într-un garaj. Iar noi suntem conștienți de prezența fundalului exclusiv tacit, deși el ne marchează percepția.

Într-o bună parte din istoria occidentală, fundalul vieții umane, al gândirii și al credinței a fost un univers încremenit. De la o epocă la alta oamenii trăiau, se înmulțeau, munceau, sufereau, se rugau și mureau pe un fundal cosmic perceput de ei ca nemișcat. Bolta cerească părea să se rotească în jurul pământului într-un cerc perfect, iar planetele pribegeau câte puțin, în schimb firmamentul rămânea în bună măsură la fel, iar pământul stătea mai mult pe locul ce îi fusese atribuit. Când oamenii se gândeau la înțeles, virtute, suferință, moarte și Dumnezeu, considerau profilul sigur al universului fix ca pe ceva de la sine înțeles.

Acum patru secole însă, grație științei, vechiul cadru a început să se spargă în bucăți, iar cosmosul a prins să miște. În ultimele două sute de ani, universul, cândva în repaus, a ieșit în prim-plan și a început să capteze întreaga atenție. S-a dovedit că pământul avea o istorie și că viața izvora dintr-o fântână prea adâncă pentru a putea fi măsurată. În ultimul secol, tot datorită științei, a ieșit la iveală o poveste cosmică de 13,8 miliarde de ani, până atunci nebăgată în seamă, care a schimbat întreaga perspectivă.

Ce semnificație are această nouă viziune cosmic-științifică pentru modul nostru de a-L înțelege pe Dumnezeu? Volumul de față reprezintă un răspuns la această întrebare. De multe secole, conștiința teologică a construit imaginea unui univers imobil. Cine ar putea să conteste că, până și astăzi, majoritatea celor religioși, și nu doar creștini, se simt, ca urmare a sensibilităților lor, cel mai la adăpost în mediul înțelegerii preștiințifice a lumii naturale? Teologia s-a îndepărtat doar lent, și adesea cu reticență, de vechile imagini ale universului static în care s-au născut tradițiile noastre de credință. Chiar dacă mulți creștini, printre care și papi, au admis valabilitatea biologiei evoluționiste și a cosmologiei științifice, viața noastră spirituală rămâne ancorată de idealul atemporalității imprimate în suflet mult înainte de apariția științei moderne. Consider că instinctele religioase ale majorității, inclusiv ale celor cu educație științifică, rămân în mare măsură nesincronizate cu noua imagine a lumii naturale.

Fără discuție însă, ideile științifice au exercitat o oarecare influență asupra teologiei moderne. După Galileo și Newton, spre exemplu, teologii au început să-L conceapă pe Dumnezeu sub forma unui mecanic supranatural care stabilește fizic desfășurarea evenimentelor cosmice pentru eternitate. În schimb, biologia evoluționistă a îngreunat tot mai mult detectarea semnelor existenței unei creativități divine speciale și a unui proiect providențial în mijlocul tuturor meandrelor vieții, evoluției și istoriei umane. Astfel, în căutarea unui cadru mai sigur, teologia a pornit în căutarea lui Dumnezeu în interiorul vieții, științific inaccesibile, a subiecților umani. Spiritualitatea creștină rămâne în continuare concentrată mai puțin asupra celor ce se desfășoară în univers decât asupra dramei ascunse pe care o presupune lucrarea spre mântuire personală în prezența unei divinități decuplate de la timp și istorie. Chiar și astăzi, ademenirea atemporalității îngăduie credinței a milioane de oameni să rămână mistică și intimă, neatinsă de scurgerea timpului cosmic.

Cu puține excepții, realitatea timpului, în deplinătatea ei, așteaptă în continuare să fie tratată cu toată seriozitatea de experții în spiritualitate. Simțirea profundă a timpului cosmic lipsește practic și ea din teologia academică și din predicile ținute în mod obișnuit. În această carte, în schimb, mi-am propus să caut o înțelegere a lui Dumnezeu pe măsura noii cunoașteri a naturii și a timpului aduse în lumea gândirii de cosmologia de dată recentă – adică studiul științific al universului în întregimea lui. După descoperirile făcute de Einstein, o întrebare fundamentală a teologiei este: Ce se petrece de fapt în Univers?

Sunt extrem de atras de științele naturii și nu am considerat niciodată că ele ar contrazice credința religioasă. Pe de altă parte, având cunoștință de descoperirile științifice, s-a schimbat și modul meu de a gândi despre Dumnezeu. Așadar, ce anume vreau să spun astăzi când rostesc Crezul de la Niceea, împreună cu alți creștini? Pot rămâne fidel unei confesiuni străvechi, preștiințifice, în același timp îmbrățișând deplin gândirea științifică a contemporaneității? Spre exemplu, cum pot împăca credința mea în Dumnezeu cu biologia evoluționistă, cu atât mai mult cu cât ea a condus atât de mulți adepți ai științei spre ateism?

