Anul acesta, mai mulți dintre echinoxiștii primi împlinesc sau ar fi fost să împlinească trei sferturi de veac: Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând, Mariana Bojan, Olimpia Radu, Petru Poantă. Unii cu un an mai devreme (Eugen Uricaru, Aurel Șorobetea), alții cu un an mai târziu (Marian Papahagi). Dacă la ora începuturilor 75 mi se părea vârsta senectuții depline, de nu chiar ultime, acum constat că, în ce-i privește, nu este vorba despre bătrânețe decrepită și nevolnică. Căci, fie și doar în scrisul rămas de la ei, echinoxiștii nu au abdicat de la „prietenia exigentă“, pentru ei livrescul înseamnă „un mod de asumare în plan existențial, organic, a culturii, cu o conștiință critică rămasă totuși în stare de veghe“ (Ion Pop). „Efectul de echilibru“ (Petru Poantă) a funcționat, în ciuda piedicilor și a meandrelor inevitabile, și la generațiile succesive, iar noblețea apartenenței la grupare nu s-a extenuat. Chiar dacă se mai aud voci care contestă existența însăși a „generației 70“, aceasta își vede de treburi și rosturi sub semnul ardelenității calme și responsabile.
„Obsedat de Transilvania“, cum se mărturisea într-un interviu, „începând cu numele ei, care e o promisiune de mister și de metafizică“, Dinu Flămând este, poate, cel mai dezinvolt locuitor al lumii și al literaturilor ei dintre poeții Echinoxului prim. A purtat pretutindeni cu sine ardelenitatea ca așezare temeinică și atentă cumpănire („spontaneitate controlată“ o numește într-un interviu). Comentariile critice au reținut și ele această lucidă împăcare a contrariilor din poezia sa: „prinț al scepticismului vital“ (Mircea Iorgulescu), el îmbină „verva cu aplicația“ (Marian Papahagi), „exultă zgomotos în fața marilor metafore, mereu disponibil stărilor de extaz și stupoare“ (Petru Poantă). Un poet la care „teluricul şi carnalul, somptuosul imagistic şi notaţia directă a imediatului sunt puse în ecuaţii atent cântărite“ (Ion Pop) și care „configurează, melancolic, o poetică a prezenței absente sau a absenței prezente“ (Gabriela Gheorghișor). Eu însămi îl descriam prin oximoroane – „distorsiune frumoasă, bună“ –, iar frecvența genitivului o descopeream ca marcă a mai multelor apartenențe, ca însingurare întoarsă spre Lume, ca închidere deschisă.
De la un capăt la altul, biografia sa ascultă de contururile pe care i le bănuiam noi, colegii de Facultate. Fetele vibrau, desigur, și la frumusețea lui elegant costumată, dar toți erau conștienți de lucrarea sa altfel, atentă și deloc sfidătoare, asupra ținutei și situării. Cum nota Petru Poantă în Efectul Echinocțiu, Dinu Flămând „trăia aseptic cu naturalețe, exhibând o prospețime stilizată și aproape emfatică. Era, de altminteri, un tânăr frumos, de o masculinitate consistentă, însă nu agresivă ori de tip macho, ci îmblânzită de primele semne ale spiritualizării. Probabil că, în secret, imita un model livresc de dandy […] În biblioteca unchiului său, poetul Aurel Rău, făcuse o bună inițiere în literatură, având nu doar plăcerea viscerală a textului, ci și rigoarea intelectuală a studiului“. În plus, „are, în fond, o mentalitate de cosmopolit din care s-a născut, însă, convingerea că reveriile profunde ale creației nu sunt posibile decât în limba maternă“. Căci, spune Dinu Flămând într-o convorbire cu Gabriela Adameșteanu, „limba maternă e minunată tocmai fiindcă îți permite uneori să știi în ea mai multe decât știi“.
Succesiunea deloc pripită a volumelor sale de poezie (de la Apeiron, 1971, prin Altoiuri, Stare de asediu, Viață de probă, Frigul intermediar, Umbre și faleze, Veghea și Somnul, până la Primăvară la Praga, Om cu vâslă pe umăr, poeme ale sale fiind traduse în Spania, Franța, Italia, Mexic,Portugalia, Germania, Chile, Honduras, Columbia, Macedonia de Nord, Grecia, Israel ș.a.) este secondată de impresionanta operă de traducător din franceză, spaniolă, italiană, portugheză, din autori precum Fernando Pessoa, António Lobo Antunes, Carlos Drummond de Andrade, Vinicius de Moraes, Umberto Saba, Mario Luzi, Samuel Beckett, César Vallejo, Pablo Neruda, Jorge Semprun, Antonio Gamoneda, Jean-Pierre Siméon, Omar Lara, Marco Lucchesi, Marco Antonio Campos. O jumătate de secol de asiduă, generoasă, exemplar împlinită slujbă scripturală.
