Jaume Cabré (n. 1947) este absolvent de filologie catalană al Universității din Barcelona, scenarist, romancier și eseist. Este laureatul a numeroase premii internaționale și considerat unul dintre cei mai importanți scriitori catalani ai tuturor timpurilor. Recunoașterea literară i-a fost adusă de succesiunea de romane Senioria (1991), Umbra eunucului (1996) și Vocile lui Pamano (2004), însă adevăratul succes internațional l-a cunoscut doar după publicarea romanului Confiteor (2011), tradus în 27 de țări (în limba română, la Editura Pandora M, în traducerea strălucită – răsplătită cu Premiul USR pentru traducere – a doamnei Jana Balacciu-Matei). Cel mai recent roman al său, Consumits pel foc, a apărut la începutul anului 2021; în scurt timp, acesta urmează să apară și în limba română.
Cristian Pătrășconiu: O întrebare de debut care include o mare admirație: cum se poate simți un scriitor după ce termină o asemenea – monumentală – carte, Confiteor? Cum s-a simțit Jaume Cabré când a pus punctul final al acestei uluitoare cărți? O carte „definitiv neterminată“, nu, așa cum ați spus/sugerat chiar dumneavoastră?
Jaume Cabré: Când am terminat „Confiteor“, am pățit ce pățesc de fiecare dată după ce termin un roman: leșin, în sensul propriu al acestui cuvânt. De fiecare dată, când termin un roman de mari dimensiuni, e această stare – de sfârșeală, de epuizare, de leșin cum spuneam. Și aceasta mi se poate întâmpla în orice loc – de exemplu, când am terminat o carte anterioară, pe care am predat-o la editură, persoana care se ocupa de ea de la acea editură mi-a spus că vom merge la un restaurant, pentru a sărbători faptul de a o fi terminat. Am plecat spre restaurant și, după zece minute, am picat. La propriu. Aceasta s-a întâmplat și la Confiteor. Am leșinat. La propriu.
Cum ați dat peste Ideea acestui roman? A fost un moment anume – un moment de cotitură – sau lucrurile s-au acumulat, cum se naște un fluviu, din suma a numeroase râuri, pârâuri și firicele de apă?
Când am terminat romanul anterior, Vocile lui Pamano, am deschis cartea și am dat peste motto-ul lui Vladimir Jankélévitch: „nu-i ierta tată, căci știu ce fac“. Formula aceasta m-a izbit. Și mi-am zis: Doamne, de aici se poate naște o nouă carte. Urmarea este că m-am apucat de această nouă carte, fără să știu ce o să iasă. Știam doar că trebuie să scriu despre această temă. Și am scris.
Cum / în ce fel este Adrià Ardèvol – personajul principal din Confiteor – Jaume Cabré? Ce e din dumneavoastră – din ceea ce reprezintă temerile și speranțele dumneavoastră – ce e acolo, în acest personaj fastuos?
Prefer să nu știu. Și nici nu reușesc să aflu. Răspunsul direct și scurt este așadar: nu știu. Dar, dar: Adrià Ardèvol trăiește – pentru că eu l-am făcut să trăiască – în cartierul în care eu am copilărit, împreună cu cei cinci frați ai mei și atunci, în felul acesta, l-am făcut al meu. În rest, mă inspir de peste tot, adun – pentru personajele mele, pentru intrigile cărților mele – de peste tot. Nu eu sunt Adrià Ardèvol!
Știți să cântați la vioară? / V-ar fi plăcut să cântați la vioară?
Aș putea spune că mai degrabă mi-ar fi plăcut să cânt la vioară. Acasă am trăit într-o atmosferă muzicală; părinții mei cîntau la pian la patru mâini și casa noastră era plină de muzică. Muzica a făcut și face parte în mod natural și din viața noastră de acum; fiii noștri cântă la flaut, la pian. Trăim și acum într-o atmosferă profund muzicală.
Știați că veți folosi o vioară în această carte? Vioara este un personaj foarte important din Confiteor…
Nu, nu am știut aceasta de la bun început. Însă pe măsură ce am înaintat cu lucrul la această carte, ideea de a folosi vioara nu numai ca instrument, ci și ca personaj s-a impus de la sine pentru mine și pentru nevoile mele romanești.
Ce spune, ce poate spune o vioară despre viață, despre istorie? De fapt: de ați ales tocmai o vioară – ca personaj atât de neobișnuit și de pregnant?
Orice vioară vorbește despre viață și despre istorie. Pentru că o vioară este făcută dintr-un lemn. Lemnul acela provine de la un copac. Copacul acela s-a născut cândva, a crescut, a devenit lemnul din care, mai târziu, se va șlefui o vioară. Apoi, vioara este muzică. Viața are muzică. Viața este, uneori, muzică. Vioara depune, în felul acesta, o mărturie. O mărtuire specială. Să mai spun ceva, legat de această alegere – de a face dintr-o vioară un personaj: m-a ajutat mult faptul că am mers în nordul Italiei. Acolo se pregătește lemn pentru viori, cresc copaci adecvați pentru aceasta. Și după ce am stat mult timp acolo, mi-am zis: ei, din asta se poate scoate ceva! De aici începe cumva istoria viorii – din nordul Italiei.