Am abordat relația dintre evoluție și credință în cărțile mele precedente, în special în Dumnezeu după Darwin. Acum însă urmăresc să-mi extind investigațiile, întrebându-mă ce înseamnă Dumnezeu după Albert Einstein (1879–1955). Am ajuns la părerea că teologia este capabilă să trateze cum se cuvine întrebările delicate despre Dumnezeu și evoluție doar dacă ține seama, în primul rând, de universul pe care știința a început să-l dezvăluie la începutul secolului XX. Povestea vieții, după cum ne dăm seama acum, este parte a unei istorii a naturii infinit mai lungi și mai nuanțate decât cea de care aveau cunoștință Charles Darwin (1809–1882) și discipolii lui timpurii. Ce se petrece în istoria vieții a rămas acum un subcapitol din povestea universului.

Cei mai mulți oameni de știință și teologi nu au privit până acum biologia evoluționistă din perspectiva unui cadru cosmic mai larg. Însă atât călătoria vieții, cât și pelerinajul religios al ființelor omenești capătă un aspect nou de îndată ce le privim în contextul mai cuprinzător al universului fizic. În vreme ce își elabora ideile despre relativitate, Einstein încă nu era conștient că universul pe care îl schița matematic desfășoară un îndelungat proces de naștere. A avut nevoie de contribuțiile altor oameni de știință, ca Georges Lemaître (1894–1966), Edwin Hubble (1889–1955) și George Gamow (1904-1968), pentru a începe să prezinte mai detaliat noua poveste spre care îl conduceau calculele. Cu toate astea, ținând seama că teoria relativității propuse de el stă la baza noii noastre imagini asupra universului, intitulez volumul de față Dumnezeu după Einstein.

Capitolele următoare se deosebesc de reflecțiile mele mai vechi asupra lui Einstein și a lui Dumnezeu. Cea mai mare parte a literaturii apărute până

acum pe această temă s-a preocupat de trei aspecte rezultate din cercetările lui Einstein. În primul rând, cosmologia Big Bang presupune existența lui Dumnezeu? Teoria relativității generalizate a lui Einstein este cea care a așezat principalele baze teoretice ale afirmației că universul a început prin Big Bang. Dar această teorie le conferă oare relatărilor biblice despre facerea lumii de către Dumnezeu și credibilitate științifică? O a doua întrebare, pe care eu o consider mai degrabă tulburătoare decât dătătoare de speranțe, provine din noțiunea de dilatare a timpului propusă de Einstein. Relativitatea prevede încetinirea sau accelerarea timpului în funcție de curbura câmpurilor gravitaționale. De vreme ce relativitatea permite ca timpul dintr-un sistem de referință gravitațională să treacă mai repede sau mai încet decât în altele, putem oare invoca elasticitatea trecerii timpului pentru a echivala săptămâna creației biblice din cartea Facerii cu secvența enorm mai îndelungată de etape descrise în cosmologia contemporană științifică? Permite în principiu relativitatea ca miliarde de ani în măsură omenească să reprezinte doar „o zi“ pentru Dumnezeu, iar Cartea Facerii să poată fi citită astăzi ca realitate din punct de vedere științific? În strânsă legătură cu întrebarea a doua vine și cea de-a treia: Ce însemnătate prezintă nesimultaneitatea relativității speciale – inexistența unui standard universal pentru „acum“ – pentru cum și când ia la cunoștință Dumnezeu ce se petrece în cosmos? În jurul acestor trei întrebări au apărut numeroase speculații teologice, însă, după părerea mea, ele sunt aproape lipsite de importanță în comparație cu alte teme legate de Einstein pe care le voi trece în revistă în paginile care urmează. Adesea, cele trei întrebări menționate, și mai ales cea de-a doua, presupun un stil de interpretare biblică îndoielnic, adesea ad litteram. Teologia, socotesc, este capabilă de mai mult.

