Întîlnirile mele cu Simona Cioculescu se petreceau, parcă, de fiecare dată, în alt anotimp. Vara, cînd ușile cu geamuri mari (prin care , oricum trecea lumina) erau deschise înspre grădină și venea o adiere roză și nu știam de unde și deodată apărea Simona cu rochiile ei colorate contrastînd teribil cu pielea albă și cu părul negru. Bretonul îi cădea în franjuri mătăsoase deasupra ochilor, negri și ei, care priveau lumea cu o seriozitate ușor amuzată. Sprîncenele trase cu penelul sugerau o umbră de severitate în contrast cu buzele mereu zîmbitoare. Iarna, cînd trecea prin zăpezi, e adevărat de foarte aproape, de la cîteva străzi cîte le avea de străbătut pînă la mine, cu mantoul ei admirabil tăiat al cărui guler amplu, ridicat înspre obrajii îmbujorați – pavăză care o proteja nu numai de frig, dar și de asprimea lumii. Deasupra gulerului ridicat, ochii se iveau deodată altfel decît îi știam, șăgalnici, zîmbitori zărindu-mă….
Apoi, parcă la un semn, după ce vorbeam câte în lună și cîte în stele, tăceam brusc, ca și cum o vrajă ne lua glasul în același timp. Ne pierdeam în lumea cărților, în semiîntunericul rafturilor pe care ele, cuminți ne așteptau, ca pe două răzvrătite ale lumii din afară. Și orice am fi făcut noi, ele ne protejau cu universul lor în care rătăceam de bună voie de parcă nu am fi vrut să ne mai întoarcem în lumea reală. În liniștea bibliotecii, tresăream dacă vreuna dintre noi vorbea. Atîta liniște! Eram sigură, în vremile acelea, că ne puteam ține firea în interioritate, cu vitejie și speranță. Din cînd în cînd, vocea ei cu dicție cadențată, întreba, mai degrabă se întreba. Dar cel mai important lucru pentru noi pe atunci era o siguranță care nu știam de unde vine. Un echilibru profund și o maturitate precoce care ne-a fost de folos amîndurora.
Ne-am întîlnit în timp, la spectacole, la conferințe , la concerte, la întîlnirile cu scriitorii. Aveam atîtea preocupări comune! Am cunoscut-o , puțin după 1975, cînd a intrat în rîndurile cercetătorilor Muzeului Literaturii Române, ca membră a echipei de cercetare din colectivul „Eminescu“. Era nora și soția a doi scriitori redutabili, Șerban Cioculescu și Barbu Cioculescu, cel dintîi fiind critic literar și profesor de faimă care, spre sfîrșitul anilor ‘60, mi-a fost dascăl la Universitate, împreună prietenul său de o viață, o altă somitate a literelor românești, profesorul și criticul literar Vladimir Streinu. Simona Cioculescu a fost sortită să facă parte din această familie prin întîlnire predestinată cu alesul intelectual care a fost soțul ei.
Ca licențiată a Facultății de Filologie, secția română-cehă, a fost și o valoroasă traducătoare din opera scriitorilor de prestigiu Milan Kundera și Ladislau Fuks, traducînd și din alte literaturi. Ocupînde-se și de nece sarele traduceri din Eugen Ionescu și Alexandru Ciorănescu. Cultura ei profundă îmbinată cu discreția profesională, atașamentul ei față de actul cercetării în domeniul literaturii naționale, devotată valorilor și mediului în care se dezvoltase, Simona Cioculescu a fost un intelectual de stirpe aleasă, o domniță trecînd cu noblețea-i asumată prin porțile unei lumi care a primit-o cu brațele deschise.
Dincolo de faptele ei ca profesionist al literelor, prefer să o pomenesc acum pe acea Simonă cu care ne încîntam din cînd în cînd în cîte o zi de vară sau de iarnă, în frigul vremurilor în care tinerețea noastră s-a petrecut. Căldura ei umană străbătea din ochii strălucitori și nu se stingea nicio clipă. Atașamentul față de diafanul imaginației, măsura în care se dăruia fără ostentație unei profesii copleșitoare prin noutatea descoperirilor, îmi întregesc portretul ei nepieritor.
Acum, cînd fiul său și al lui Barbu este singurul rămas aici , Cioculeștii au plecat în Cîmpiile Elizee și a venit și vremea Simonei de a se alătura lor, celor mai dragi. Se va întîlni acolo și cu Vladimir Streinu (fratele de suflet al socrului ei), cu Elena Streinu și cu fiica lor Ileana Iordache – Streinu. O adevărată familie, o lume dispărută dar prezentă mereu în sufletul meu, cea care i-a cunoscut și le-a fost aproape.
Fotografia mea cu Simona într-una din sălile Muzeului (de azi) al Literaturii Române ne-a imortalizat cu puțini ani în urmă, într-un instantaneu în care, la o ultimă cafea, nu ne mai terminam poveștile, amintirile, părerile. Se vede bine că sala se golise după evenimentul la care participasem și noi tot mai aveam de vorbit. Îmi amintesc că Ioan Cristescu trecuse pe lîngă noi și ne lăsase acolo, deși sala ar fi trebuit închisă . Nu știu nici astăzi cine și cînd ne-a fotografiat. Imaginea este simbolică pentru felul în care ne-am întîlnit noi două întotdeauna, față în față, avînd mereu ce ne spune. Era o după-amiază în care lumina solară inunda pur și simplu încăperea. De altfel acea lumină care, în imagine, se reflectă pe peretele care se vede în perspectivă între noi, este ireală și atît de vizibilă. Îmi place să cred că Simona a mai rămas puțin în acea lumină solară pe cînd eu am plecat promițîndu-i că ne vom întîlni în curînd, cu siguranță, în cea mai frumoasă dintre lumile posibile.