Cum spuneam, i-am supus altădată poemele probei de mine inventată a declinării. Genitivul este cazul apartenenței, numele se recunoaște marcat de origine, de gen, de rasă, specie; acceptă posesia și, prin urmare, fragmentarea; este fiindcă aparține, fiindcă are. Având, poate să dăruiască și poate primi la rândul său; genitivul apartenenței prin născare ori prin posesiune, prin înzestrare, ca și dativul schimbului de daruri, sunt cazuri sentimentale, patetice, decorative; genitivele se strâng în jurul numelor, slăvesc averea și o proclamă semn de recunoaștere și sursă de privilegii. Genitivele sale – multe, chiar copleșitoare și visând exclusivitatea – sunt catahreze alăturându-și, în doze pedant cântărite, oximoronul. Așa încât ele nu mai sunt simple, confortabile, consolatoare apartenențe în luptă inegală cu singurătatea, ci repetate, calm-tensionate tentative de mutare a realului în alt loc și în coordonate altele decât cele tradiționale. Exilul însuși nu e schimbare punctuală, aș zice, de loc, ci permanentă realizare mentală, psihică, verbal/scripturală a mutării (strania „migrație a pietrelor“) care nu se poate încheia decât o dată cu moartea. Amintiri ale „apartenenței rele și duioase“ dinspre „bolovanii“ anilor tineri vin să tulbure cu o lumină amar-mierie seninătatea dezastrului asumat al muritudinii. Furișări, aciuieri, zgribuliri, ascunderi și pânde numesc gesturile celui mereu fără-de-loc, invadat de certitudinea unui dincolo de neocolit în ciuda mutărilor neobosite. Dinu Flămând înaintează tatonând spre fragila așezare a infinitivelor lungi (tăcere, uimire, priviri, nepăsare, atingeri și neatingeri, mișcare, mângâiere, amintire) chemate de „nerăbdarea nimicului“. Genitivele sale distorsionate se strecoară „prin aglomerarea de nimicuri“, goluri, viduri tot mai încolăcite în jurul singurei certitudini: „nu-ți rămâne decât / să te împrietenești cu moartea-n absența ei“. Cu răsuflarea anilor în ceafă și sub „privirile uimite ale celui rămas în propria lui plecare“, poemele sunt, deopotrivă, fine, duios melodice, nostalgice land și placescape-uri (Jean-François Lyotard crede că azi nu mai putem vorbi despre landscape – priveliște a pământului, a ținutului, peisaj, ci despre placescape – priveliște/imagine a locului, dar și fugă de…) și îngândurate escape-uri, aș zice, vag-elegiace, bulucite la poarta meditației lirice. Îi este tot mai proprie excepționala răsucire în sine pentru a limpezi ferestrele deschise spre lume, cu o epicitate mătăsoasă și expresiv, interogativ accidentată, înfiorată și tulburătoare.