Așa cum îl înțeleg eu, scopul teologiei este să exploreze „temeiurile nădejdii noastre“ (1 Petru 3:15). După Einstein, teologia nu poate evita să-și pună întrebarea dacă descoperirea științifică potrivit căreia cosmosul reprezintă o lungă poveste cu efecte interesante ar putea să ne dea într-un fel oarecare noi motive de speranță – sau dimpotrivă. În 1916, Einstein încă nu înțelesese pe deplin că splendida lui teorie a gravității răsturna, în principiu, oricare idee antică, medievală și modernă despre un univers neclintit. Încă nu sesizase că teoria propusă de el, a relativității generalizate, aducea la lumină o imensă și încă neterminată poveste a cosmosului, potrivit estimărilor actuale, în vârstă de circa 13,8 miliarde de ani.

Fără să fi avut o intenție în acest sens, Einstein i-a oferit teologiei un punct de vedere cu totul nou de unde să-și pună întrebări legate de semnificație, de adevăr și de Dumnezeu. Până acum, cultura intelectuală contemporană și teologia creștină tradițională au găsit prea puțin înțeles, și cu atât mai puțin motive de nădejde, în îndelungata călătorie parcursă de natură în devenirea ei lumească. În paginile care urmează însă, voi susține – privind atent știința lui Einstein, dar și opiniile lui personale despre religie – că ceea ce s-a petrecut în univers este nici mai mult, nici mai puțin decât o măreață deșteptare, care, observată cu atenție, aduce întemeiate motive de speranță. Și nu cel din urmă dintre aceste motive este acela că în ultimul timp universul a produs minți iscoditoare, așa cum este și cea cu care veți cântări și critica aceste pagini.

Deși sunt teolog laic creștin (romano-catolic), mă adresez nu numai confraților mei credincioși, ci și oricui se întreabă dacă există motive întemeiate de nădejde și dacă știința după Einstein contribuie în vreun fel la lămurirea acelei chestiuni aproape universale. Prin urmare, această carte reprezintă o contribuție la discuția mai generală de astăzi legată de relația dintre știință și religie. Chiar dacă plec la drum cu un punct de vedere creștin, cercetarea mea este substanțial relevantă și în cazul întrebărilor care vin și din multe alte direcții. Sunt încredințat că invitația adresată lui Einstein de a mă însoți cel puțin o parte a drumului din investigația care urmează va atrage atenția oamenilor de știință, filozofilor și altor admiratori ai marelui fizician și, chiar dacă nu întotdeauna, poate și consimțământul.

* * *

Problema timpului – și implicit necesitatea de a face apel la ideile lui Einstein – prezintă o importanță vitală atât pentru teologie, cât și pentru cosmologie. Primii creștinii se luptau cu tema relației dintre Dumnezeu și timp, întrebându-se ce înseamnă să-L numești pe Iisus Fiul lui Dumnezeu. Cum poate fi identificată bunătatea indestructibilă cu un proscris răstignit? – se întrebau ei. O cale de rezolvare a paradoxului era dizolvarea timpului în veșnicie. Unii teologi creștini ai începuturilor au încercat să salveze veșnicia lui Dumnezeu prin presupunerea că Iisus fusese doar adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu, nefiind cu adevărat divin. Atunci când a fost răstignit Iisus exista în timp, însă divinitatea lui atemporală, pretindeau ei, a rămas neatinsă. În acest gen de teologie, Dumnezeu nu a intrat în timp, la urma urmelor. Alți creștini ai începuturilor au fost de acord că Iisus este divin, și a fost doar o părere că a pătruns pe tărâmul timpului, al nimicirii și al morții. Și în acest caz, Dumnezeu nu suferă cu adevărat, ci rămâne veșnic neafectat de niciun fel de schimbare.

Un venerat autor creștin de la începuturi, Irineu de Lyon (130–202), a ridicat obiecții împotriva celor două încercări de a-L menține pe Dumnezeu separat de timp: „Prin niciun alt mijloc nu ar fi reușit să obțină nestricăciunea și nemurirea dacă nici noi nu am fi fost uniți în nestricăciune și nemurire. Dar cum am fi putut să fim aduși în nestricăciune și nemurire dacă, mai întâi, nestricăciunea și nemurirea n-ar fi fost ceea ce suntem și noi?“ La fel, Crezul de la Niceea, sistematizarea oficială a credințelor creștine din secolul al IV-lea, respinge cu hotărâre încercările de a-L separa pe Dumnezeu de experiența noastră umană a slăbiciunii, a decăderii și a morții în timp. Iisus, insistă Crezul, a trăit cu adevărat în timp și a pierit de o moarte nedemnă tot în timp. Dar a rămas mereu „de-o-ființă“ cu Dumnezeu Tatăl.