Viorile pot avea o viață lungă, nu? Întreb și în sensul acesta: personajele cărții dumneavoastră par că aparțin viorii decât vioara personajelor…
Da. Au viață lungă, deci istorii lungi. Și, cum spuneam, au și muzică. Tot ce este muzică, se face prin instrumente. Să fim atenți: și vocea este muzică, vocea este un alt instrument muzical. Însă, sigur că da, de regulă, viața instrumentelor muzicale este mai mare decât viața oamenilor care le folosesc.
Ne poate „spune“ o vioară (și anume: o vioară Lorenzo Storioni, așa cum ați ales dumneavoastră) ce este răul?
Da. Ni-l poate acompania oarecum, ni-l poate face mai accesibil; nu mai acceptabil, ci mai accesibil. În același timp, există și oameni care fac viorile și orice alt instrument muzical. Însă, consider că este ceva extraordinar în faptul că există un copac, al cărui lemn ajunge, de la un moment dat încolo, să cânte. Un copac din al cărui lemn se va face o vioară care, la un moment dat, va începe să cânte.
Ce fel de timp e în această carte? Cum ați ales să „navigați“ o temă atât de sensibilă, de provocatoare, de riscantă – a timpului?
Timpul acestei cărți nu poate fi altfel decât complex. Încep cu personajele prime și, apoi, în istoria acestora, apar alte personaje – și pentru mine, apare necesitatea de a jongla cu timpul și cu timpii verbelor. Merg, așadar, pe drumul acestor personaje, merg pe firul timpului lor, fără grabă, fără o schemă rigidă dinainte stabilită – istoria se lungește, timpul crește, povestea se diversifică.
De fapt, aveam o întrebare ascunsă, cu sens filosofic: ce ne spune Confiteor despre timp și despre memorie, în mod fundamental?
Răspunsul onest este că nu știu…
Cam cum spunea Augustin – știu ce este timpul, dacă nu mă întrebi despre el, dacă nu mă pui să spun ce este timpul…
Când lucrezi cu personaje, când vrei să le dezvolți, nu te gândești – eu vreau să exprim neapărat lucrul cutare sau lucrul cutare! Eu scriu pur și simplu. Sensul iese după aceea din carte, nu e un sens anume pe care mi l-am propus eu.
De unde v-ați luat energia stilistică pentru acest roman? Ce hrănește adânc fraza dvs., logica de discurs, strategia narativă – atât de fastuoasă, de opulentă și de generoasă – pentru care ați optat?
Nu știu de unde. Eu scriu, pur și simplu scriu. Nu mă întreb de unde vine nevoia aceasta, pofta aceasta de a scrie. Lucrez însă mult timp la fiecare carte. La cea anterioară, 7 ani; la Confiteor am lucrat 8 ani. Pur și simplu, mă adaptez nevoilor cărților. Și totul se hrănește, cred, din această viață închinată cărților. Nu am o rețetă pe care să o aplic de la bun început. O carte, orice carte, are la mine ritmuri proprii de creștere; uneori scot unele personaje, alteori trebuie să mai adaug, până când cartea curge, până când își găsește propriul echilibru.
Cum – și poate și când – v-ați îndrăgostit de ideea de a scrie roman? Anume aceasta: de a scrie tocmai roman!
Așadar: dacă romanul este sau nu este nava-amiral a literaturii? Nu știu să spun când anume acest fapt a devenit convingere de neclintit pentru mine. Sigur că în viață trebuie să faci și alte lucruri pentru a-ți câștiga existența. Însă, când scriu (la) o carte, cu ea trăiesc; ea este centrul existenței mele. Ajung să iubesc personajele mele și ajung să trăiesc împreună cu ele plenar, până când se termină cartea.
Ce înseamnă pentru dvs. că un personaj „se mișcă“? Ce trebuie să fie în el/ la el pentru a face aceasta – pentru „a se mișca“, pentru a prinde viață?
Nici aici nu am rețete. Sunt multe elementele din care este compus un personaj – și multe dintre acestea țin de intuiție. Uneori, un personaj îți iese mai repede, pe altul în bagi în buzunar și îl uiți acolo, la altul insiști. Aici trebuie să ajungă un personaj: ca el să fie credibil.
Memoria, puterea și muzica. Sunt acestea marile dvs. obsesii literare? Spunem bine dacă spunem așa?
Acum, că ați făcut această afirmație, spun cu toată convingerea: da, așa este. Însă nu m-am gândit anume la așa ceva. Pur și simplu, scriu. Scriu – și din ceea ce scriu, rezultă aceasta. Sunt un scriitor care scrie….
„Secretul este o parte esențială a creației romanului“ – spuneți dumneavoastră. De ce? Cum așa?
Nu știm ce viață au personajele. Când construim viața unui personaj, intrăm și peste aceaste secrete. Le scoatem la iveală. În anumite momente, personajele vorbesc singure între ele, fără permisiunea mea – și eu le ascult. Secretele acestea țin în mod fundamental și de puterea personajelor de a se impune asupra creatorului.
(Notă: Autorul acestui interviu și revista România literară îi mulțumesc doamnei Jana Balacciu-Matei, traducătoarea din limba catalană a acestui interviu.)