În Colecția Școala Ardeleană de Poezie a apărut (sub egida Muzeului Național al Literaturii Române și cu sprijinul APLER) volumul Scaun la fereastră. Lisabona – jurnal de carantină 2020-2021, carte frumoasă cu excelente ilustrații de Amadeo de Souza-Cardoso („Acest «jurnal» portughez, scris la Lisabona, unde m-am aflat blocat la începutul pandemiei, împrumută câteva din imaginile pictorului Amadeo de Souza-Cardoso, geniu precoce și strălucitor meteorit din generația lui Fernando Pessoa, căruia în sfârșit i se recunoaște complexa individualitate. Faptul că a fost bun prieten cu Brâncuși, la Paris, și cu celălalt Amedeo, italianul Modigliani, consolidează indicibil admirația mea pentru acest misterios, dar discret, trio“). Perfect adaptat, cu eleganță și detașare, unui spațiu nou, poetul simte nevoia intonării unui nou „bocet pentru o lume care apune“. Deși sunt încă prezente – baioneta acestei tăceri, scrâșnetul vechiului tramvai, culoarea unui asfințit verde întunecat, rugăciunea ciocanelor, behăitul zorilor, mâneca timpului, pivnițele internetului unde toate versurile devin rumeguș, îndoiala marilor certitudini –, genitivele s-au retras, nominativele inventariază o avere strict interioară, precară, incertă, atenuată: „te mai ascunzi în tine de grozăvia lumii…“ Înstrăinarea ca efect al efortului de spiritualizare, dar și al reflexului (ardelean?) de obstinată proiecție morală a mișcărilor ființei este accentuată în poemele din ultimii ani, concurată fiind de starea/trădarea somatică suprapusă stării poetice. Tulburătoare panorama cosmopolită pe care o închipuie versurile sale ivite din nemișcarea impusă de restricții sanitare. Consemnat în fața ferestrei sale: „Inexplicabil e sentimentul prezenței/ poemului ce pare să se anunțe pe el/ dar prezentându-se fără el.// Nemișcat în fața ferestrei deschise/ ianuarie spre sfârșite la Lisabona/ în anul abia început doi zero doi unu/ și-n prima zi cu soare după lungi ploi/ la etajul al doilea stânga într-o clădire/ pe Strada Plăcerilor pe care le tot aștept/ stau pe scaun… // nerăbdător să văd soarele cum tiptil/ trece de hornul clădirii din față printre antenele/ de televizor și peste capul meu îndurându-se/ să își verse căldura din vârful faraonicei/ piramide a cerului“, poetul convoacă timpuri („Bine că ești în viață/ Fernando Pessoa./ Până una alta locuim aproape:/ tu în Cemitério dos Prazeres/ eu pe Rua dos Prazeres/ tot în Bairro Alto/ Ce plăcere!“), locuri, stări altminteri de neîmpăcat, recurgând la cuvintele puterii și la puterea cuvintelor, căci „În rest/ existentul rămâne inform cum îl știm/ dacă nu e atins de predicatele noastre“. Interdicția pune la zid gândul lucid și deformează realul: „idioțenia cea mai contagioasă/ se răspândea de la om la om iar ura/ în pivnița casei încolțea ca tuberculii/ teroarea colectivă devenise copac/ frunzos în piața publică și întuneca toate mințile/ fiindcă nimic nu se mai explica“; „tot nu știm/ ce se întâmplă la un metru de noi/ și tremurând îndărătul ferestrelor noastre/ închise bănuim numai că vâjâie-n stradă/ și chicotesc nerăbdătoare cohorte de virusuri/ să ne vadă ieșiți afară“. „Monstrul verbal“ (cum numea Marcel Moreau latența verbală misterioasă din mintea/zestrea poeților) e în stare să pună în mișcare nemișcatul („întrucât nu vedem direct sunetele și nici/ nu înțelegem natura acestei energii captive/ din poem cu mormăitul cel mut/ al cosmosului ea semănând/ ar cam trebui să ne punem pe masă inima/ pulsativă ca să înțelegem tăcuta viață din noi/ atât de miraculos și rar de tot și de improbabil/ prinsă în câteva cuvinte capricioase/ ce pulsează la rândul lor în misterul existenței/ păstrându-l nespus“) și să elibereze de spaime induse de politicieni, „mici regișori ai înghesuielii electorale“: „că nu se mai poate și chiar nu se mai poate trăi dârdâind/ la gândul că moartea se plimbă pe străzi și fluieră/ a pustiu“. Firescul muritudinii e caricaturizat de comunicarea non-comunicării și pune în primejdie Lumea însăși: „Continuăm să punem în funcție comunicarea/ ca să avem acces la real și vorbim/ despre un lucru pentru a defini un altul/ cum ți-ai zugrăvi casa urcând pe o schelă/ unde ai ajuns doar gândindu-te că ai ridicat-o/ sau ca urma pasului meu de ieri/ pe care o calcă deja săltând pasul meu de mâine“. Când „nu-i nimic de-nțeles fiindcă realitatea/ nu are timp de mine“, poemul apelează la amintire pentru a recupera pulsația autentică a existenței. De pildă, reînvie cu „infinită blândețe“ amintirea tatălui care l-a învățat „cum să cioplesc/ un par de pus în gard cu securea sau cum se ară/ ținând de coarne plugul sau cum tai iarba după ce ai ascuțit fierul cu o gresie aspră și multe altele/ dintr-o lume ce începe să nu mai existe…“ Sabotarea trecutului poate fi oprită: „Asta mă încurajează să cred/ că totdeauna faci vorbire adevărată/ numai turnând ceea ce ai în suflet/ prin oalele și ciuberele sau în donițele/ și-n coșărcile meșterite deja/ de mâinile noduroase ale începuturilor“.