Se pare că orizontul nepieritor al lui „nu încă“ este ceea ce apără timpul cosmic să nu fie o simplă iluzie. Iar deschiderea credinței față de „nu încă“ reprezintă ceea ce ne îmbărbătează pe noi, oamenii, să trăim cu totul în timp. Într-adevăr, din perspectivă teologică, realitatea timpului și caracterul rezonabil al nădejdii sunt susținute, în ultimă instanță, de viitor – acel „nu încă“ ce vine mereu –, și nu de un imaginat brânci din partea trecutului sau de o „cădere“ din veșnicie. Voi dezvolta acest punct de vedere (cât se poate de biblic) pe măsură ce abordăm subiectele următoare.

Einstein, vreau să subliniez aici, este cel care a demonstrat că universul nu mai poate fi vreodată separat de timp. Însă Einstein a trecut cu vederea implicațiile dramatice ale împreunării dintre timp și materie. Timpul a rămas, în ce îl privește, o dimensiune a modului său de înțelegere geometrică a naturii, și nu o curgere narativă ireversibilă dinspre trecut spre viitor. Trecutul, prezentul și viitorul erau, pentru Einstein, fațete geometrice ale unui univers spațiu-timp unic. Așa cum vom vedea, el s-a lăsat convins de iubirea lui profund religioasă de eternitate ca să absoarbă timpul – prezentul, trecutul și viitorul – într-un prezent veșnic (nunc stans). Alți oameni de știință au contribuit la perfecționarea geometriei lui, însă Einstein a refuzat ideea că timpul cosmic este ireversibil și prin urmare că universul poate fi înțeles ca o poveste lungă și încă neterminată. În cele din urmă s-a răzgândit, dar fără prea multă tragere de inimă.

Prin urmare, va trebui să mergem dincolo de modul cum a înțeles Einstein personal timpul și veșnicia. Vom căuta transcendența divină nu atât într-un prezent etern, cât într-un viitor inepuizabil care încă vine și de aceea nu este deplin prezent. Îl vom căuta pe Dumnezeu nu numai „acolo în spate“ sau „acolo sus“, ci mai ales „acolo înainte“ – la orizontul lui „nu încă“. Justețea indestructibilă, în acel caz, preia în sine, fără sfârșit și ireversibil, fluxul timpului și tot ceea ce se petrece în timp. Dumnezeu nu este în afara timpului, ci Dumnezeu este în schimb Viitorul Absolut către care se trezește acum universul.

Einstein nu era pregătit să accepte scurgerea ireversibilă a timpului drept realitate obiectivă. Considera că simțul duratei era o iluzie subiectivă fără mare legătură cu natura universului în sine. Nu toți cosmologii sunt de acord. Se formează acum o opinie cosmologică nouă, care atribuie mai mult realism simțului nostru de trecere a timpului. Fizicianul Lee Smolin, de exemplu, spune că a ajuns la părerea că „secretul cel mai adânc al universului este că esența lui constă în felul cum se desfășoară, clipă de clipă, în timp“. Odată ce admitem, spre deosebire de Einstein, că timpul este o curgere ireversibilă de momente, sinteza dintre materie și timp ne permite să înțelegem în sfârșit că universul reprezintă mai degrabă o poveste decât o stare solidă, statică și pur geometrică. Această ajustare ne oferă și ocazia unei revizuiri teologice a modului cum abordăm transcendența divină. După Einstein, cosmosul nu este doar spațial, ci spațial-temporal. Dacă lumea ar fi exclusiv spațială, transcendența lui Dumnezeu ar însemna că Dumnezeu este „nu aici“. Dar cum lumea este o trecere temporală, a spune că Dumnezeu transcende lumea trebuie să însemne că, într-un anume sens, Dumnezeu este „nu încă“. Iar dacă Dumnezeu este „nu încă“, avem în continuare motiv de nădejde.

* * *

Ca mulți alți gânditori moderni, Einstein era mai impresionat de aparentul determinism al universului decât de călătoria lui nebună spre trezire. Universul lui ideal era cel care nu putea să devieze în niciun fel de la necesitate. Gândirea științifică modernă în general urmează aceeași logică legalistă care așteaptă predictibilitatea și ignoră drama turbulentă a trezirii cosmice. Iar ceea ce îi încântă pe gânditorii științifici ai erei moderne este mai mica justețe a echivalenței, și nu justețea superioară a excesului. Și ideologiile sociale și politice au cedat în general în fața idealului echivalenței – numind-o uneori justiție sau dreptate – a cărei menținere pretinde impunerea unor penalizări în vederea redresării dezechilibrelor. l

(Volumul Dumnezeu după Einstein. Ce se petrece de fapt în Univers? de John F. Haught urmează să apară la Editura Baroque Books and Arts, în traducerea lui Mihai Moroiu.)